luni, 31 octombrie 2011

Creioane

Dacă în poză, observaţi o masă pe care stă o cană plina de creioane, să ştiţi că este greşit, total greşit. Ceea ce trebuia să vedeţi voi, singurul lucru pe care era necesar să-l vedeţi erau creioanele. Creioanele şi numai creioanele erau importante, adoratori de ambalaje şi proptele care sunteţi!

joi, 27 octombrie 2011

Păianjenul

Ţi-am promis povestea unei iubiri; ţi-am promis descrierea stării sublime, asemănătoare zborului din vis. De ce am facut asta, acum când n-o să mă pot ţine de cuvânt; acum când, pe strada dragostei nu se mai perindă decât umbrele?! Am auzit la radio sau am citit pe un afiş o alta intrebare. De ce ne mor iubirile? Oare mor, sau se transformă?! Atunci să-i dăm iubirii, numele de Jana şi să ne felicităm reciproc. Iată, reîncarnarea există!
Câteodată îmi doresc să nu simt nimic, sau măcar să pun sentimentelor prea puternice surdină. Dar a nu simţi nimic este asemănător morţii, iar eu preţuiesc prea mult faptul că sunt viu. Probabil de asta, antagonic dorinţei de mai înainte, nu iau calmante decât atunci când durerea mă înconvoaie. Poate de teama paranoică de a mă lăsa în voia chimiei, din prostie, sau poate din masochism.
Ţi-am promis atâtea dar cel mai des că nu o să doara. Acum mă întrebi de ce. Şi n-am decât un raspuns Pentru că aşa îmi este natura. Sunt veninos. Acum taci şi mori, sau transformă-te dacă poţi!

miercuri, 26 octombrie 2011

Noi doi şi-un ceas în wc-u

Trag apa, trec pe lângă el şi mă postez la chiuvetă în faţa oglinzii.
El îşi continuă treaba dar are chef de vorbă.
- Oo, ce faci drăguţă, nu mai cunoşti omul când fluieră, ori ai devenit pudic?!
- A, nu...salut! Adica... Mă uitam că îmi cade părul. Să mă tund mai scurt?
- Lasă-l aşa că eşti băiat gigea. Inchide uşa că vreau să-ţi arăt ceva!
- Nu nu, lasă altădată. Îţi închipui ce zice lumea?
- Lasă lumea să vorbească că are ce. Ia uite! Pune mâna mă că nu muşc!
- Mmm ce beton. Mişto. Frate ce tare e!
- Sexicios, nu? Dă-mă dracului că-s bun. Se pupă la chelie.
- Îmi place tare mult, pot să...ia dă-mi...că sunt ud!
- N-are nimic. Mă, ce te grăbeşti aşa, vezi că am o siguranţă aici.
- Nuş ce am de îmi tremură mâna. Pff, ce îmi vine. Cred că mă îndrăgostesc.
- Hamilton, baby. Sunt nebun după el, dă-l înapoi că îţi ajunge. Îl iubesc!
- Te urăsc...E cel mai tare ceas mecanic de l-am văzut!

marți, 25 octombrie 2011

Statul şi recensământul

Zic
Statul nu discută, dispune;
Statul nu te aude, te audiază;
Statul nu este inamicul nr. 1, este inamicul;
Statul este peşte pentru că politica este curvă;
Statul care nu ştie să estimeze învaţă să numere;
Statul te consideră artist, de asta îţi trimite recenzori;
Statul vrea să ştie de la cine şi unde ai, ca să decidă cât şi când ia;
Statul te vizitează când vrea să-ţi ia şi trebuie vizitat când trebuie să-ţi dea.

Deci
Recensământul este ca inventarul la aprozar. Dacă iese prost inventarul, se închide gestionarul ori aprozarul. Daca iese prost recensământul, se publică rezultate parţiale pesimiste – vinovată este eludarea meandrelor concretului.
Dacă iese bine, se publică rezultate parţiale optimiste – câştigătoare este coerenţa aliată viziunii.
Gestionarul pleacă la Bruxeles cu amanta, în ambele ipoteze.

Femei, preşuri şi vin

- Băi Hulă, nu poci să dorm, zice el reuşind să mă dezvelească! Deschid gura să-i zic ceva de morţii blocului pană la scara M, dar tresar:
- Şşt!
Afară scrâjneşte un ciob. Cineva strigă, aleargă, se împiedica. Paşi mulţi îl ajung din urmă. Urlă oribil, apoi horcăie şi gâlgâie. Coidză face o moacă de hamster prins pe budă. Parca îi aud gândurile: „Zgâţii lu' tactu' de prost care ţi-ai găsit să-mi mori sub geam!”
Pipăi toporul. Mă potolesc. Gratiile ăstuia par solide. Se aud şoapte, zgomote de lamă ce muşcă în carne. Canibalii îşi împart rapid prada şi se cară. Frigul se lasă în cartier mai tare decât întunericul şi tăcerea.
Caut din ochi încă o pătură. S-a dus naibii visul căldurii pe ţeavă de la Marea Deportare. Trag de preş chiar dacă-l aud pufnind. E in casa lui, poate să-şi caute o hanţă de învelit. Mai iau un gat din sticlă, să mă asigur că are încă în ea. Căldura covorului şi băutura mă înmoaie. El suflă sacadat în mochetă. Aerul din cortul pus in mijlocul camerii miroase a cinematograf după un film indian. D' alea în care indienii de pe pânză cânta iar ăia din sală se caută cu porumbu' la carii. Mă trezesc vorbind.
- Auzi, dacă ai găsi o femeie, ce ai face?
- Orice!
- Frate auzi, da cu cine ai pune-o, cu Anjelina sau cu Biionse?
- Cu Nicol, aia de cânta înainte cu Pisicuţele. Biionse a întins copita cand a încercat deşteptul de Jăizii să o ascundă. Ia crăpat pe amândoi Depogarda. Ehh...Nicole era bună rau; neşte fese de ţi se scula şi când te uitai la scaunul pe care stătea. Mama, ce ţâţe beton, ce pântece plat şi ce şolduri. Ce faţă şi ce ochi; gândeşte-te cum ar fi să ţi-o sugă uitandu-se în ochii tai.
-Mă gândesc...Auzi. Da' buzele Anjelinei? Îţi dai seama cum se mulează buzele alea, cât de moi şi calde sunt? La dracu, cred că mi se scoală!
- Mie mi se culcă dej. Fraiere, nu eşti oblu. Sare apretul pe tine de somn. Nu fi muhe, dă sticla încoace că ejti bini; nu-ţi mai trebe!
- Ia Coidză, noapte bună!
- Noapte bună Hulă, somn din mână!

vineri, 21 octombrie 2011

Gadhafi este mort, Alah să-l iepure!

Gadhafi este mort. Măcelul din Libia poate continua fără scop. Cel puţin fără scopul uciderii dictatorului. Alte interese vor muta pionii însângeraţi pe harta de nisip, petrol şi foc.
Acum cateva ore AP anunţa că în urma unui pont, luptătorii revoluţionari l-au hăituit pe jos pe Gadhafi şi gărzile sale de corp pâna când i-au încolţit în coductele de drenaj a unei autostrăzi de lângă Sirte. L-au smuls din gaură ca pe un şobolan în timp ce moşul urla: „Fii mei, nu mă omorâţi!”.
Se pare că milogeala nu i-a folosit la nimic. În scurt timp cu trupul însângerat era plimbat drept trofeu pe capota unui camion în uralele revoluţionarilor victoriosi. O oră mai târziu apăreau în mediul online primele veşti despre moartea sa.
Alte agentii de ştiri mai cumpătate afirmă ca Gadhafi ar fi murit în ambulanţă în urma rănilor de gloanţe suferite în lupte. După filmuleţele si pozele de pe net aş zice că a murit de ruşine în urma păruielii aplicate de revoluţionari. Toată lumea ştie cât ţinea Moammar la coafura sa. Tătucul Libiei a murit. Dracu să-l pieptene!

miercuri, 19 octombrie 2011

Strălucitorul şi Placidul

Totă lumea ştie că dincolo de pupăceli, zâmbete şi amabilităţi, între marii artişti există la fel de mari rivalităţi. Se spune că la un pahar de şampanie în plus, după un concert de binefacere, Placido Domingo şi Luciano Pavarotti au început să se tachineze. Se pare că Placido a fost acuzat că ar fi prea veros în afaceri de către un Pavarotti deloc placid. După mai multe replici caustice neutralizate cu bule de şampanie, Pavarotti a zis:
- Ştiţi cu toţii că am concertat la Vatican chiar în basilica San Pietro. Am cântat aşa de bine, că statuia Fecioarei Maria a început să lăcrimeze! Papa a zis: „Brava, asta voce puternică nu ca a sfrijtului de Domingo.”
- Păi sigur ştii să întristezi lumea, a replicat Placido. Slab domnule, slab! Eu am cântat la Rio De Janeiro la inaugurarea statuii lui Cristos. Aşa de bine am cântat încât gigantica statuie a desfacut braţele şi a spus: „Brava, asta da muzica, asta da cântareţ, nu ca grasu' ăla de a făcut-o pe mama să plângă!”


Aşa cum scrie şi la etichetă, acesta este un banc reşapat

luni, 17 octombrie 2011

Huidu şoferul agresor

La ora când scriu, Directorul Direcţiei Rutiere, comisarul şef Lucian Diniţă şi alţi specialişti din Poliţia Rutieră susţin o conferinţă de presă, la sediul IGPR având ca subiect accidentul auto în care a fost implicat Şerban Huidu. Conferinţa este transmisă în direct de Realitatea Tv.
Doar 15 minute de "conferinţă" mi-au fost de ajuns să mi se reconfirme unul din motivele pentru care merg prost lucrurile la noi în ţară. Bâlba.
Puţina şcoală pe care am reuşit să o frecventez, îmi indusese falsa idee că o conferinţă este un eveniment unde oamenii cu competenţe în domeniu vin pregătiti să anunţe, să discute, să dezbată ceva. La acest gen de evenimente organizatorii sunt cei care se presupune că ştiu ceva mai mult decât invitaţii despre subiect. A fi organizator presupune pe lângă vafe şi cafele gratis, că ai minim un vorbitor specialist în problemă şi/sau măcar un prezentator. Tu eşti organizatorul. Adică ştii că mâine ai conferinţă, ştii tema, îţi faci un comunicat, un discurs. Îl expui frumos ordonat, urmărind nişte puncte, apoi laşi hârtiuţa sau telecomanda de la retroproiector jos şi răspunzi la întrebari.
Probabil că sunt un dinozaur anchilozat şi un rautacios; un cârcotaş chiar aş îndrăzni să zic.
Asta ar explica de ce "conferinţa” asta mi se pare un circ, un spectacol al penibilului.
Domnul Diniţă s-a lansat într-o povestire a la long a accidentului, bine condimentata cu a-uri, ă-uri, mm-uri, presărată cu aluzii deloc subtile la partizanatul presei pro-Huidu. Un fel de urecheală părintească a jurnaliştilor obraznici, care nu lasă “specialiştii” să facă parchetul mai lucios. Acest Mr. Prompter al poliţiei nu are nici un pic de rigoare în exprimare, nici o minimă cursivitate a discursului. Doar hăhăieli, admonestari, şi ceva argou poliţienesc din care cea mai memorabilă ar fi definirea lui Huidu drept "şoferul agresor". Iacă pâine de mâncat pentru tabloide, iată deci ce trebuia (vezi titlul) să înţeleg şi eu.
Mă iertati, dar nu-mi mai trebuie restul conferinţei ca să mă ridic şi să ies din sală. Sau în cazul de faţă să închid televizorul. Am văzut şi auzit destul.

joi, 13 octombrie 2011

Ieşirea din matriarhat

Poezie cu care particip la concursul de pe trilema "despre-un băiat şi-o fată".


Despre o fată şi un frumos băiat
Se ţes în clipa asta mii de fire,
Iertaţi-mi deci acest banal păcat
Şi neîncrederea acerbă în iubire.

De când a ronţăit în Eden mărul
Strămoaşa fetei nostre a aflat,
Că mai uşor decât îşi spală părul
Ea poate subjuga un alt bărbat.

Trecut-au secole de bal şi glorii
Şi-au ajustat fetiţele năravul,
În ton cu arta dulce-a dominarii
Şi cât le este de puternic sclavul.

Dar vremea fetei iată se întoarse
Pe tocuri lungi şi mintea scurtă,
Cuptorul vieţii altă soarta-i coapse
Din zbor a prăvălit-o ca pe turtă.

Visând că spiritul epocii cere
Să se înfăţişeze generoasă;
Miloasa l-a lăsat pe el la bere,
Iar ăla n-a mai revenit acasă.

În prag bătu-ta dânsa din călcâie
Cu mierea curgându-i din gură,
Băietul s-a strâmbat a lămâie
Şi a rămas să doarmă în şură.

De când e liber berea a alege
În loc de fiţe, farduri şi cercei,
Băiatul spune că nu înţelege
De nici o iotă ce-i în mintea ei.

Chiar vreţi să regăsiţi iubirea
Între o fată şi-un frumos băiat?
Duceţi-vă să admiraţi minunea
Pe la ieşirea din matriarhat!

miercuri, 12 octombrie 2011

Piatra

Strămoşul a ridicat-o dintre altele aflate pe un ţărm cu un milion de ani în urmă. A aruncat-o. Piatra lovea şi ucidea. A luat alta şi a făcut la fel. Nouăsutedemii de ani i-au trebuit să înveţe că piatra poate să taie. Şi să lovească. Ştiind să ucidă cu piatra în ambele feluri, s-a simţit puternic. După osutădemii de ani, un alt strămoş a legat piatra la capătul unui os. Cu mâner piatra jupuia şi ucidea mai bine decât fără. În trei feluri ştia strămoşul cu piatra să ucidă. Şi se simţea puternic. Acum două mii de ani un strămoş a spus pietrei să nu mai ucidă. Alt strămoş l-a ascultat, apoi l-a legat de un lemn şi l-a omorât. S-a simtit mai puternic. Insă a ţinut minte. După douămii de ani de învăţat piatra să nu ucidă m-am nascut eu. Trăiesc înconjurat de materiale sintetice unde piatra, osul si lemnul sunt decor. Pot ucide cu focul, cu gheaţa sau atomul. Sunt arme ce nu le pot ţine cu mine mereu şi trebuie să păstrez distanţa faţă de semenul meu. Ştiu să ucid în sute de feluri. Mă simt zeu. Dar când duşmanul imi iese neaşteptat în cale pe plaja pustie mă simt singur. Eu sunt gol iar el este plin de colţi, de gheare şi păr. Mă aplec să culeg o piatră. Şi nu mă mai simt singur şi zeu. Mă simt om. Temător.

marți, 11 octombrie 2011

Cuvioasa Parascheva - mitul unui fals SF naţional

sursa foto

De azi SNCFR a suplimentat trenurile pe relaţia Bucureşti Nord- Iaşi cu ocazia Sărbătorii Sfintei Parascheva. La toate cursele naţionale care au destinaţie finală staţia Iaşi a fost suplimentat numărul de vagoane.
Ura, sărbătoare naţională vere! Aţi văzut ce nebunie generală a fost anul trecut la Iaşi cu aceeaşi ocazie? Dezmăţ cu babe însetate de agheasmă şi gospodine piromane amatoare de sarmale stricate. Toată debandada este însă dorită. Ceva pute în Mitologia.
Hai să vedem ce este putred la Cuvioasa Parascheva:

Viaţa lu' tanti Paraschiva
Cică moarta asta de o pupă-n brânca uscată turmele însetate de minuni ar fi sfânt român. Fals, foarte fals! Fetiţa s-a născut în Turcia, satul Epivat, pe aproape de Constantinopol (Istambul, da?!). A frecat menta la mă-sa pe prispă până la 15 ani când a prins-o aia dând ţoalele din casă la aurolaci. Ca să scape de bătaie, probabil, a intrat la mânăstire unde se spune că s-ar fi "nevoit" cinci ani. După asta s-a dus la Ierusalim, unde nu se ştie exact cum şi de ce a mai frecat-o încă cinci ani. S-au făcut 25 de ani, vârstă la care are un coşmar cu Isus care-i zice: du-te fă de mori acasă! Gagica s-a executat de urgenţă cărându-se înapoi la Epivat unde a aşteptat să crape. Ceea ce a şi făcut după înca doi ani. Glorios, nu?!

Crearea mitului
Ca orice mortăciune cadavrul femeii a ajuns în pământ. Unde se petrece singura şi discutabila minune în toată această abureală. Adicătelea cadavrul nu putrezeşte. Fix pix. Este plină lumea de mumii apărute datorită diverselor condiţii climaterice şi chimiei locale a solului care contribuie la conservare pe lângă răşinile ce se turnau pe şi în cadavre. După aproape două secole, barcagiul Gheorghe o dezveleşte accidental săpând groapa unui camarad înecat. Peste noapte, beat si probabil uşor necrofil, Gheorghe o visează în chip de zeiţă pe posesoarea "trupului neputred şi plin de mireasmă". Clericii o dezgroapă şi o expun în biserica locală peste 170 de ani. De aici începe balul. Cu ocazia diverselor războaie, prădăciuni şi răscumpărări se face trafic cu ciolanele murate, care durează de pe la 1050 până în 1641. În acest răstimp mortăciunea se plimbă din Turcia în Bulgaria, apoi în România, ajunge în Serbia şi înapoi în Turcia unde este vândută ortodocşilor. La fiecare plimbare căpăta un plus de valoare, acoperită de aurul cu care se ambalează hoiturile sfinţilor, probabil să le facă ciudă că au trăit în sărăcie. În 1639, domnitorul Vasile Lupu, terminase de zidit biserica Trei Ierarhi şi căuta ceva preţiozităţi cu iz sfânt. Cum plătise turcilor datoriile patriarhilor de Constantinopol şi Ierusalim pe mulţi ani, primeşte la schimb doi ani mai târziu - moaştele Cuvioasei Parascheva. Capăt de călătorie?! Oarecum.

Promovarea mitului
Calendaristic ziua aşa zisei sfinte a fost declarată pe 14 octombrie. De-a lungul timpului popii au început să grefeze pe ea. S-au făcut slujbe în ajun, deci două zile; mai trebuia una şi după şi aşa se făcură trei. Astfel s-a ajuns ca astăzi să avem nouă zile de show conform cu
PROGRAMUL Sarbatorii Sfintei Parascheva 2011 * 09-17 octombrie 2011 * emis de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei!
De-a lungul celor peste 350 de ani scurşi, mitul a început să prindă carne pe ciolane, iar biserica bani la ciorap şi know how-ul organizării de spectacole. Nu se puteau lăsa zdrenţele alea să stea fără să producă nimic, doar ca să le roadă vremea că viermii sunt alergici la mir. Cum nu era rost de revânzare ei avantajoasă, Parascheva International s-a făcut naţionalistă. Astfel cadavrul ambulant a început să fie plimbat în jurul bisericii, pe străzile Iaşiului şi apoi tot mai departe prin satele Moldovei. Anual BOR plimba mortul în noi cruciade aducătoare de ploie, sănătate, câştig la loto şi sarmale gratis la popor. Pe lista sfintei adoptate s-au îngrămădit sumedenie de minuni într-un colaj ameţitor, de la invulnerabilitatea la incedii, inundaţii şi bombardamente, la alungarea secetei, demonilor şi bolilor, până la evitarea sinuciderii şi notelor proaste din catalog. De 15 ani mascarada a depăşit stadiul regional şi a devenit circ naţional în care se implică toată lumea, de la baba ruptă-n ştrampi la ONG-uri sugătoare de 2% din impozit, sau la fotografi cu telefonul până la televiziunile naţionale care se înghesuie să-ţi transmită în prime time bătălia pe agheasmă la televizor.

Demolarea mitului
Mai este nevoie dupa ce aţi citit mai sus?! Aţi văzut de unde a apărut acest cult naţional? De sub fustele traficanţilor de religie turci, bulgari şi fanarioţi. Din datoriile pântecelor îmbuibate. Din notele de plată ale cruciadelor si ale bisericilor clădite pe pământ străin. Da stimaţi berbeci şi credincioase oi, acesta este un cult. Este cultura sărăciei mintale, a glorificării rămăşitelor umane, închinarea la idolul Ciolan, într-o compilaţie bazată pe adorarea morţilor. O legendă minoră fals legitimată de vechimea ei, a devenit o tâmpenie uriaşă ce contrazice esenţa a ceea ce ar trebui ortodoxia religiei voastră să însemne. Religie care afirmă că biblia este inima ei, că sufletul este singurul ce merită să fie nemuritor şi care menţionează că între Dumnezeu şi credincios exista Iisus Nazarineanul ca sigur mijlocitor. O religie cu preoţi care îţi citesc din biblie ”să nu-ti faci chip cioplit” apoi te îndeamnă să te închini la un cadavru înghesuit într-un vas de lut încuiat în carapace de aur şi argint. Religie pe care îşi permite să o interpreteze, când şi cum are chef, instituţia de profit numită Biserica Ortodoxă Română. Aceeaşi care te prosteşte pe tine, decretând sfinţi, sărbători şi minuni, după cum de vârtoasă sau debilă îi este erecţia patriarhului aflat la cârmă.
Aşa să vă ajute Dumnezeu?

vineri, 7 octombrie 2011

Balena la iarbă verde

sursa foto
Cum ar fi să te duci la iarbă verde şi sa dai în fâneaţă peste ditamai balena moartă? Dar nu imediat lângă plajă ci la aproximativ 900 de metri de apă!
De o surpriză de genul ăsta au avut baftă niste englezi din East Yorkshire, Skeffling, pe malul nordic al râului Humber. Adică în Anglia pentru ăia de cred despre Yorkshire că ar fi ceva de porc.
Mamiferul bâzâit de muscă în iarba înaltă din zona estuarului Humber este, probabil, dintr-o specie rară şi una dintre puţinele găsite eşuate pe coasta britanică.
Experţii care au examinat animalul lung de 10 m, spun că sunt aprope siguri (95%) că era o femelă.
Eu aş fi fost sigur (100%) din prima. Era şi greu de dedus. Vezi o grăsancă tolănita în iarbă care pute a mort şi peşte?! Ie femeie sigur. Ce să-i faci, floştonieru' Căpşună al nostru îl bate la cur oricând pe Şerloc Holmzu' lor!

Pieta sau toamna salvamarului

Ioane cum te-ai dus tu Ioane! Cum te-ai dus tu să bei ca melcu'. Io la bar te credeam, dar pe tine te luase apa. Ai căzut lat prăpăditule, obositule! Te-am văzut că îmi arătai ceva, dar n-am înţeles ce. Cum să înţeleg dacă dădeai din maini ca Brusli? Ce să înţeleg când puneai mâna la slip? Când în sfârşit am înţeles unde ai îndreptat ultima oară deştu', m-am răsucit şi am văzut! Asta!
De un ceas mă uit la ăsta şi la altceva nimic! Trebuia să strig? Îl strigam zău, dar cu tine ce făceam?! N-am strigat. Şi-a strâns cortul şi a plecat. Şi io tot singurică am rămas. Ooof, fetili buni n-are noroc! Fetili bune rămâne. Rămâne cu tine care zaci beat împrăştiat ca meduza pe plajă. Scoală Ioane că te trage nisipul şi pă mine nimeni. Scoală Ioane şi pune-ţi chiloţii că e toamnă!

miercuri, 5 octombrie 2011

Ce-i trebuie Benone-lui? Drepturi de covrigar!

Pentru că n-a fost invitat la Zilele Buzăului şi plictisit să facă îndoielnică audienţă diverselor televiziuni de nişă, Benone Sinulescu a lansat săptămâna trecută o provocare. Ce s-a gândit fostul cunoscut cântăreţ? Ia să ne supărăm noi Sinuleştii pe conţăranii noştri şi să le dăm o palmă prin intemediul primăriei. Păi cum măi cârnăţarilor, pleşcoilor, covrigarilor, noroioşilor, nehoiaşilor, voi la ora exactă ascultaţi melodia mea cântată de ceasul din Palatul Comunal Buzău şi nu îmi plătiţi drepturi de autor? Şi jip-jap, cu titlul de cetăţean de oroare al Buzăului în obrazul lui Edil Boşcodeală. Dar în ce fel? Păi întâi dă scrisoarea de reject la "Răsboiu" adică în colţii presei şi abia pe urmă prin guriţă primariei. Dar ce să vezi? Buzău - 27 de grade şi prin vanturi de-ţi scoala peruca - obrazul lui Boşcodeală rezistă! Presa locală buzoiană se dezbină dar rezistă şi ea. Aia pro (dar multă) zice "daţi lui Beni ce-i al Buzăului”. Ceilalţi fac săpaturi şi scot la lumina ceea ce n-ar trebui să fie o surpriză. Melodia de la ora exactă este o melodie populară, adică folclor nene. Jurnaliştii News Buzău "au descoperit că melodia “Cât e Siriul de mare…” este atribuită pe nedrept artistului, fiind cântată cu mult înainte şi de alţi autori, melodia fiind din patrimonial universal al zonei Buzăului"
Deci nea Beni, ne laşi? Cantă bre la altă nuntă. Pe acasă la noi când culegi folclor primeşti aplauze, când semeni găuri primeşti covrigi. Pomană!

marți, 4 octombrie 2011

Efectul Ritte - Patul cu baldachin

Efectul Ritte sau efectul netului asupra sexualităţii imaginare

Efectul Ritte sau efectul netului asupra sexualităţii imaginare

Probabil ar fi stat în continuare la fel de liniştită ca şi până atunci, dar n-a rezistat tentaţiei de a-l tachina pe infatuatul ăla care poza în nabab. Avea în minte mai ales fotografia cu el în baldachinul cu perdele verzi. Era în poza aia un fel de opulenţă pe care bucătăreasa o ghicea ca fiind nu decadentă ci mai degrabă falsă. Si pe lângă poze, ca o cireaşă sufocată în frişcă, era acel comentariu provocator de supra-secreţie hormonală. Pe bucătăreasă o iritase mereu ideea că cineva nu ar socoti-o feminină. Comentariul menţiona exclusiva lui admiraţie faţă de femeile adevarate, total neandrogine. “Nu-mi plac femeile cu pulă. Imi plac femeile care au păr în cap şi pauză între craci, nu invers!” Iar la urma o enerva nick-ul lui cretin: ,,lastman’’.
Provocarea asta a facut-o să pună pe plan secund restul, iar restul ăsta era cel mai important de fapt.
Dacă de la distanţă, ghicită ca o mână pipăind pe întuneric după pulă, mintea brunetei cu bonetă albă şi ochi albaştri părea haotică, de la cateva pizde depărtare începea să se vadă un pic de ordine în creierul ei. Cam tot atâta câtă are structura apei in stare solidă, sau mai curând câtă câştigă prin îngheţ. Adică toate acţiunile ei de căutare a unui partener prezentau ordine pe distanţă scurtă. Sau dacă vă place mai mult ideea, acţiunile ei de căutare a unor partide amoroase erau dictate de ciclul de viaţă al proiectelor. Cum ar veni: entuziasm mobilizare, eşec, dezamagire, căutarea unui vinovat…si de la cap. Fiecare încercare era nouă şi deosebită cum este însăşi ideea de proiect, dar totuşi previzibil guvernată de fatalism. Acum începuse altfel. Nu era entuziastă dar i se pusese pata pe înfumurat.
Infatuatul îsi spunea Jorj, dovadă de parvenitism sau nostalgie desuetă pentru decadenţa Micului Paris...Ba pe dracu, Porto Franco! Brăila adică. Ce brăila de om, ce frăierică! Cât de arogant sau de naiv poţi fi ca să vieţuiesti în ruina aia de oraş şi să-ti alegi un asfel de nick pe un site de dating? Te cheamă Gheorghe şi te dai drept ultimul bărbat. Ultimul bărbat care ce?! Ultimul bărbat care crede că arată sexi tolănit într-un pat cu perdele îmbracat în trening şi cu ochelari de soare, la lumina unor aplice cu puterea două lumânări? Ultimul bărbat cu gură, burtă, sau pula mare? Ultimul bărbat cu păr pe picioare?
Soră-sa a întrebat-o de cateva ori cum l-a cunoscut pe Jorj ăsta. Prima dată a primit o poveste falsă, scurtă şi total anostă. A doua oara i-a dat ceva romanţat ornat cu leitmotivul ei preferat (“-Nu există intâmplare fato!”). A treia oara i-a răspuns că nu are importanta, iar a patra doar a ridicat din umeri.
Vă puteti imagina că ultima dată era sinceră?! Probabil uitase că l-a cunoscut pe Jorj răspunzând la ceva ce ea considera o provocare. El era un sfidător iar ea o proastă pe care o zgârma în cur.
Mutarea replicilor laconice în doi peri de pe site-ul de dating la cele oratorice în trei dodii pe messenger, a fost doar o chestie de ore. Apoi au curs alte ore, zeci si sute de ore de vorbe. Amândoi se pricepeau sa întindă pelteaua, să pupe salteaua, să dea limbi în urechi mai des decât pe cearşaf, pe ideea că mai uşor scapi de un bob de ceară dintre dinţi decât de un floc lipit pe limbă. Devenise clar că se plăceau. Asta a făcut-o pe bucătareasă să-şi agaţe şortul în cui la Bucureşti şi să se facă „Siecsi-Braileanca”.
Doar că iubirea doare pe unde-i carnea mai moale şi locul mai strâmt.
Ajunsă la Braila, fata noastra s-a temut că o să dea ochii cu un interlop care avea o singură cameră renovată într-o cocioabă de chirpici, patul cu baldachin fiind singurul element real al bunăstării sale închipuite. Se înşela. Jorj avea o casă fabuloasă compusă din 5 camere aranjate şi denumite pe culori, gen: camera vert, camera gris, camera...Toate mobilele erau de la brocante iar veiozele chioare din poză erau de fapt Tifany.
Bărbatul arăta chiar mai bine decât în fotografii, avea două maşini parcate în poartă şi o căţea alba ca spuma laptelui, care se numea Neje. Conducea o mica afacere de catering şi mergea în concediu pe Riviera Franceza!
Un singur lucru nu era cum i-ar fi fost pe plac bietei femei. Jorj era gay şi nu orice fel de gay ci ăl mai pasiv dintre ei! Era aşa dintotdeauna şi mai era şi un fiu iubitor care dorea să-i facă mă-sii pe plac.
Dar asta a aflat-o a doua zi. După nuntă.

luni, 3 octombrie 2011

Tache şi căscatul King Kong

Surprinzătoare la Tache era inconstanţa cu care îşi manifesta umorul… Probabil că era in funcţie de saturaţia alcoolică în sânge, trezitul cu pătura-cort, atracţia selenară şi apropierea zilei de salariu.
Puteai să tragi de el trei zile să-ţi zică şi altceva în afară de “poftă bună”, “dă-mi malştocul”, “freacă-mi nişte alb” sau “adu' apă”. Nimic. Apoi; fară veste, se producea ceva.
Una din chestiile lui nostime era “căscatul King Kong”.
V-am zis că omul avea cam şaişcinci peste metru, nasul pe oală şi moacă de ciorditor de portofele?! Si avea braţele mai lungi decat normal, cu care se lăuda că se scarpină la genunchi fără să se aplece!
Iar căscatul... O maimuţăreală curată! O combinaţie între căscat-întins şi intimidarea adversarului la gorile…
Începea ca un căscat obisnuit; numai că, pe la jumatate, apareau nişte chelălăieli de câine ciomăgit cu osul, ceva râs de hienă călcată de elefant pe scrot şi se încheia apoteotic cu un geamăt de femeie satifăcută cu tonfa. Apoi omul se întindea şi începea să se bată cu pumnii în piept. Piept tip carenă, aşa cum au rahiticii. Vai! cum putea să sune colivia toracică a omului aluia! Parcă era din metal coclit, se auzea zuruind rugina pe dinăutru.
Oricine prindea prima dată un căscat “King Kong” rămânea uluit. Reacţiile imediate erau crucile apoi ochii în tavan, căutarea martorilor genealogici şi la urmă întrebari, genul: “Dumniezăule aţi auzit asta?” sau: “e bolnav sau aşa face de obicei?”
Una din cele mai faine faze a fost atunci când femeia cu masa a intrat smerită şi a dat cu ochii în Tache abia coborât de pe schelă. Nu ştiţi cine e “femeia cu masa”? Păi cât timp durează lucrarea la biserică, enoriaşii aduc, prin rotaţie, mâncare pictorilor. Mai mult enoriaşele… Chiar dacă vine un bărbat cu coşurile alea, tot femeia cu masa este numit.
A intrat, deci, “femeia cu masa” care era de rând în ziua aia la biserică... Tache stătea cu spatele la intrare şi n-a vazut-o. Femeia mergea greu cu paporniţele pline cu mâncare în mâini. Cand a început ăsta să caşte, aia tocmai se îndrepta către el. Auzind grotescul concert al savanei incendiate ieşind din omul cel mititel femeia a început a păşi cu spatele către ieşire. În timpul ăsta Tache bătea la tobe de suna cristelniţa şi tremurau cristalele în candelabre. Femeia a dat să se întoarcă realizând că mersul cu spatele nu-i asigură suficientă viteză. Un pârdalnic de scaun i-a pus piedică, ocazie cu care sticlele din bagaj s-au ciocnit între ele. Auzind note din aria lui preferată, Tache s-a oprit din bubuit. Cu glas îngroşat i-a zis femeii:
- Bună ziua. Lăsaţi-le acolo... pe masă!
- Bună ziua maică, domnii pictori nu coboară? Să le pun masa...
Odată s-a pomenit cu Tache lângă ea preluînd forţat geanta cu sticle.
- Lăsaţi că le aşez eu. Ia să vedem... Aha, ţuiculiţă! De prune, corcoduşe, tescovină?!
- De pru... Nene, ie pentru domnii pictori! Lasă dom'le sticla; mm...matale cine eşti?!
Acuş trebe să vă explic ceva… Pictorii biserceşti, în viziunea ţăranilor, sunt semizeii ăia de trăiesc pe schelă, sub fustele lui Dumnezeu. Cum coboară de acolo, gata, nu mai sunt pictori. Devin imposibil de deosebit de muritori. Din cauza asta se scăpa de ăia care aduceau păpica înainte de aşezatul la masă. Trebuia să le bagi texte. Că pictorii sunt ocupaţi, că dorm pe turlă cu ciorile de harnici ce sunt… Că poate peste cateva ore or să coboare pentru un dumicat băgat sub musteţi pe fugă… Că ar sări peste...
Dar “King Kong”-ul nostru era prea plictisit! În loc să pună banda, a început să bată iar toaca pe stern în timp ce urla ca la megafon:
- A venit femeia cu masaaa! Domnii pictatori să coboare imediat, ca e nervoasă şi vrea să plece cu mâncarea!
Atunci, şeful de lucrare s-a aplecat peste marginea schelelor (cât să i se vadă pensula în mână) zicând:
- Nu vă speriaţi, nu e periculos. Acuş vine părintele să-i citească ca să scoată dracii din el!
Mama, ce viteză şi-a luat femeia! Roşie ca focul, făcea cruci cu stânga în timp ce spăla putina.
A doua zi s-a auzit că la biserică se fac exorcizari şi că pictorii de aia nu coboară. O săptămână n-au mai avut stress cu gonitul femeilor. Lăsau mâcarea la uşa şi o întindeau fară figuri. Ba - una mai speriată de demoni - a lăsat-o la poartă şi a fugit!
Cât despre exorcizare, ea într-adevăr a avut loc. Pe la două după prânz… a apărut popa şi “a citit” cu Tache toată sticla de ţuică, plus încă două de vin…
Dar, despre chefurile din biserică, o să scriu altădată!