Blestemul calului bălan

Mă cheamă Tache şi sunt mort. De fapt nu mă cheamă nimeni, că doar ce vă spusei mai înainte că-s mort. La o adică sunt mort de două ori, treabă care de aş fi viu, mi-ar da fiori. Dar cum sunt mort de beat şi apoi mort de tot, nu tremur deloc. Să vă spun deci cum e treaba cu beţia şi moartea.
Toată viaţa de dinainte sa mă apuc serios de băutură mi-a fost frică de ţigănci. După ce m-am tăvălit cu una pe prundul gârlii mi-am amintit vorba aia: de ce ţi-e frică, de aia nu scapi. Lila era fată mare dar zicea că nu. După ce am spart-o a început să urle cu mâna plină de sânge între craci, că nu o mai ia nimeni. I-am dat brânci în apă să se spele, că o mai iau eu odată. Atunci m-a blestemat ţiganca să mor lovit de calul bălan când mi-o fi lumea mai dragă. Ce mi-o fi trecut prin cap uitându-mă la ea cum şedea în genunchi plânsă şi nămolită nu ştiu, dar am luat-o acasă. N-a făcut anul cu mine că a fugit cu un ursar. Muci în terci, pagubă-n ciuperci şi naiba s-o cheptene de păduchioasă. Oricum de la treaba cu blestemul eu mă însurasem cu rachiul şi ea cu bătaia. Îmi aminteam de Lila numai când îmi zicea careva la birt să-mi trăiască nevasta ca să-i dau de băut. Aşa spaimă de moarte băgase proasta în mine, că săream gardul în grădinile oamenilor când vedeam cal alb pe drum. N-avea cătare că erau priponiţi sau legaţi la caruţă, eu fugeam de cai ca de dracu de tămâie. Treaba proastă era că trăiam din zugrăvit biserici. Bisericile ale mai multe sunt la ţară iar la ţară cai. Mama ei de Românie agrară, nu mai era de trăit în ea. Noapte şi zi visam cai albi care mă zdrobeau sub copite. Cum am prins ocazia am plecat în Italia. Acilea am mai uitat frica, dar de băutură nu m-am lăsat. Din pictor am devenit zidar că îmi tremura mâna. După ce am lucrat câteva luni în Arezzo mi-a dat una şi mai bună prin cap. Ia sa plec eu în nord, că aia este zonă industrială şi unde sunt fabrici nu sunt cai. O săptămâna am lălăit-o pe drum, tot prin pensiuni cu o italiancă bogată ce mă agăţase la Bologna. Ieri trăgeam la măsea amândoi pitiţi în cameră. Spre dimineaţă am terminat pileala. Ni se uscase gâtul şi ne săturasem de omorât patul. Aşa că atunci când aia a zis că ştie în Reggiolo un loc cu mâncare bună şi băutură fină, ne-am pus cururile în maşina şi am mers la restaurant. Acolo italianca a zis ca mă ia de bărbat şi mă îmbracă în aur. Am simţit că toată lumea era a mea. Dimineaţă, ieşind beat cui din crâşmă, m-am sprijinit de un levier înfipt în perete şi asta a fost tot. Am auzit o bufnitură şi am căzut mort, cu firma restaurantului Cavallo Bianco înfiptă în creştet.
Acum stau şi mă uit la tunelul ăla de lumină. M-aş duce, dar simt că nu pot. Popa zice la slujbă: "du-l Doamne la loc cu verdeaţă", iar treaba asta nu-mi place deloc. Unde-i iarbă sunt şi cai. Mai bine mă dau pe topoganul negru către smoală, cazane şi foc. Doar v-am mai spus odată, unde-i industrie pentru cai nu e loc.

Periscop

„Problema omenirii nu este că vrea prea multe, ci aceea că vrea totul imediat.”
Tache a spus asta. Lui nu i-a trebuit niciodată mai mult de o masă caldă, un pahar de bautură şi un somn bun. Pentru restul a lăsat timpul să curgă.
Eram la baza turlei buchisind ceva decor la medalioanele apostolilor, iar el sclivisea o porţiune puţin mai sus de mine.
L-am auzit tuşind. A dat basca pe ceafă, şi-a sters un cocoloş de frescă de pe nas şi mijind ochii pe geamul vestic al turlei, a anunţat:
- Domnii pictatori, astăzi avem două! Una mică şi tare şi încă una...Staţi că vă spun imediat. Aha, deci a doua ie babană. Prospătură, anul ăsta a apărut pă piaţă.
- Ce tot fleorcăi mă Tache acolo?
- Vine femeia cu masa iar în paner are două sticle de băutură. Una mică cu ţuică şi una mare cu vin.
- Cum poţi să vezi mă toate astea de aici, când femeia aia e tocmai la capătul celălalt al uliţei?
- Le văd prietene, le văd că am periscop. Ia vină încoa!
Am urcat lângă el şi am priceput că prin geamul dublu de formă rotundă imaginea femeii era mărită de câteva ori, distorsionată dar suficient de clară.
- Bine mă, că le vezi înţeleg dar de unde ştii ce e în sticle?
- Io mă? Şierloc Holmz tatică! Am şi aici nu numai aici, a zis el dându-şi două castane în cap apoi trei în piept.
Lojik, elementar 'ăi Doctor Radson.
Sticla aia mare are în ea vin nou care încă n-a stat bine din fiert că mamaia i-a pus dop un cocean de porumb. Iar aia de ţuică ie precis ceva palincă din cele bune, că a învelito a bătârnă ca pe bebeluş Io-te la ele cum se leagănă, parcă mă cheamă. Gata cu vorba, eu cobor să fac ploile şi să expediez baba retur.
Poate nu era Tache un pictor mare, dar la ghicit ce se ascunde în sticle era bun. Cel putin tura aia la fix a nimerit!

Tache şi căscatul King Kong

Surprinzătoare la Tache era inconstanţa cu care îşi manifesta umorul… Probabil că era in funcţie de saturaţia alcoolică în sânge, trezitul cu pătura-cort, atracţia selenară şi apropierea zilei de salariu.
Puteai să tragi de el trei zile să-ţi zică şi altceva în afară de “poftă bună”, “dă-mi malştocul”, “freacă-mi nişte alb” sau “adu' apă”. Nimic. Apoi; fară veste, se producea ceva.
Una din chestiile lui nostime era “căscatul King Kong”.
V-am zis că omul avea cam şaişcinci peste metru, nasul pe oală şi moacă de ciorditor de portofele?! Si avea braţele mai lungi decat normal, cu care se lăuda că se scarpină la genunchi fără să se aplece!
Iar căscatul... O maimuţăreală curată! O combinaţie între căscat-întins şi intimidarea adversarului la gorile…
Începea ca un căscat obisnuit; numai că, pe la jumatate, apareau nişte chelălăieli de câine ciomăgit cu osul, ceva râs de hienă călcată de elefant pe scrot şi se încheia apoteotic cu un geamăt de femeie satifăcută cu tonfa. Apoi omul se întindea şi începea să se bată cu pumnii în piept. Piept tip carenă, aşa cum au rahiticii. Vai! cum putea să sune colivia toracică a omului aluia! Parcă era din metal coclit, se auzea zuruind rugina pe dinăutru.
Oricine prindea prima dată un căscat “King Kong” rămânea uluit. Reacţiile imediate erau crucile apoi ochii în tavan, căutarea martorilor genealogici şi la urmă întrebari, genul: “Dumniezăule aţi auzit asta?” sau: “e bolnav sau aşa face de obicei?”
Una din cele mai faine faze a fost atunci când femeia cu masa a intrat smerită şi a dat cu ochii în Tache abia coborât de pe schelă. Nu ştiţi cine e “femeia cu masa”? Păi cât timp durează lucrarea la biserică, enoriaşii aduc, prin rotaţie, mâncare pictorilor. Mai mult enoriaşele… Chiar dacă vine un bărbat cu coşurile alea, tot femeia cu masa este numit.
A intrat, deci, “femeia cu masa” care era de rând în ziua aia la biserică... Tache stătea cu spatele la intrare şi n-a vazut-o. Femeia mergea greu cu paporniţele pline cu mâncare în mâini. Cand a început ăsta să caşte, aia tocmai se îndrepta către el. Auzind grotescul concert al savanei incendiate ieşind din omul cel mititel femeia a început a păşi cu spatele către ieşire. În timpul ăsta Tache bătea la tobe de suna cristelniţa şi tremurau cristalele în candelabre. Femeia a dat să se întoarcă realizând că mersul cu spatele nu-i asigură suficientă viteză. Un pârdalnic de scaun i-a pus piedică, ocazie cu care sticlele din bagaj s-au ciocnit între ele. Auzind note din aria lui preferată, Tache s-a oprit din bubuit. Cu glas îngroşat i-a zis femeii:
- Bună ziua. Lăsaţi-le acolo... pe masă!
- Bună ziua maică, domnii pictori nu coboară? Să le pun masa...
Odată s-a pomenit cu Tache lângă ea preluînd forţat geanta cu sticle.
- Lăsaţi că le aşez eu. Ia să vedem... Aha, ţuiculiţă! De prune, corcoduşe, tescovină?!
- De pru... Nene, ie pentru domnii pictori! Lasă dom'le sticla; mm...matale cine eşti?!
Acuş trebe să vă explic ceva… Pictorii biserceşti, în viziunea ţăranilor, sunt semizeii ăia de trăiesc pe schelă, sub fustele lui Dumnezeu. Cum coboară de acolo, gata, nu mai sunt pictori. Devin imposibil de deosebit de muritori. Din cauza asta se scăpa de ăia care aduceau păpica înainte de aşezatul la masă. Trebuia să le bagi texte. Că pictorii sunt ocupaţi, că dorm pe turlă cu ciorile de harnici ce sunt… Că poate peste cateva ore or să coboare pentru un dumicat băgat sub musteţi pe fugă… Că ar sări peste...
Dar “King Kong”-ul nostru era prea plictisit! În loc să pună banda, a început să bată iar toaca pe stern în timp ce urla ca la megafon:
- A venit femeia cu masaaa! Domnii pictatori să coboare imediat, ca e nervoasă şi vrea să plece cu mâncarea!
Atunci, şeful de lucrare s-a aplecat peste marginea schelelor (cât să i se vadă pensula în mână) zicând:
- Nu vă speriaţi, nu e periculos. Acuş vine părintele să-i citească ca să scoată dracii din el!
Mama, ce viteză şi-a luat femeia! Roşie ca focul, făcea cruci cu stânga în timp ce spăla putina.
A doua zi s-a auzit că la biserică se fac exorcizari şi că pictorii de aia nu coboară. O săptămână n-au mai avut stress cu gonitul femeilor. Lăsau mâcarea la uşa şi o întindeau fară figuri. Ba - una mai speriată de demoni - a lăsat-o la poartă şi a fugit!
Cât despre exorcizare, ea într-adevăr a avut loc. Pe la două după prânz… a apărut popa şi “a citit” cu Tache toată sticla de ţuică, plus încă două de vin…
Dar, despre chefurile din biserică, o să scriu altădată!

Tache şi mortul

sursa foto
Tache era un tip scund, vânos, nervos şi excesiv de spiritual. Ceva atitudine de smardoi de buzunar, scuzabilă pentru un oltean. Avea glume de şantier numai când ciupea ceva. În rest, băiat bun. Contrar aşteptărilor pe cât de tăioasă îi era gura pe atât de lin i se mişca mâna cu pensula. Tache era zugrav. Pictor de biserici, mereu în umbra şefilor de lucrare datorită incapacităţii de a promova. Băutura îl ţinea pe loc. Munca pe şantierele de restaurare sau pictură nouă presupunea să stai departe de casă cu săptămânile, cu lunile, chiar şi un an uneori. Depinde de cât era de mare "lucrarea". Aşa spuneau pictorii de biserici: avem o lucrare.
Într-o zi aflându-se pe schelă, buchisind atent blicurile unui veşmânt de sfânt, Tache a primit o veste proastă. Trebuia să meargă urgent acasă că are un deces în familie. A sărit agil ca o maimuţă de pe schelă pe podina cafasului şi a coborat în viteză pe scări. S-a spălat degrabă cu apă rece turnată de o calfă, a pus basca în cap şi a pornit-o către satul natal. Pe drum a început a transpira şi a se munci, în cuget învârtind aceaiaş crudă întrebare. Care dintre cei dragi s-o fi prapadit?! Curierul nu spusese decât că este vorba de înmormântare şi că trebuia să ajungă degrabă. Aşa agitat cum era şi trecând prin atatea gări, autogări şi răscruci de autostop, omul nostru a mai lins cate un paharel pufăind din ţigare. Soarele lui august combinat cu oboseala grija şi întrebarile, l-au năduşit. A dat jos cămeşa, să se mai ventileze la buric. Cine, cine să fi murit? O fi bunicul cel orb, o fi bunica, o fi tuşa...Terminase ţigările şi ultima „motorolă” şi drumul nu se mai sfârşea. Noaptea bătea la ferestre şi somnul la gene, cand în sfârşit a ajuns.
Tulburat de gânduri şi vodcă, nici nu şi-a dat seama că a ajuns la poartă. În momentul în care a intrat în casă, a găsit-o plină de oameni străini agitîndu-se ca nişte muşte decapitate fară să-l bage în seamă. Pe el, care făcuse atâta amar de drum. A pus mâna pe crucea rezemată de perete şi văzând că nu scrie nimic pe ea, a răgnit:
- Care ai murit aicea dom'le?
N-am aflat decât târziu răspunsul, aşa de târziu că n-a mai contat. Oricum, nu nimerise la mortul lui în casă, nici măcar la el în sat. Dincolo de copci si cucuie întrebarea aia i-a rămas în cap!