sâmbătă, 24 septembrie 2016

Beat


Alcoolul dăunează grav sănătății
E vreunul dintre noi sănătos tun?

Votu-vă-n gură!


Undeva, în județele roșii de atâta protecție socială ale României, cangrena politică socialistă (comunistă) pregătește pungile.

Noi asudăm, tragem la hârleț sau la ciocan, de volan sau de pix și ne uităm cu jumătate de ochi la ceas, poate scăpăm cinci minute mai devreme azi și nu închide la bancă, să plătim rata ori impozitul.

In același timp, pe treptele primăriilor, leprele care trăiesc din alocația puradeilor stau la o pungă de semințe și-un PET de Bucegi, așteptând să vină ștampilele.

Mi-e scârbă de voi, ăștia ce așteptați să se dea ceva. Tot ce vi se dă vouă, ni se ia nouă, prin taxe, de la impozit pe venit la taxa de drum, până la pensia pe care nu știm dacă o mai primim mâine când nu o să vă mai putem duce în cârcă.

Noi muncim ca să trăim, voi votați. Și poate n-am crâcni, dar ne-ați copleșit numeric, scârbelor!

Votu-vă-n gură!

vineri, 23 septembrie 2016

joi, 22 septembrie 2016

ȘTIMA

3. Cățelul Pământului


Vestea morții Ioanei a picat ca un trăsnet dar și ca un fel de ușurare pentru sătenii care cunoșteau povestea ibovnicei mele Maria, ce-a furată de Știmă. Acum puteau zice liniștiți: ți-am spus io, nu e de mirare că a rămas văduv iar!? Adevărul adevărat era bun numai pentru mine, dar pentru ei Maria pare că murise înecată în lac de ibovnic, adicătelea tot de mine. Lucru necurat dar omenesc carevasăzică, sau așa se clevetea în sat.

Scorniseră nemernicii și o pricină: cică Maria prinsese prunc și io nu-l vroiam, așa că am înecat doi pureci într-o gură de apă. Drept e că vorbele astea proaste au fost și vina mea, că și azi stau și mă gândesc că tare am greșit de n-am lăsat să se afle ce nebună avusesem drept soață și câte pătimisem cu dânsa de ajunsesem să vindem de prin bătătura și casă. Dar ce vrei, m-am luat după gura alor mei care ziceau că nu-i frumos să afle lumea că fata popii care-mi e nevastă umbla prin babe.

Am tot zis ca o sa-i treacă, dar în al doilea an de la începutul colindei prin babe, la un an după vrăjitoarea din Dumitrești îi spusese că sunt blestemat, Ioana mea a murit. Pesemne că se adunase în ea supărarea și otrava de la câte leacuri înghițise și își spoise pe trup ca să prindă prunc.

Degeaba m-am căznit să spun lumii că am băut din aceiași cană și am dumicat în același blid, nimeni nu privea cu ochi buni moartea Ioanei, iar dușman mai abitir tac-su nu era pe lume, ca și-așa era înverșunat el de dinainte și zicea că i-aș fi necinstit numele, casa și așternuturile.

Eu am încercat să-mi vad de jale și n-am cătat la vorbele nimănui, că aveam mortul pe masă și nu chef de gâlceavă. Numai că la groapă, preoteasa s-a pierdut cu firea și a început a urla prăvălită peste fiică-sa țeapănă:

- Ioană, aoleu Ioană, cum ai murit tu și nu ți-a ținut nimeni partea (și nici lumânarea)! Că nenorocit mare ți-ai luat la ușe! Că n-ai avut și tu parte de bărbat, ci de dracu în chip de om întrupat… n-ai avut parte de bărbat! Cum ai stat tu și ai îndurat să-ți mănânce cordaciul satului zestrea cu curvele!

Păi atunci nici eu n-am mai putut răbda și i-am șoptit mamei ca să zică și ea ceva, că doar nu se cădea să chirăi io ca muierile. Și a început și mama a boci de sărea coaja de pe nuci și văpseaua de pe cruci:

- Ioană, oleu, Ioană, cum n-ai avut tu milă de Dumitru a meu și l-ai lăsat văduv și sărac lipit după ce i-ai tocat averea prin babe. Cum ai murit tu Ioană și ți-ai lăsat bărbatul plin de bube și belele de i-au rupt portăreii gardurile când i-au luat orătăniile din bătătură Cum te-ai dus tu senină la hodină și ne-ai lăsat pe noi să ne pârpălim. Că ai trăit fără grijea zilei de mâine ca viermele în untură da’ te văitai la mă-ta că n-ai ce pune-n gură. Ce te-ai mai dus tu singură către groapă de parcă n-a mai fost pe lumea asta muiere stearpă și acuma stai fudulă și nu ne bagi în seamă!

În timpul ăsta popa, tata socru, fir-ar el, nu zicea nimic. Dar nimic, nici cât să ție isonul părintelui adus tocmai din târg de la Buzău. Că mai adusese unul și din satul vecin, deci cu ăsta doi, să se vadă că are dare de mână. Și popa alt fariseu...

Împânzise mnealui satul cu zvonul că la așa moarte necurată un singur popă n-ar avea puterea să dezlege răposata de păcate. Așa că popa tăcea cu spor ca să vază lumea cum și-a pierdut ghiersul de durere. Se vedea însă că răzbelul bocitoarelor nu-i căzuse bine la inimă și abia se ținea să nu sară de două poște zbierând. Numai datina morților și ochii lumii ațintiți asupra lui l-au împiedicat să-mi sară ață la beregată.

Nu mai zic că la pomană, parcă în spinare l-am ținut. Nu zicea nimic alta decât „Dumnezeu să o ierte!”. Dar îi simțeam în ceafă uitătura și un fior rece de moarte, nu-mi mai dădea pace. M-am uita bine în ochii lui și am știut că-mi vrea moartea. Așa că abia așteptam să se ridice și ultimul mesean de la pomană și nu-mi găseam starea. Când s-a sfârșit masa eram deja hotărât să plec din sat.

Să nu mă pricepeți greșit, pe vremea ceea nici haiduc nu eram dar nici vreun nevolnic, însă la țară răzbunarea nu se oprește niciodată la cel crezut vinovat. Răfuiala se poartă cu rudele sale pana la a șaptea spiță, toate cu îngăduiala sau nebăgarea de seamă a jandarului sau a poterei. Dacă însă „ticălosul scapă” adică fuge, toată grija lumii se duce după el, cei ramași având încă ocări de suferit dar nu din cele de curmă firul vieții la toată casa, ca cum ar fi, să zicem, un foc scăpat în sura de paie,ca din întâmplare. 

Mizeriile îndurate de rudele unui proscris erau din cele ușoare:
Intrat pe grânele rudelor cu vacile ori cu caii;
Spart bostanii, căcat în poarta, mâțe moarte în fântână;
Ologit orătăniile ce treceau pe uliță fără sa știe că e război;
Garduri rupte, fete mari futute;
Pumni căpătați la crâșma din nimic, ocări de pomană;
Colțuri de broboadă roase și căciuli neridicate;
Și alte alte vorbe ori fapte, din celea pe care boierii de la oraș, mai ales cei de peste Milcov, le numesc „caterinci”!

Ei, ziceam ca văzând ochii drăgăstoși ai socrului, m-am hotărât să plec din sat degrabă adică chiar după pomană. Încă mai țin minte privirea măicuței mele când, cu palma la gură, mă privea cum pun șaua pe murgul cumpărat cu ultimii bani. Știa că n-o să mă mai vadă niciodată, dar credea că-i mai bine așa decât să merg la ocnă. Nu știa, sărmana, că-mi purtam ocna în mine.

Am plecat eu, dar n-am ajuns departe. La marginea satului, ascunsă în negura crângului, mă aștepta o poteră alcătuită din rudele Ioanei. În fruntea lor, cu pușca țintind către mine, socru-miau mă blestema cu furie. Pesemne cât mi-am făcut eu bocceaua ei au prins veste și au avut timp să-mi ație calea. Și ce blesteme, Doamne, ce blesteme ieșeau din gura popii! Api, atunci nici eu n-am mai răbdat și i-am zis să mă țină minte!

Nu mai știu ce ocări ne-am aruncat unul altuia, dar țin minte că la prima pușcătură am rămas așa, mirat! Mă uitam ca prostul la calul care s-a frânt sub mine și m-a aruncat în colb. Apoi altă pocnitură m-a pus în genunchi cu pieptul în flăcări, am mai auzit cum zicea unul să-mi tragă în cap și m-a cuprins durerea întunericul și frigul.

Când m-am trezit era la fel de întuneric și frig, doar că de durut nu mă durea nimic. Zăceam cu fața în jos, era liniște de-mi țiuiau urechile, mult prea liniște. Când am încercat să mă ridic, m-am poticnit cu ceafa în ceva tare. Am pipăit deasupra peste mine și am simțit asprimea lemnului negeluit.

Am urlat cât m-au ținut bojogii și de groază am început să dârdâi că apucat de friguri. Eram închis în coșciug cu fața în jos, îngropat de viu sub un stânjen de țărână! Am izbit cu pumnii, am zgâriat cu unghiile și deodată peste mine a început să curgă praful prin crăpăturile dintre dulapi. M-am oprit de teamă să nu mă astupe de tot, apoi am prins a pipăi și podeaua iar în dreptul capului am dat de pământ. În grabă am prins a scurma ca o cârtiță dar în scurt timp, fără veste pământul s-a prăvălit și prin gaura rămasă îmi atârna capul și cheptul. Careva ori ceva săpase o groapă destul de largă sub coșciug și spărsese și lemnul.

M-am înspăimântat dar n-aveam vreme să întreb cine și de ce. Cu grijă m-am lăsat să lunec cam o lungime de braț până am dat de un cot al găurii care ducea tot în jos, numai că oblu. M-am socotit și am zis că n-am curaj să merg mai departe. O să întrebați de ce. Cum de ce, pentru numele Născătoarei? Eu afară vroiam să ies și nu să mă îngrop mai adânc în pământ. Dacă se surpa tunelul care mai și duhnea a putreziciune?

Eu în sus am să mă duc, mi-am zis, așa că sprijinit în cap și palme, am lovit cu călcâiele în capacul sicriului. Cu uluială și cu speranța mi-am dat seama ca era mai degrabă o cutie mare, dar prost făcută. Pesemne că dușmanii n-au avut bani de risipit. Criminal cum mă socoteau ei, nu meritam drept sicriu mai mult decât o ladă veche din lemn aproape putrezit. Poate am noroc, mi-am zis.

Am izbit îndârjit mulă vreme, simțind cum se crapă lemnul. Abia când am rupt o scândură m-am oprit să mă hodin. Atunci, de undeva de dedesubt am auzit un zgomot. Prin cotloanele de jos ceva scurma. Ascultând o vreme mi-a fost clar că sunetul se apropia, că venea drept spre mine. A Am simțit cum îmi îngheață sângele în vine. Am tras adânc în piept dar în loc de aer mi-am umplut bojogii cu mirosul de mortăciune.

Gemând ca o fiară prinsă în laț nu mai știu cum m-am răsucit de am ajuns înapoi în sicriu cu capul în sus și am început să smulg așchiile cu unghiile, și să trag și să împing în timp ce de jos zgomotul de săpat se auzea tot mai tare. Am tăcut o clipă că să ascult înnebunit de spaimă, cu ochii închiși cu gura căscata. Peste bubuitul inimii am auzit scrâșnet de gheare, dinți clănțănind și peste huruitul de pământ surpat, un fel de zgomot de foale.

Dumnezeule mare, ce jiganie e asta de sapă după mine venind de dedesubt? Împins de frică m-am forțat până când scândurile subțiri s-au desprins și am reușit să înfig brațele în lutul moale. Ca o cârtiță am săpat până ce-am ajuns în picioare. Simțeam cum curge sângele și sudoarea; simțeam cum mă învăluie disperarea. Cu spaima morții, am împins din picioare și am înotat prin țărâna până m-am pomenit cu mâinile afară.

În clipa în care trăgeam cu nesaț prima gură de aer, am simțit cum mă apucă ceva de picioare. Parcă aș fi căzut între pietrele morii care-mi zdrobeau fluierele picioarelor și mă trăgea îngropându-mă înapoi. M-a lăsat o clipă, apoi gheare de fier mi le-au prins iar strâns și altele mi s-au înfipt în umere. Cățărându-se pe mine, ceva s-a strecurat neted rece și lung până la capul meu. Am încremenit când botul mi-a clămpănit pe lângă nas și urechi, în timp ce mă strivea între labe. Credeam că-mi va rupe beregata dar fiara s-a săltat afară cu tot cu mine și după ce m-a aruncat la pământ, s-a pus deasupra și mi-a amușinat fața. Mirosea a pește putred și a câine ud, dar pentru mine puțea că moartea însăși. 

Chiar am crezut că am murit, când s-a dat de pe mine. După câțiva pași am putut să vad un câine alb lung și chel, cu mișcări șerpești. Era scund, iar pe labele puternice și scurte nu-și putea ridica burta de la pământ. A ridicat capul în sus și a scos un lătrat scrâșnit ca o mie de seceri date la tocilă, șuierând printre două rânduri de colți de fier. Apoi a tăcut și a întors capul către mine. Atunci am văzut că acolo unde trebuia să aibă ochii se căscau două găuri ca niște nări uriașe. Bala spurcată era oarbă! Cu un ultim lătrat, Cățelul Pământului, paznicul cimitirelor s-a târât pe lângă mine și s-a scufundat în mormânt.
Cățelul Pământului, îmi povestea buna vine după mortul îngropat nepotrivit, cu fața în jos. Vine și mănâncă nasul mortului de care și-au bătut vii joc și l-au dat ofrandă. Și după asta îl întoarce la loc ca ca să nu se poată hodini, iar vine și îl întoarce cu fata în jos, și tot așa. Treaba e ca la fiecare întoarcere ii arată mortului iadul. Treaba lui e să-l țină pe mort ocupat pană putrezește și singura lui plata e nasul mortului. Ajuns aici cu amintirile mi-a dus mana la fată. Nasul era la locul lui, deși destul de zdrelit.

Din câteva sforțări, m-am rostogolit și eu de pe movila scurmată și mi-am privit picioarele în lumina lunii. Erau ude, pline de gâlme și bube, dar picăturile, în loc să curgă, păreau că-mi intră în piele. Mă durea sufletul și carnea, mai rău decât atunci când îmi intraseră plumbii în trup.
M-am ridicat clătinându-mă și la lumina aia ciudată am încercat să găsesc rănile, dar în afară de ceva mâzgă lipită de hainele rupte și bubele de pe picioare, nu aveam nici măcar o zgârietura .

Atunci luna a prins a lumina parca mai tare sau ochii  mi s-au obișnuit cu întunericulM-am uitat la crucea mea și-am văzut că nu-i cruce bună. Două țambre de gard bătute cruciș și înfipte în pământ invers. Mi-am răsucit îngrozit ochii în jur. Mort nu sunt, nas am, dar m-a atins Cățelu Pământului, Orbetele. Acum o să mor cu bube și spume la gură! Și eu care ziceam că am avut noroc că am scăpat de la otrăvire, împușcare și îngroparea de viu, acuma o să mor atins de bala Iadului. Alelei, ducă-se așa noroc pe pustiu!

Descântecul, cum era oare descântecul?! Da, Dumitre, descântecul de orbeți învățat de la buna, cum era?! Cât ți-a mai dat ea, sărmana, cu cârja peste ceafă să înveți. Geaba! Și îți mai trebuie ceva: cenușă. Da, cenușă. Uite bine, poate găsești în felinare puțină cenușă de tămâie lăsată la capul adormiților. Ia cenușă Dumitre, ia și descântă:

Sâmbătă pe la apus,
Veni fata lui Scoală Fus
Îmi veni cu vestea-n sat
Că dă un bal minunat;
Toate bubele a chemat
Doar pe orbeți n-a strigat.
Ei când vestea au aflat
Crunt mi s-au mai supărat
Și pe loc mi s-au umflat;
Atunci răpide i-am descântat
Peste ei cenușe-am presărat,
Și cu mătura i-am măturat
În oală nouă i-am adunat,
Și-n răscruci i-am aruncat
În colbul copitelor
Și-n balega vitelor
În noroi părăluțe
Și luați de căruțe
Să rămână Dumitru curat,
În raze de soare scăldat
Luminat, strălucitor
Cu chip alb ca de ficior
Ca steaua din cer,
Cu pieptul din fier
Ca Luceafărul sfânt,
Ca roua de pe pământ,
Ca argintul strecurat,
De la Maica Precistă dat!

Am pus cenușă într-o cană atârnata de o cruce pesemne să aibă răposatul apă pe lumea cealaltă și am aruncat-o peste iarba unui mormânt. Abia când cenușa a atins pământul mi-am dat seama că ceva nu era bine. Ce-ai făcut Dumitre?! Ai descântat la miezul nopții, în cimitir pe lună plină! Numai vrăjitoarele fac asta. Oamenii descântă să scape de necaz la ei în casă sub candelă.

Atunci sau luna a prins a lumina mai tare sau ochii cu întunericul mi s-au obișnuit că am văzut mai bine. Crucile toate aplecate într-o parte, buruiana cât omul, crengile împrăștiate și copacii rupți erau ale altui cimitir.

De frica jandarilor și din răzbunare, popa mă îngropase în cimitirul părăsit. De ani buni acesta era lăsat în paragină pentru că fugise pământul cu el din coasta dealului până dăduseră oasele morților pe afară. Și mă îngropaseră dușmanii necreștinește, cu fața în jos, fără nume pe cruce, fără lumină și mai mult ca sigur fără slujbă. De asta venise din adâncuri cel ce păzește datina îngropăciunii și mușcă de nas și de urechi pe morții puși în pământ în fel nechibzuit. De asta m-a scos afară și apoi m-a lăsat în pace văzând că sunt viu. Și parcă ghicind la ce gândesc, din adâncul cimitirului Cățelul Pământului a lătrat de trei ori prevestindu-mi rele.

O vreme n-am putut să mișc. Mintea mi s-a oprit și ea neputincioasă din socotit. Din starea asta m-a scos scheunatul unui câine. Deși era glas de câine adevărat, am pălit. Sub lumina bolnavă și rece, am zărit ceva care m-a făcut să tremur din nou. Iarba mormintelor scotea aburi, iar din fiecare fir se scurgea către mine un fuior de argint ca ața păianjenului. Am ciulit urechea sperând că nu-i decât vântul, dar în locul lui auzeam șoapte împletindu-și cântul, până când au crescut și s-au închegat într-un cor de bocitoare:

- Durere… cu toporu’ în moalele capului… chinuită de ftizie… eram tânăr… n-am știut că-i așa adânc… nu mai vreau… ia-mă cu tine… era copilul tău… ia-mi durerea, e prea mult…Ia-ne durerea!

Întreg cimitirul era plin și deși nu mai încăpea nimic, de atâta suferință clădită în straturi de câte șapte ani fiecare, vii au continuat să încerce să-și îngroape durerea alături de morți. Durerea aia nu dormea. Durerea aia căuta cu jind la pustiul din mine. Morții se uitau cu pizmă și speranță la cel scăpat din mormânt.

- Tăceți, nu vreau să vă aud! Lăsați-mă în pace; nu vreau durerea asta, nu vreau durerea voastră, îmi ajunge a mea! Pentru Numele Celui Sfânt, odihniți-vă-n pace!

Și atunci morții au tăcut, dar nu prea mult! Unii avea să vie la mine, mereu la ceasul cel nepotrivit.


Partea 1 a Știmei: Duhul iazului.
Partea 2 a Știmei: Gâlceava vrăjitoarelor

marți, 13 septembrie 2016

miercuri, 7 septembrie 2016

Scaunul




Podeaua pare moale dar solidă ca un covor gros format din straturi multiple compactate de pulberi si ulei care la început au fost gri. Acum sunt negre la fel ca scamele aninate de cabluri, de giurgiuvele și de capetele cuielor ieșite din perete.

Te apropii precaut adulmecând aerul. Miroase a mucegai, fier ud și a hoit. Pe undeva probabil putrezește discret trupul unui semen. Viața e o curvă, o știi. Deja te-a regulat de câteva ori și te-a lăsat cu alopecie și coada mai scurtă.

Scaunul e frumos așezat în dreptul unui perete roșu coșcovit. În jurul lui, nimic. Pe spetează atârnă o cârpă care ar sta numai bine bine tocată în cuib. Cu cât te apropii cu atât realizezi olfactiv că bucata de cârpa ar putea fi prânz cină și așternut. Adulmeci din nou. Miroase a ceva mort dar apetisant, ca un gândac uscat, crocant.

Dacă n-ar fi zumzetul ăsta, acum te-ai duce să îți înfigi dinții în ea. Zumzetul nu e bun, deși nu sună a nimic cunoscut. Trebuie totuși plan de contingență. Dacă sunetul urcă sau coboară măcar un grad în volum ai să te ascunzi în Fișetul acela metalic.

Ce apetisantă pare acea cârpa murdară și grea de pe spătar. Muști, ronțăi, clefăi, sugi.Te lași bătut după multiple încercări. Pânza este imposibil de rupt și ți-a lăsat gură un gust vag cunoscut. Așa se simte propriul tău sânge prin care circulă milioane de naniți.

La câteva secunde de la ingestie aerul tremură, praful se ridica din podea și curge către tine. Înghiți praf, îl respiri, intri în panica. Cobori de pe spătar pe scaun, amețit. Capul îți este ascuns într-un nor care nu e fum. Abia depășești marginea scaunului, că o forță teribila îți smulge trupul și ți-l strivește de podeaua unde praful se ridică la impact apoi converge către tine, în tine.

Cu greutate infinită te târăști către ieșire. Pe dinăuntru noi lumi se construiesc, dar tu te rupi țesut cu țesut, celulă cu celulă. Ar trebui să doară dar nu simți decât un singur lucru: că trebuie sa fugi! Oare și universul a simțit nevoia asta?

Încă trei pași către ieșire, încă unul și: explozie!
Toate țesuturile moi se lichefiază și se împrăștie într-o ploaie negră fină dar grea. Așchiile de os devin săruri de fosfor și calciu care sar ca niște scântei și se înfig în stratul de noroi unde câteva secunde continuă sa se carbonateze.
Nu a mai rămas nici o urmă. Doar în tapițeria veche a Scaunului rămâne întipărit mirosul de moarte mică, fier ud și ozon.


luni, 5 septembrie 2016

ȘTIMA

2.Gâlceava ursitoarelor


După primul an în care pântecul femeii mele n-a prins rod, între noi au început certurile. Eram oleacă mai frumos decât Spurcatul și mai mare ca păsatul, așa că lelițele satului îmi aruncau ocheade, dară eu lor, nu. Geaba eram io cuminte, dacă femeia credea că-mi risipesc sămânța cu altele și că ea rămâne stearpa tocmai din astă pricină.

Pe vremea aia felcerii știau tare puține despre rodnicia oamenilor. Am cheltuit bani grei, am dat pământ în arenda și am vândut vițelul din burta vacii ca să-i plătim Ioanei vizitele pe la tot felul de doftori cu monoclu și halat peste costum nemțesc.

M-am împotrivit până la începutul celui de-al doilea an de după cununie să fac ceea ce vroia Ioana, însă cum s-a mai zbicit pământul după primele ploi ale primăverii n-am mai avut încotro, am împrumutat o iapa și am mers cu căruța cale de mai multe ceasuri până la o vrăjitoare de lângă Scăieni.

Mare mi-a fost mirarea când în loc de ceva căruță cu coviltir în care să încerce să mă prăduie de bani vreo țigancă hoață, am dat peste un bordei mic îngropat într-o margine de mal lângă crâng.
De pe acoperișul bojdeucii mă priveau cu ochi de drac trei capre bălțate și pe lângă streașină se întindeau corzile a doi butici de vie groși cât pomul. Via care se sălbăticise din pricină că nu fusese tăiată ori legată de multa vreme mi-a adus aminte de țața Chiva, așa că dintâi n-am vrut să intru.

Abia când mi-am auzit femeia juruindu-se că mă lasă, că se spânzură, că se îneacă și altele la fel de dulci, m-am îndurat să n-o las singură cu baba, am aruncat țigarea și am intrat dimpreună în casa vrăjitoarei.

Cum am pătruns pe ușă, am pufnit a scârbă și am dat să ies. Înăuntru era strâmt și întuneric ca în cosciug și trăsnea a pișat de mâță de ți se topeau ochii în cap și începeau să curgă pe nări. Dar cum Ioana mea părea că nu are nas, din fundul bordeiului întunecat, despletită și noduroasă ca o salcie, baba privea la mine cu ochii ei încețoșați de albeață.

- Dapăi bună vreme, dragilor! Bine ați venit, vă așteptam! Hai intrați, intrați.Ia de stai jos colea pe laiță, Ioană! Dumitre, așază-te odată maică, că-mi dărâmi podina! Unde? Unde vrei tu maică, nu te uita că nu e loc, că pe pământ toate-s jos.

Dar ce te strâmbi așa arătosule, ori nu-ți place mirosul fetelor mele? Păi tu nu știi că femeia fără bărbat e blestemată, dar aia și fără bărbat și fără mâțe e dată dracului?! Să nu te încrezi niciodată în babele care n-au măcar un suflet încotoșmat prin preajmă, auzi?!

Ia vină tu încoace bărbate, că l-a muiere parcă nu-i nici o treabă. De pune altul pula pe dânsa, face prunci pe roată. La tine însă e ceva necurat.
Și văzând ea că Ioana vrea sa zică ceva contra, baba i-a pus o mâna pe gură ei și pe cealaltă mie:

-„Lacăt cu zale de fiere
Pe buzele tale muiere
Zăvor cu cruce de fier
Pe limba ta, bărbățel;
Pun inel de aur zălog
Ca să rămâie olog,
Ăl care o deschide gura,
Până n-oi întreba ceva!”

Cum fură astea spuse de babă, am simțit că mi-a luat cineva gura. După ochii beliți a spaimă, Ioana simțea tot așa. Atuncea baba mi-a luat mâna stângă, a închis ochii și a început a se legăna îngânând o rugă păgâna. 

Nu pricepeam nimic dar de ciuda că nu puteam vorbi îmi venea sa-i dau o palma peste tăietura știrbă cu care chema spiritele. Am stat totuși și-am răbdat, până a dat vrăcioaia în bobi, și în oscioare de pui. Și apoi a înșirat și a dat în cărți a scuipat în degete și a luat tăciune de la gura sobei și mi-a făcut semn de linie pe frunte, iar ei un punct între sprâncene, iar când a terminat, mi-a luat amândouă mâinile și m-a privit drept în floarea ochilor, căutând parca sa-mi vadă sufletul prin ei.

- Tu nu te uita orbule în cei doi ochi din care lumina sclipește dar nu izvodește; uită-te în ochiul întunericului din frunte, cel care vede tot dar nu clipește și nu obosește!
Apoi văzând că nu mișc și fac cum și ce-mi spune, s-a foit o țâră, după care mi-a pus în fiecare palmă câte unul din cerceii Ioanei, mi-a zis să strâng pumnii și s-a apucat să descânte:

„Dar lucrat din argint curat,
Nedescântat și neblestemat,
La urechile dragostei purtat,
Du-te de cată și calea-mi arată,
Unde-i pe trup bubătură,
Sau la minte vătămătură,
Făcuta celui viu de alt viu,
Ori de neviu, ducă-se-n pustiu;
Te du argint curat obol
Și drept pe calea stelelor
Arată-mi clar ca lumina zilei
De unde-i la bărbat lipsa prăsilei;
Te du drept și arată-mi neîntârziat
Soarta lui Dumitru, prunc botezat...”

- Ah, a făcut baba deodată, care după ce s-a tras înapoi scăpându-mi încheieturile, a zis: deschide pumnii, Dumitre!

Și să vezi drăcie: când am descleștat pumnii, în palme nu mai aveam nimic! Văzând parascovenia asta femeia mea a dat ușurel ochii peste cap și a căzut suspinând în leșin. Eu m-am făcut înspre ea să o ridic, dar vrăjitoarea m-a oprit cu un strigăt scurt:

- Nu, stai! Trupul babei s-a împuținat, s-a micșorat, și chipul i s-a albit ca de spaimă. M-a apucat iar de încheieturi. Las-o așa că mai bine e să n-audă ce am să-ți spun, a continuat ea. O dată și numai o dată am să vorbesc despre treaba asta. După ce termin, pleci și nu mai vii aici nici tu nici ea și nici altul în numele tău.

„De nu m-oi asculta, de capul tău să fie, că vrei, că nu vrei,
Să facă tot neamul vostru brâncă, râie, șancru și lăței,
Să coacă pula flăcăilor și să iasă viermi în pizdă la femei
Și să dea Belzebut să cază de pe ei zece rânduri de piei!
Așa să fie, zic și drept plată, dau o chele de capră
Care să se lege blestemul, în clipa asta crapă!

Cum a terminat de zis asta, am și auzit: „buf”, iar în cap a început a-mi curge țărână din podina bordeiului.

- Dumitre eu am să-ți spun acum ce-am aflat, dar nu-i treabă în puterea mea de dezlegat.
Dacă ai să întrebi pe mă-ta cu juruială să nu te mintă, are să-ți spuie ca te-a făcut cu căiță. Ea n-a văzut, ca a căzut în somnul lehuzei și numai de la moașa știe care i-a și spus. Nu știu cine te-a moșit dar nu cred că aia i-a spus tot ce a văzut și simțit.

Află deci că un Solomonar din cei mari, a venit în noaptea nașterii tale înaintea Ursitoarelor și în pământul de la stâlpul porții a vărsat argint viu. Și căița cu care te-ai născut, a dispărut; lucru rău, dar nu mai rău decât cel cu argintul viu care a stricat treaba ursitoarelor.

Tu știi că ursitoarele sunt surori cu ielele. Se zice că nu le vede nimeni, ori cei care le-au văzut au murit și prea puțini dintre cei care le-au văzut au scăpat cu viață dar nu teferi.
Bagă de seamă că nu-i de șagă, ceea ce sortesc ele, aproape întotdeauna se împlinește așijderea. Mașterele mai spun că la număr sunt trei ursitoare, altele zic de șapte, noua, unsprezece sau chiar doisprezece zâne ursitoare. Dar eu una de când trăiesc știu doar de trei.

Lumea azi e așa fudulă de găsește minte-n pulă iar orice babă care la pizdă a început să chelească crede că zânele știe să le socotească. Crede-mi spusa mie: unșpe n-au cum să fie că nu-i număr vrăjit, doisprezece e numărul surorilor care se țin vara de dănțuit și-s meștere la pocit, șapte e număr pentru zile, luni, mări și cântări, așa că trei, câte eu în bobi am zărit, pare numărul de ursitoare cel mai potrivit.

Numele celor trei nu-i cunoscut așa că lumea le-a botezat după treaba pe care o fac, pentru că ursitoarele sunt de dinainte ca măcar cuvântul botez să se fi aflat.
Celor trei surori li se zice Toarca, Soarta și Moartea. Ultima nu e Moartea ce-a Mare și mai Bătrână decât Lumea. Această soră ursitoare poroclită Moartea are în chimir o foarfeca de aur cu care îi dă de lucru Celei Cu Coasa. Nu te mai foi pe scaun, că uit ce vroiam să spun...

Așa! Ziceam ca Ursitoarele vin în camera fătului sau la fereastră în primele trei cinci sau șapte nopți de la naștere și ii menesc destinul. Puțina lume știe însa că de copilul e născut noaptea înainte de al doișpelea ceas, ursitoarele vin atunci pe dată, iar de a trecut de miezul nopții vin seara următoare.

Oamenii cred că în noaptea în care e să vina ursitoarele în odaie ar trebui sa fie doar mama cu copilul și moașa. Poarta și ușile care duc la odaia pruncului trebuie lăsate descuiate, neînchise de tot ci numai alăturate de ușori, dinadins pentru ursitoare, care nu se pot atinge de zăvoare ori clanțe și care dacă văd uși încuiate care le împiedică să se apropie de prunc se înfurie și îl ursesc de rău din mijlocul uliței.

Unii mai zic că șapte nopți de la nașterea copilului toți cei din casă trebuie să doarmă cu o mână sub cap ca să viseze și să tina minte ce spun ursitoarele. Stră strămoașă-mea zicea că astea sunt prostii și că doar ce visează mama pruncului în noaptea ursitoarelor e important și bine de ținut minte dacă se poate. Asta pentru că Visul Mamei de îl ține minte, se adeverește, prezicând cumva viitorul fătului.
Lucru ăsta e greu de făcut pentru că ursitoarele au prostul obicei de a înnegura amintirea omului dinadins ca sa poată ele meni nestingherite după plac. Tata și mama copilului deseori încearcă să îmbuneze ursitoarele punând masă bogată pe care așează: apa, faina, busuioc, zahar, sare, ulei, dulceață, găină friptă, pană ascuțită, hârtie, in, aur, argint și încă altele, după cum ii duce capul și îi ajută punga.

Ursitoarele însă sunt mucezite și sucite, așa că ceea ce le place azi de urzesc frumos, mâine li se pare urât, bun de aruncat pe foc și se apucă de menesc pruncul de rău. Lumea mai zice că au drag de lucrurile dulci și de cele lucitoare, dar urăsc fierul ca mai toate din neamul zânelor.
Tu Dumitre, ai venit în astă lume imediat după căderea întunericului, așa ca ursitoarele au venit în aceiași noapte. Numai că n-au ajuns la masa cu Daruri pentru ca au călcat în argintul solomonarului și deodată s-au învrăjbit și s-au certat pentru darurile lăsate acolo pentru ele fără sa le atingă. Și au uitat de bucate, de dulceață, de faină sau lapte pentru că s-au bulucit să adune argintul viu din pământ cu mâinile și atâta s-au nevoit de s-au năclăit.

De tulburare, Toarca, cea care tine fusul și furca, le-a scăpat pe pământ taman când trebuia să-ți toarcă firul vieții. Cea numită Soarta a băgat de seamă că surata ei strică treburile, a luat firul în mâini încercând să-l întindă, când a treia, Moartea, i-a dat peste mână cerând să fie lăsată să-l taie singură. 
Numai că firul era deja încâlcit, tras în argint și n-a vrut să se rupă cu nici un chip.

Și uite așa s-au sfădit și s-au canonit până aproape de a se părui surorile Ursitoarele, hăt până aproape de răsărit. Iar când au văzut că e gata să le prindă zorile, au învârtit firul repede înapoi pe fus și au plecat supărate fără să se atingă de Adevăratele Daruri. Și după câte simt îs cătrănite pe tine până și în ziua de azi pentru că nu și-au luat nici plata, dar nu și-au terminat nici treaba, lucru de mare rușine pentru ele.

De aia pe fusul ăla, firul vieții tale este legat de al multor oameni, dar nu de al tuturor. Ai să mori câte puțin de fiecare dată când moare unul legat de tine și ori de câte ori unuia dintre ei i se va naște prunc, din caierul vieții ți se va toarce încă o bucată de fir.

Din sămânța ta nici un pântec de femeie n-o sa zămislească prunc. Din sămânța ta se hrănește blestemul din tine; ești ceva ce n-are nume, ceva care-i om numai pe jumătate. Numai de pe cealaltă lume, Moartea te-a răpune.

Firul tău și-ar fi terminat argintul, dar de curând, cineva a turnat altul în tine. Ca să zic așa de două ori același ghinion nu se numește întâmplare ci voia stelelor.
Deși ești om darnic, pe de o o parte, pe alta ai să aduci mai multa suferință decât bucurie oricărui vei face daruri din suflet și oricui te va iubi. De vrei să nu faci rău la nimenea nu iubi! Lasă-ți nevasta, leapădă-ți numele și intră la mânăstire. Nu te lega de avere sau femeie, că n-ai să le poți păstra pe nici una!

Ajunsă aici baba a căscat gura să mai zică ceva, dar s-a răzgândit și s-a dus de a zgâlțâit-o pe Ioana. I-a mângâiat părul ca spicul cu ghearele ei ofilite și pline de negi și după ce i-a dat o gură de apa, a prins-o de umeri:


- Dezleagă Doamne gura celei ruptă din coasta lui Adam! Du-te cu Dumnezeu femeie, că numai el știe cu ce i-ai greșit, de ți-a hărăzit așa pedeapsă!
Apoi a venit la mine:

- Văz că ai băgat la cap cum se descântă. Cineva din neam ți-a zis de un deochi, de o aplecată, și ai avut urechea sprintenă. Dar tot coaie goale ești Dumitre, că n-ai să leac fără cineva care să creadă în harul tău. Că vorba veche prost nou cere: dacă ar face toate muștele miere ar fi și la curul babii mele!
Zi-mi rămas bun Dumitre și du-te de te învârte! Dar, înainte pupă-mă-mi obrazul, ca pe sor-ta, Dumitre! Și acum mâna, ca lu mă-ta. Și încă o îmbrățișare ca pentru tact-to, să fie primit ce ți-am zis, bun dat, bun aflat, dar din dar, nu furat, așa cum a fost primit să puie dumicat în loc scuipat! Hai mișcă-te din loc că ți-a sta și norocul pe care nu-l ai!

Uite așa am căpătat noi vorbe multe cu tâlc și fără, dar tot fără leac pentru burta Ioanei. Tura vura, prețul pentru ghicit, babei tot l-am dat. Păcat că de avut putere, se vedea că are, dar nu pentru necazul nostru. Eu unul pricepusem asta, dar Ioana care nu auzise cu urechile ei ce a zis baba, nu nu și iară nu, că să mai stăm, să ne dea leacul! Și dacă nu du-te de strânge baba de gât ca sa spuie cine ce și cum.
Eu: fă femeie ești nebună, hai acasă că se s-o face noapte până ajungem!
Ea: nu, aici stau până prind pui și nasc, chit că mă fute țapul babei și fac prunc cu coarne de drac!
Nu mă credea nebuna cu nici un chip că baba nu are ce face pentru pântecele ei și că vina e a mea.
Dapăi cine gândește că Ioana a fost o femeie bună și îngăduitoare care s-a înrăit când a dat peste necaz, n-a cunoscut-o pe Ioana adevărată.

Plecarea de la Scăieni s-a lăsat cu ciorbă de limba și zeamă de palmă. Numai așa am lămurit-o pe Ioana să urce înapoi în căruță. Am zis că am plecat de la babă cu nevasta bătută dar chipurile hotărâtă cu jurământ că o las, să nu mă mai întrebe nimic și să nu mai pomenească vreodată de vrăji sau leacuri.

Eu prost ca tot bărbatul am crezut în crucile, lacrimile și în spaima jumate adevărată, jumate prefăcută a femeii. Rău face însă cel care se încrede în cuvântul și judecata muierii. Dar io eram prost, ea tristă și frumoasă. Și era 8 martie, o mie nouă sute și cui mai pasă cât ?!

După asta, des, prost și fără fără folos i-am repetat femeii mele că n-am leac. Degeaba i-am zis că trebuie să-și găsească pe altul și să se lase de mine. Ea s-a încăpățânat să-mi rămână alături, așa cum jurase la altar.

Întâi părea împăcată cu soarta și chiar credeam că viața ne va fi frumoasă chiar fără a fi binecuvântată cu copii. Dar în ascuns gândul ei numai la asta a fost iar traiul nostru bun sa dus pulii de suflet.

Pleca femeia de una singură pe la babe și nu trecea săptămână să nu-mi dea să înghit vreo fiertură scârboasă. După fiecare nou leac mă obliga să o iubesc, trăgând nădejde că de data aia va rămâne grea. În fiece vineri se întorcea de la altă babă cu șorțul plin de ierburi și licori, de nu mai aveam loc de ele.

Seara se spăla cu leșie, se ungea cu mir și apoi se freca cu boz, cucută sau alte buruieni pe lângă care pelinul îți părea miere. Își ungea părțile rușinoase cu tot felul de pomezi că se îmbâcsiseră așternuturile, apoi se băga în pat lângă mine și începea a mă mângâia. Dacă spuneam că-s obosit de la prășit ca să-mi dea pace mă lăsa de-o părere. Dar taman în miezul nopții și dimineața pe la cântători, când e somnul mai dulce, mă trezeam cu ea peste mine plină de untură de cal și snopuri de țipirig la subțiori. Așa de rău puțea că-mi părea o scroafă în călduri.

Deh, însurătoarea nu se mănâncă pe pâine. Asta-i vorba pe care însă o crezi abia când te rupi de atâta întins. Îmi luasem nevastă ca să-mi găsesc liniștea după ce pierdusem pe Maria, și să nu mai umblu „huş marginile, saltă-i lealei poalele”. Dar în loc de cumințenia pământului, mă pricopsisem cu nebuna satului, nemulțumită de toate ale mele, de la turul la ițar, pân’ la pungă-n brăcinar.

Nu spun că și mie îmi stătea gândul la a îmi mulțumi soața, cum îi este înecatului sete. Ajunsesem să tresar noaptea în somn visând că are arici între craci, ciulini la sfârcuri și lipitori în buze. Și de ar fi fost doar fapte ascunse între doi oameni în pat la ceas de noapte, aș fi zis că merge. Dar nu, ea mai și vorbea vrute și nevrute! Se plângea la tat-so că o bat, se plângea prin sat că o înșel și la mama că nu-i aduc de nici unele și că fac nazuri la mâncare.

În nebunia ei, femeia trecea de la rugăminți de ibovnică părăsită la datina și datoria bărbatului, ajungând să mă amenințe că mă face de râsul curcilor și batjocura satului. O vreme mă lăsa să răsuflu, pesemne pierzând din curaj sau așteptând să uit, ca să încerce alte fierturi de drac.
În timpul ăsta era cu ochii pe mine ca hultanul pe pui, de nu puteam bea o țuică în sat fără să știe ea de cine a fost culeasă pruna. Cu cât așteptările ei nu se împlineau, cu atât se făcea privirea ei mai rea și mai neagră. La fiecare lună când cârpele i se umpleau de sânge, Ba bocea ca la mort ba începea sa arunce după mine cu blidele prin curte. Parcă nu mai eram bărbatul ei, parcă eram vreun taur de prăsilă legat de stănoagă și care mănâncă tain degeaba.

De multe ori, după ce mă chinuia cu trupul ei îmbâcsit de unsori, vărsam și mațele din mine după prunul din fundul livezii. Și pe ea o auzeam cum se văita noaptea de scârbă și obidă. Numai că ziua, când eu îmi spărgeam bojogii cu copii de la scoală pe ceaslov, ea stătea că beşniţa în pat și în mintea ei se socotea lehuză.

Un pai nu mișca. De nu puneam mâna tot eu să deretic, fugeau viermii pe noi și ne cărau păduchii de păr la gârlă, să ne spele. Ajunsesem să urăsc toate femeile din lume, dar mai ales pe ea care se uscase pe picioare, îmbătrânind într-un an, cât altele în zece, arătând mai mult a Brezoaie decât a femeie tânără.
Însă în afara de chipul posmăgit si a căutăturii tulbure, Ioana era zdravăna deși nu iute ca o zgâtie și de asta când a am găsit-o într-o amiaza zăcând nemișcată în pat, nu mi-a dat seama ca nu-i a bine, am zis ca i-o fi lene.

I-am aruncat o cergă zicând sa se învelească și mi-am văzut de trebi prin curte. Am dat la vite, apoi am otânjit și pigulit o găina ca sa o fac friptă. Cară lemne, cară apă s-a făcut noapte.

Abia când a fost gata puiul ăla, am strigat la ea să vie la masă și văzând că nu mai vine m-am dus după ea.
- De ce stai Ioană pe întunerec cu lampa stinsă, n-ai dormit destul?
În timp ce căutam pe bâjbâite chibriturile și apoi lampa, m-a izbit un iz.

- Alei femeie, mai schimbați și tu curățeau că puți a babă. Trebuie să te primenești un pic, dar nu acuma, lasă să se încălzească apa de am pus-o să spăl ceaunul.
Aida să mâncăm că am răsturnat mămăliga și puiul e gata pe masa din tindă! Dar ce ai acum, de ce nu răspunzi fă nevastă, ți-e lene, ori n-ai gură?

Săraca de ea avea gură, sufletul însă o părăsise și în patul în care înainte dormeam amândoi rămăsese doar o bucată de lut. Și lutul era rece, lutul era ud și mai ales mut.

Prima parte a Știmei: Duhul iazului.