Piatra

Strămoşul a ridicat-o dintre altele aflate pe un ţărm cu un milion de ani în urmă. A aruncat-o. Piatra lovea şi ucidea. A luat alta şi a făcut la fel. Nouăsutedemii de ani i-au trebuit să înveţe că piatra poate să taie. Şi să lovească. Ştiind să ucidă cu piatra în ambele feluri, s-a simţit puternic. După osutădemii de ani, un alt strămoş a legat piatra la capătul unui os. Cu mâner piatra jupuia şi ucidea mai bine decât fără. În trei feluri ştia strămoşul cu piatra să ucidă. Şi se simţea puternic. Acum două mii de ani un strămoş a spus pietrei să nu mai ucidă. Alt strămoş l-a ascultat, apoi l-a legat de un lemn şi l-a omorât. S-a simtit mai puternic. Insă a ţinut minte. După douămii de ani de învăţat piatra să nu ucidă m-am nascut eu. Trăiesc înconjurat de materiale sintetice unde piatra, osul si lemnul sunt decor. Pot ucide cu focul, cu gheaţa sau atomul. Sunt arme ce nu le pot ţine cu mine mereu şi trebuie să păstrez distanţa faţă de semenul meu. Ştiu să ucid în sute de feluri. Mă simt zeu. Dar când duşmanul imi iese neaşteptat în cale pe plaja pustie mă simt singur. Eu sunt gol iar el este plin de colţi, de gheare şi păr. Mă aplec să culeg o piatră. Şi nu mă mai simt singur şi zeu. Mă simt om. Temător.