Mă acuzi de răceală
polară, în aceste vremuri în care calotele glaciare se topesc din
prea multă dragoste pentru natura. Mă acuzi de nesimțire acolo
unde eu practic sceptica rezervă. Mă critici, îmi reclami
brutalitatea verbală, taman azi când îmi aleg cuvintele cu grijă
să nu cumva să doară. Ai atâtea păreri proaste despre mine
înghesuite pe centimetrul pătrat de hârtie virtuală, încât mă
mir ca nu am devenit celebru sub minunata ta regie.
Nu mai înțeleg
nimic din ce afirmi sau infirmi, sunt însă convins că vorbele tale
ar fi devenit volume de poezie dacă nu mi le-ai fi adresat mie.
Pentru că din toată muzica ta n-am priceput decât ritmul și de
atâta căutat antonime sinonimelor tale am ajuns să mă exprim în
rime. Sunt ușor interesat dar bulversat.
Te-aș lăsa să
simulezi în continuare lupta în virtuala ta cruciada, ba chiar m-aș
lăsa cucerit, dar simt că ceva mă apasă, mă roade. Miros că sub
armura ta de cuvinte lucitoare colcăie viermii, că atingerea ta
vâscoasă este periculoasă ca mușcătura unei lipitori pe un trup
diabetic.
O singura atingere,
o singură penetrare sub dermică și am să sângerez până la
moarte, incapabil să mă vindec, neputincios în fața hiruidinei
ce-mi face din sânge apă.
Odată devenit
victima perfectă, ai să mă atingi pe frunte cu degetul-gheară și
ca un pivnicer demonic ai să-mi dai cep ca să sorbi din mine vinul
unei nunți comune la insecte. Agonia mea îți va hrăni satisfacția
iar deznădejdea mea îți va îngrășa orgoliul, pentru că odată
cu mințile, în fața farmecelor tale de călugăriță în călduri,
îmi voi pierde și capul.
Și după ce o să
termini cu mine, ai să tragi o linie albastră cu pixul tău de jad,
pe o pagină din carnetul rosu. După o secundă de meditație ai să
redeschizi agenda victimelor și ai să-mi scrii simultan ferparul și
epilogul.
Bun băiat! L-am
avut și pe ăsta!
