Grasa de lăbari

 

La începutul vieții sexuale n-am înțeles multe. Era logic să nu pricep ce e cu fetișurile, când în loc de lins lucrările lui Freud, eu lipeam între ele paginile Infractoarei Mov. În privința atracției sexuale, anumite treburi îmi plăceau altele mă dezgustau, iar cele mai multe mă nedumereau.

Printre chestiile de neînțeles a fost multa vreme adorația bărbatului scobitoare pentru femeia șuncă. De câte ori vedeam o putină din aia plină de căcat târând după ea pe stradă un limbric de bărbat, mă gândeam că săracul om e terorizat, legat noaptea cu cătușe de pat. Sigur el ar fi vrut să fugă dar grasa aia infectă îl avea cu ceva la mână. Adică motive de tipul: rate, casă, mașină, copii, te omoară tata dacă mă părăsești, pe mine cine mă mai ia, etc.

Multă vreme n-am deslușit cum și de ce e vina bărbatului, n-am mirosit trauma îngropată sub fantezie, teama pitită sub frenezie, amorul pervers dintre trigliceridă și colesterol. Nu, nu puteam concepe că un act împotriva logicii ar putea fi benevol. Eu vedeam doar că bărbatul grisină preferă femela jambon. Apoi am aflat de ce.

Bărbații nesiguri vor să stea pe grasă cum stă motanul pe șuncă pentru că atâta pot, nu pentru că asta e comod. Pe unul însurat cu o grăsană  dacă îl prinde careva făcând laba în vestiar n-o să se șocheze știind ce are acasă.

Dar slăbaru nu este o victimă ci un profitor. El știe că e foarte ușor să fericești femeia jeleu. Dacă îți scuturi mătreața din cap peste ea, se va simți pudrată cu dragoste. Pentru că soarele meu...

Dacă îi aduci grasei un cotlet de vită se pune pe bocit de parcă ai fi vânat prin savană un Gnu. Pentru ea efortul bicisnic de a coborî până la colțul blocului este echivalent cu alergatul după un struț pe care să și-l pună în cap drept pălărie sau să și-l felieze în șaorma.

Femeia budincă va tremura de fiecare data sub atingerea nevolnicului, indiferent dacă acela o împunge cu un deget sau îi frige cu sete un șut în posterior. Pentru că grasele sunt inerțiale. Până și amuzante sunt tot din inerție. Și se știe că nu există inerție fără masă. Cu cat e grasa mai grasă cu atât e mai haioasă.

Slăbănogii adoră să le ia piftia la palme, pentru ca dolofanele sunt ținte perfecte pentru ura refulările și sărăcia lor. Grasele sunt pretexte și nu motive. Posesorii știu: grasele nu dor! Singura problemă ar fi orgoliul de mascul. După ce pune o grasă curul pe tine nu o să miroși a cur; ori ce ai face, tot a căcat o să puți.

foto: adevarul.ro

Urzeala tronurilor - Măcel sau ecranizare la drumul mare?

Cât sunt eu de acru, în fața unei capodopere sunt nevoit să mă înclin uluit și mulțumit.

Când remarcam prestația actoriceasca a lui Peter Dinklage, în producția HBO Urzeala Tronurilor, în rolul pezevenghiului Lanister încă nu văzusem nimic. Eram la categoria cochetat cu cititul sagăi Cântec de gheata și foc, adică abia rumegasem câteva capitole din Urzeala Tronurilor. Aveam să constat că serialul se întinde dincolo de primul roman și încă nu s-a hotărât unde se va încheia.

Azi sunt cu lectura înaintea acțiunii din seria a patra și mă simt tot boboc pentru că în viața mea nu am identificat mai clar personajele din carte cu imaginile actorilor din ecranizare. Dar ce ecranizare frate, când ceea ce face HBO este încarnarea personajelor într-o asemenea măsură încât îți este imposibil să le mai vezi altfel când citești?

În acest caz s-a dovedit că a implica la casting autorul este o lovitură de marketing imposibil de contracarat. Am fost agramat, neclar? Revin. Îmi este imposibil pană la ora asta să îmi închipui un personaj din Game of Thrones altfel decât a fost el desemnat de însuși creatorul său în producția video. Castingul este desăvârșit, regia fără de prihană, transpunerea acțiunii este simplu supra-umana. Citesc cărțile și remarc că tot ceea se întâmpla acolo se grefează natural, fără contradicții în personajele jucate de actori. Este ăsta un defect? Aș spune că numai al meu. Imaginația îmi este în ofsaid față de a autorului.

Prin alegerea actorilor și prin talentul lor, autorul își impune viziunea dincolo de imaginația mea. O chestie care în alta conjunctura ar fi fost frustrantă. Nu și aici. De ce? Pentru că mi se oferă nu exact, ci mai mult decât am fost în stare sa îmi imaginez. Ce îmi rămâne să fac după ce realizez asta? Să mă oftic că nu ma duce mintea mai mult, sau să mă las comod în fotoliu și să savurez un spectacol unic? Răspunsul este simplu, am să călătoresc acolo unde mă trimit ei.

Pe internet serialul a stârnit proteste împotriva scriitorului RR Martin. Acesta este acuzat că ucide toate personajele favorite ale audienței. După episodul 10 seria doi intitulat „Nunta roșie”, au apărut bannere și tricouri pe care scria „RR Martin dacă nu te oprești din ucis o să rămâi fără personaje”. Nebunia a devenit isterie cand RR Martin a anunțat că în scopuri caritabile va da numele donatorului a 20 000 dolari unui personaj, pe care apoi îl va ucide în serialul Game of Thrones. Cinic nu? Asta numesc eu umor sănătos!

Ursu Lică

3. De la vis la film și înapoi

Am intrat în horă, trebuie să joc și-a spus Lică în gând apoi a tușit ca să-si curețe gâtlejul inexplicabil năclăit de fluide.

- Seara buna, a zis el tare!

Câțiva meseni au mormăit un răspuns, întorcându-și privirile înapoi la cănile din dreptul lor. Luca îi simțea cum se uita la el pe sub sprâncene în vreme ce trecea pe lângă mesele lor în drum spre fundul sălii unde zarea ceva care aducea a bar. Toți știau că e străin și erau curioși care-i treaba cu el prin zona. Din fundul sălii, de la o masa aflata în penumbra s-a ridicat un tip masiv ras în cap, într-o haină ce pare uniforma militara. I-a făvut lui Lică semn să  se apropie. A înclinat capul spre scaunul din fața sa în semn să ia loc, apoi mutându-și privirea, a interpelat-o pe Ileana:

- Ia caută-ți de treabă, fă!

Lică a crezut că nu aude bine, că visează. Nu pricepea agresivitatea omului din fața sa.

- Nu e fă, este prietena mea, a replicat el calm și articulat la lipsa de maniere a soldatului.

- Prietena ta? Nici n-ai călcat bine în satul meu și te-ai apucat de făcut harem. La masa asta nu sunt decât două scaune. Ea se poate așeza pe o bancă, care vrea, că sunt destule. Tu ori ieși, ori stai aici și lași galanteriile până te las eu să mă tragi de șireturi!

Conversațiile în bodegă au încetat instant. Toată lumea era curioasa dacă Lică a pus mâinile pe speteaza celui de-al doilea scaun din încăpere cu intenția a lovi sau de a executa ordinul.

Lică nu avea în fapt nici o dilemă, el era hotărât să iasă din bodega și să nu mai calce pe acolo vreodată.

În acel moment liniștea din sala s-a destrămat rapid în zgomotul și vibrațiile unui cutremur. Lică a dat să fugă spre ușa, dar soldatul l-a prins de umăr forțându-l să se așeze. Vasele zdrăngăneau, roata de căruță plina de lămpi, agățată de tavan, se legăna ușor, apoi s-a așternut liniștea. Lumea a început sa se agite în dreptul geamurilor.

- Ce se întâmplă, pe aici lumea la cutremur se adăpostește în casa, în loc sa iasă afară? Dacă se prăbușea coșmelia peste noi?

- Nu se prăbușește nimic, ăsta n-a fost cutremur, a fost efectul sonor al Hotarului. Hai bea o bere și o să îți povestesc o chestie.

Alo, o cană de vin și o bere la băiatu! Mai întâi să stabilim niște repere. Ia zi cum te cheamă, anul în care te afli, cine este primul ministru al țării. Și apoi pe îndelete, cum ai ajuns aici?

- Ma numesc Vasile Manta, mi se mai spune Lică și am 17 ani. Suntem în 2006 și prim ministru este Tăriceanu. Asa... Am plecat azi dimineață din Chiojani la cules de tei cu mai mulți prieteni, ne-a atacat ursul, ne-am rătăcit în pădure și am ajuns aici!

Soldatul a luat cana din fața puștiului și a băut-o pe nerăsuflate.

- Copii n-are voie alcool! Ia zi, prietenii aia ai tai, ai mai văzut vreunul din ei prin sat?

- Nu am văzut pe nimeni cunoscut. M-am pierdut de ei când era zi iar aici am ajuns pe întuneric.

- Deci ești numai tu. Bun… Eu sunt Dinu Apostolache, am 32 de ani, ne aflam în anul 1934.

Lică la întrerupt răzând.

- Ha, ha, ce tare, ce tare! Și eu care credeam că vorbiți serios. Mă și speriase adineauri. Ha, ha ha, 1934! Ce SF mișto! E un film nu-i așa? Chiar ma gândeam eu ca sunteți actori ceva, prea erau costumele originale și decorul. O să am ce povesti.

- Gura! Nu-i nici un film, nici o butaforie. Ia vino încoace, să-ți arăt ceva!

Soldatul la împins înspre un geam și a dat perdeau la o parte.

- Uită-te la incaperea asta, si acum uita-te afară! Vezi ceva care să semene cu 2006?

- Păi ce să văd afara domnu Dinu, pe întuneric? Drumul, casele, copacii și un câine! Da' ce câine ciudat, nu-i disting prea bine forma, dar e uriaș. Dacă ar merge becurile pe stradă... Opa, unde sunt stâlpii de iluminat? E așa întuneric, de se văd numai ochii câinelui. Ce naiba de câine este ăsta, parcă îi ard ochii în cap ca girofarurile.

În spatele lui Lică s-au auzit răsturnându-se niște blide, niște scaune. Soldatul l-a smucit de la geam și a început să strige ordine:

- Mesele cu tăblia spre ușa, cărați lada aia mare aici. Femeile, în bucătărie cu făclii, bărbații puneți mâna pe orice poate fi folosit ca arma. Luca, da-i drumul și tu cu fetele la bucătărie!

- Da de ce? Și ce-i cu spaima asta? Eu sunt bărbat, ce să caut cu fetele?!

- Să le aperi blegule, de aia te duci cu ele! Executarea! Afară e o creatură periculoasă. Niciodată nu știi ce schimbă Inelul în sistemele vicinale bulelor de stabilitate.

- Ha? Ce tot spui acolo? Lică era complet depășit de termeni.

- A plecat, câinele a plecat, a zis un mustăcios, arătând ca și cum ar fi scapăt de sub amenințarea plutonului de execuție!

- Stați, nu va grăbiți. Lică stai jos, vin imediat la tine!

Dinu a trecut pe lângă bărboși și le-a șoptit scurt ceva. Adunătura de oameni răsuflând ușurată și-a reluat locul la mese, grăbită să soarbă din căni. Unii au cerut încă un rand, alții au aprins câte o țigare. Părea că atmosfera s-a detensionat.

Lică abia se întorsese pe scaun în așteptarea lui Dinu când a simțit un nou cutremur de intensitate mai redusă. Ciudat, acesta a părut ca nu mai sperie pe nimeni în afara de Lică. Băiatul ridicat pe jumătate a observat cum mesenii îl priveau suspicioși.

Și atunci a realizat că toți cei de acolo erau cu ochii pe el să nu fugă. L-ar fi prins înainte să ajungă la ușă. Tot timpul se gândise la Dinu ca la un actor periculos și nu realizase că figurația era ostilă. Mai bine visam, chiar acum o să mă trezesc și-a dorit Lică strângând din ochi. Din păcate când i-a redeschis nimic nu se schimbase.

 

Românul - plin de găinaț dar norocos!

 

 

Răspundeam zilele trecute unui comentariu a lui Krossfire pe tema maidanezilor. Da știu, nu-l am pe Krossfire în blogroll că nu mă uit zilnic între prima pișare și cafea dacă a postat ceva nou, plus diferența de vârstă, vorba lui. Asta nu mă împiedică să îl consum și să îl apreciez când se termina cafeaua ori lista de blogări favoriți.

Ah da, am deraiat. Deci îi spuneam lui Krossfire că mai nou pe lângă câinii comunitari mă confrunt cu o altă invazie și anume cu cea a porumbeilor.

Acum voi o să exclamați, bă ce bou, ce ființă nesimțitoare e Mucegaiu! Cum mă să zică el de rău despre ființa simbol a lu' Noe și a lu' Picasso, despre pasărea simbol a iubirii, păcii, purității, simbolul... pulii mele, că nu mai găsesc alta semnificație!

Aia e, sunt bou, un hater insensibil la frumos. Acolo unde pulimea vede simboluri, eu și alții cum ar fi Cristian, vedem orătănii  care ni se găinăţează în creștetul capului. Problema bineînțeles nu e porumbelul ca dinozaur evoluat, ci sponsorul său, anume țăranul involuat mutat la bloc. Aici sunt destui care știu despre ce vorbesc. Cami și alții au observat că nostalgia țăranului după animale nu încetează după ce a fost strămutat cu forța ori benevol la bloc.

Bine, Cami o să fie reticentă ca să nu zic ceva de pisica ei. Dar noi vorbim aici de țăranii strămutați la oraș, adică despre gherțoi. Nu, țăranul fără glie nu se poate satisface numai cu jobul la Rulmentu SA unde bea în timpul programului pană îl dă afară sau îi face capul timbru presa de 200 de tone. El pe lângă greierii care încă îi cântă în crăpăturile din călcâie are aspirații și preocupări. De țăran, evident! De aia cultivă ceapă și roșii pe spațiul verde adiacent scării, face cotețe pentru Grivei câinele bocului, crește nutrii în cadă, rațe pe balcon, ciuperci la subsol șamd. Pentru că e în genetica lui de gherțoi. Iar când termina opțiunile trece la spațiul neutilizat din pod, terasă, acoperiș, mansarda sau ce are omul pe bloc, că tot stătea degeaba spațiul ăla.

Ia să ne gândim. Ce să creștem noi pe casa noastră de țărani hibrizi? Porumbei!

Băi, porumbeii sunt frumoși, sunt decorativi sunt gustoși, sunt ce îți imaginezi tu până la momentul când scapă de sub control. Taman asta se întâmplă în centrul orașului unde am ghinionul sa locuiesc eu.

Primul semn că ceva e în neregulă sunt grămăjoarele de găinaț pe lângă clădiri, apoi apare stolul și poluarea sonora. Habar nu am cate rânduri de pui scot ăștia într-un an dar sa dea naiba dacă de la uguirile de amor continue nu zici că sunt permanent în rut.

Si după găinați observi alte semene. Din senin îți cad bucăți de tencuială în cap, fulgi, crengi, pui morți. Dar deh de căcații pe epoleți nu se sinchisește nimeni într-o țară în care tipi cu acces la internet ca Andrei încă mai cred că căcatul aduce noroc.

Invazia există, dar nu te-ai prins. Pe balconul închis ale cărui ferestre le-ai lăsat deschise, găsești fulgi, coji de ouă, pene, cioburi ale unor obiecte pe care muștele doar le marca cu pete? E semn că ai fost călcat de șobolanii zburători. Dacă locuiești ca mine într-un apartament cu două balcoane imense cu vedere la două direcții cardinal antagonice, ai simți cel mai bine, pentru că efectele se dublează.

Pe cel sudic, între fierul forjat și geamul de protecție am două cuiburi, în partea opusă aud zgomote din loja de pe casa scării. Frecvent tâmpiții de porumbei mi se izbesc de geamuri încercând musai să îmi cuibărească și în casă.

Cireașa de pe tort a fost pusă alaltăieri când am rămas fără apă caldă cu săpunul pe mine la duș. Nu m-am panicat, că atunci când ai centrală, căcaturi din astea nu sunt chiar rarități, dar centrala pe avarie și zgomote dubioase din interiorul ei chiar era ceva nou.

I-am dat târcoale centralei, am citit manualul, am sunat un prieten, apoi un instalator. Alo, ajutor, centrala mea scoate zgomote suspecte și e în modul avarie. Cum face? Ugu ugu poc poc fas fas! Zici că e ceva sau cineva în ea! Nu glumesc dom-le. Cum adică n-am nevoie de instalator, am nevoie de un exorcist?! Hai pa, mufa voastră de instalatori, care nimic nu știți!

În lipsă de ajutor m-am dus singur pe fir, de la intrare apă, la evacuare, intrare gaze, circuit. Reset. Nimic. Am închis și deschis robinete, am citit manometre iar la urmă am luat iar cartea și am dat cu ochii de horn. Hornul meu iese în loja de pe casa scării și nu e horn ci o țeavă scurtă, orizontală, cu un con în cap.

Caut eu cheile de la loja și când o deschid, hodoronc tronc, fâl fâl, un stol de porumbei își ia zborul. Ce să vezi frate, pe coșul de evacuare al centralei am găsit un cuibar de porumbei. Peste tot alte cuiburi, paie, fulgi, coji de ouă, un pui mort, scorojit. Si mirosul de clocit. Băi când au avut ăștia timp? Stai că subsemnatul e acasă ca la hotel, și face duș la 5 am și la 23 pm asta dacă nu se îmbată sau nu e în delegație, că atunci dușul este luni, vineri și săptămâna 3. Deci au avut timp. Pe lângă cuibar porumbeii au considerat ca țeava aia trebuie înfundată să nu le iasă puii mutanți și mi-au băgat în ea paie găinați nămol, fulgi crengi și iar găinați! Cred că alaltăieri au mai băgat ceva și centrala a zis stop. Mi-aș...

Am dărâmat construcția ca un om rău și egoist ce mă aflu, că eu vreau duș nu porumbei în coșul de evacuare. Nu sunt un dement ce le-a stricat cuibarul minunatelor ființe. Dement este vecinul din blocul de vis a vis care le aruncă grâu cu sacul. Cred că e vremea să îmi cumpăr o pușcă. O să caut una care să meargă la fel de bine la pasări ca și la câini. Nu vă place de mine ca vreau eutanasie și demolez păsărici? Dați-mă în judecată gherțoilor, vedea-v-aș muscați până la os și cu spume reci pe voi în cadă!

poza: de la Andrei, nu mă întrebati pe mine, de unde a furat-o el!

Zborul Malaezian MH17 a fost doborât de mânia lui Dumnezeu

"După tragediile care s-au abătut asupra operatorului naţional, Kedah PAS Youth vrea ca guvernul Malaiezian si MAS să ia în considerare aspectul  că mânia lui Allah a lovit "în pântecele avioanelor" liniei aeriene, care sistematic încălcau normele islamice."

legenda:
-MAS - Liniile Aeriene Malaieziene
-Kedah PAS Youth - un fel de UTC musulman

Titlul fragmentat și paragraful de mai sus le-am tradus cum am putut mai bine dintr-un articol care m-a scos din sărite. Articol pe care sper că îl puteți citi integral în Malaysia Hronicle. Vedeți să nu vărsați pe tastatură că voma e corozivă.

Deci gata, s-a găsit cauza, să nu mai caute ăștia date degeaba pe cutiile negre sau maro. Ce anchete, ce comisii, acum e clar. N-au fost rușii nici ucrainenii, Dumnezeu a doborât amărâtul ăla de avion. Da, Allah l-a strivit de cer cum aș strivi eu o muscă cu degetul pe ecranul de la calculator.

Și știți de ce? Pentru că vindeau alcool în avion iar destrăbălatele alea de stewardesele erau îmbrăcate prea sexy. Cum nu, n-ați văzut că li se vedeau cinci centimetri pătrați de piele la baza gâtului și Doamne iartă-mă, patru (PATRU) centimetri de gleznă?!

Eu îmi permit să zic că Allah în persoană a apăsat pe declanșator după care s-a tele-portat în avion să vadă ochiu' lui cum îi rupe unda de șoc pe necredincioși.

Și când mă gândesc că începusem să cred că exagerez luându-mă de bigoți. E clar că am fost prea blând cu așa idioți. Nu pe deasupra Ucrainei ar trebui interzis survolul avioanelor de linie, ci pe deasupra Malaeziei ar trebui să se pună un X imens. De fapt toate națiile care cred în Dumnezeu și instituie asta drept doctrină de stat trebuie deconectate de la tehnologie și lăsate să se afunde în mocirla, mizeria și nebunia lor.

Ursu Lică

2. Întâlnire la ceas de seară

Când Lică s-a trezit, lumina era neschimbată, frunzele nemișcate, pasările amuțiseră parcă ascultând un tunet îndepărtat. După zeci de strigăte, după kilometri urmați în aceeași direcție s-a convins că s-a pierdut de restul copiilor. Ceasul arăta puțin peste ora 15. Din păcate pentru el, tot atât arăta mult mai târziu și la căderea serii. Ceasul era defect. Spaima s-a insinuat în el, palidă dar rece. Nu vroia să rămână noaptea singur în pădure, îi era foame și sete, iar inserarea aducea o răcoare umedă, pe care în sat nu o simțise. S-a învârtit în mai multe rânduri după luminișuri până când în sfârșit a dat peste urma drumului. Se făcuse aproape întuneric, așa că a coborât grăbit, cu spaima de a nu mai distinge poteca, țintind tot către vale, către luminile ce se aprindeau în sat.

Primele case l-au întâmpinat străine și întunecate. Lui Lică i se părea că grămezile de fan nu erau dimineață acolo. O fi cosit-o cineva peste zi, sau am greșit ulița, a gândit el.

S-a hotărât să ajungă la șosea, ca să se orienteze mai bine, dar în loc de asfalt, a dat peste un drum pietruit. Ce naiba, unde e drumul principal?

Asta-i alt sat, s-a dumirit deodată Lică. Constatarea l-a umplut de necaz. După ce a luat câțiva bolovani în cătarea bombeurilor sa așezat pe o bancă lângă gardul unei case ce părea abandonată. Gândurile băiatului s-au risipit în sunetul unor pași. Pe uliță trecea o femeie îmbrobodită, cocoșată sub greutatea unui balot.

- Seara buna mamaie, vrei să te ajut? Vorbele au oprit trecătoarea din mers.

- Pe cine faci tu mamaie? Voce tânăra țâșnea ca un clopoțel. De sub șalul imens s-a îndreptat de spate o fata de maxim18 de ani, care la vederea lui Lică a rămas cu gura căscata

- Scuză-mă, dar îmbrăcată așa am crezut ca ești o doamnă în vârsta!

- Doamnă în... Iisuse, de unde ai mai apărut și tu?

Discuția lor animată părea că a stârnit un câine. Fata i-a pus degetul la gură semn că trebuie sa tacă. În timp ce ea asculta noaptea, el se gândea că degetul miroase a busuioc și dacă ar deschide buzele...

Lătratul se întețise transformându-se dintr-o răpăială sacadată într-un urlet atât de lugubru încât lui Lică i s-au ridicat perii de la chică. Fata s-a precipitat spre bocceaua supradimensionată și ia făcut semne să se apropie, privind nervoasa în lungul drumului. Din întunericul pădurii venea un zgomot asemănător unui murmur.

- Hai, du-te iute acasă înainte să treacă hotarul!

- Ce hotar, că doar nu suntem lângă graniță?! Și unde să merg, că eu nu-s din satul asta?

- Lasă vorba, hai după mine și-mi spui mai târziu. Trebuie să intri la adăpost. Hai ia tu surcelele, că tot vroiai să mă ajuți!

Au parcurs câțiva zeci de metri fără să zică nimic. Ea mergea grăbită înaintea lui Lică. El pășea aplecat sub povară într-o poziție care îi permitea să o studieze de la brâu în jos. Legănatul șoldurilor avea parcă un efect hipnotic care din păcate s-a risipit imediat ce murmurul s-a auzit din nou, mai puternic ca înainte. Parcă ar fi fost ceva metalic care se târa pe sub pământ.

- Nu mai este timp, hai să intram la cârciumă, că ne prinde nenorocirea pe drum.

- Stai puțin, ce nenorocire? Auzi, înainte sa mă inviți la un suc, îmi spui măcar cum te cheamă? Pe mine ma cheamă Lică!

- Ileana mă cheamă! Hai iuțește pasul, că uite colea e crâșma! Intră odată!

Clădirea era masivă și informă. Un fior neplăcut i-a traversat coloana când a atins clanța. Poate ar fi fost mai bine... Primind un ghiont din spate, Lică a lăsat precauția și a intrat în cârciumă.

Surprinzător lumina dinăuntru era plăcută. Dintr-o privire se vadea bunul gust al decorului. Chestii retro și etno originale peste tot. Băncile acoperite cu cergi, așezate pe lângă mese din lemn masiv, situate pe lângă pereții spoiți cu alb. Ajuns cu privirea la mese Lică a simțit o neliniște acută.

Adunătura bărbaților nerași care se uitau la ei cu ochii injectați, îi amintea lui Lică, de filmele alb negru. Alea cu bandiți din Vestul Sălbatic.

N-a fost ce-a mai bună idee să intru, și-a spus el, dar să dea înapoi, bănuia că ar fi fost și mai greșit.

Radiografia unui zâmbet

 

E de bine dacă la radiografie reiese că ai coloană vertebrală și nu o mână ce te susține!

 

Câți din oamenii politici s-ar expune unui asemenea risc? Foarte puțini, îndrăznesc să zic. Nu-i numesc de frică să nu cumva să pună careva fascicolul de raze X pe ei doar ca să-mi dovedească ce rău mă înșel.

 

Îmi plăcea Kermit foarte mult înainte ca cineva neinspirat să-i atribuie lui Ion Iliescu zâmbetul său.

sursa foto: Pinterest

Foamea ONG

 

Pentru mine foamea are chipul unui câine atunci când nu e om. Nu-mi plac câinii, nici foamea. De existența foamei la ambele specii este vinovat omul. De foamea mea sunt vinovat și responsabil doar eu. De la a fi vinovat la îți asuma responsabilitatea este un mare hău.

Vedeți, foamea are chipul neclar, ochii tulburi gura slab conturata. Dinții nu se văd pentru că foamea mușcă pe interior.

Foamea e un spectacol sinistru lipsit de decor. Poți sa flămânzești la fel de cumplit într-un supermarket occidental ca și în desert. Foamea nu are început, are doar sfârșit. Alternativ. Mănânci sau mori. Foamea nu are chip, foamea are timp. Nu știi cum începe, poate ca un gând, sau ca o senzație neplăcută. Dar dacă nu ai observat cum a început, te poți uita cum se termina: inevitabil acea burtă lipita de șira spinării coaste ieșite prin piele, ochii sticloși... Și muște. Muștele iubesc foamea.

Mai nou foamea poarta numele ONG. Diversele ONG-uri cu sfera de activitate Salvați Cuțu, suferă constant de subnutriție, de foamea atenției. Ca sa scape de foame mai ciugulesc un snack de la boșorogi străini fără copii, mai pun o poza cu căței torturați pe FB.

Așa cum prevedeam cu ceva timp în urma când mă supărasem pe Manțog că umbla cu sacul de boabe în portbagaj, subiectul câini a intrat într-un con de umbra. A fost măcel în Siria apoi în Ucraina, președintele a bocit la TV pentru al său frățiuier. Treburi serioase.

Se făcuse liniște, nu mai lătra nimeni, nu se mai întâmpla nimic, dar foamea creștea. Spuneam că foamea roade pe interior. O face până la momentul când terminând de consumat viscerele unde și-a făcut sălaș, izbucnește violent la exterior. Și atunci, întrupată în animal, organizație sau om, foamea sare la beregata. Sau la televizor.

Rămâne deci să decideți singuri care a fost mai rupt în gura de foame în cazul ONG-uri iubitoare animale VS Hingheri (ASPA).

Eu am decis de mult să nu mai cred știrile cu genocid canin. Îmi ajunge să ies la balcon și să număr. Nu, nu sunt mai puțini.

Edit: blogger mă anunță că acesta este postul cu numărul 666!

Ești plagă!

Îmi doresc să-ți dorești să mor. Să îți pui dorința într-un bilet la altarul unei biserici și după aia să-mi spui. Sau mai bine să-l înfigi într-o plăcintă cu răvaș. Eu aș mușca din ea și mi-aș duce mâna la beregată. Atunci m-aș simți îndreptățit să te ucid, atunci n-aș mai avea remușcări.

Dar nu o faci. Nu vrei să-mi fie ușor. Tu încă mai vrei să testezi cât sunt de bărbat, strigând contrariul. Urli că sunt muiere în timp ce te târăsc agățată de un picior. Unde pleci, nu pleci nicăieri fără mine, te iubesc!

Taci fă, că te calc pe gât! Vezi ce mă faci să spun, să fac? E mai bine așa lovită, târâtă de păr pe trepte, îngropată de vie, călcată pe cap? E mai ușor să spui „hai să ne împăcăm” în timp ce pleci fruntea pe butuc?

Sunt atâtea incertitudini la o lovitură de sabie câte nu încap între tâmplele tale. Poate că vântul afectează traiectoria, poate lama are tăișul ciobit, poate ai vertebre de zirconiu și carne de argint. Nu ai, știu. Se presupune că ești ființă umană. Posibil. Improbabil.

Tu nu ești femeie, tu ești plagă, ești radiație letală. Au trecut zeci de ani de când mă urăști cu putere egală pentru că nu te vindeci, nu ai perioadă de înjumătățire. Îmi amintesc cum ai spus ca sunt lest în relație, probabil ai simțit că ai dat de metal. Ți-ai zis că dacă eu eram plumb tu aveai dreptul să fii ușoară, așa că ți-ai pus zglobie pizda în palmă și ai început să dai noroc.

De aia nu spui că mă vrei mort. Știi că ce nu te ucide te schilodește, ce nu te transformă te omoară. Nu vrei să recunoști că mă vrei mort, pentru că nu poți. Nu ai cum să renunți la masochism. Dacă eu aș dispărea, ai pierde statutul de victimă. Pe veci. Și nu-ți permiți. Nu poți renunța la mine dintr-un motiv meschin. Numai cei care te iubesc te pot cu adevărat răni, iar eu la genul ăsta de iubire sunt profesionist.

Da, sunt un târf și singura ta dovadă că ești bine și contezi. Tu continuă să continui, doar ai grijă la scor! Cred în egalitate, dar și în dreptul meu ancestral de la Cain încoace, de a îți face cărare pe mijloc cu un topor!

Non-stop (2014) Non-stop până la cinci

Care vrea un glonț în cap, mâna sus! Aoleu, toți sunteți americani...

Tocmai mă hotărâsem să scriu o cronică elevată de film cum face amicul Urmuz, când  mi-am adus aminte de chioșcul de pâine de la poarta fabricii Spicul din îndepărtata mea studenție.

Pe firmă scria non-stop, dar dacă te duceai pe la ora 11 seara, te întorceai fără pâine. Adică aveau pâine, ce naiba, doar era chioșcul fabricii de pâine. Pâine era, dar era încuiată în magazin care era închis. Enervat de câteva drumuri din astea inutile, am prins-o într-o seară pe tanti la chioșc și am luat-o la rost.

„De ce scrieți doamnă Non Stop, dacă noaptea aveți închis? Pentru că până la 10 e deschis non-stop. Doamnă non-stop înseamnă încontinu, fără pauze. Tinere, e non-stop până la 10 fără pauză, ce nu pricepi ești prost?”

Azi abia am înțeles ce adevăr brutal mi-a revelat brutăreasa. A trebuit să treacă niște ani și să văd ultimul film a lui Liam Neeson, „Non-Stop (2014)”.

Băi, nu vreau să vă stric cheful de al vedea. Dacă treci peste un spici americănesc penibil, câteva exagerări tâmpițele, și un caft în buda airoplanului, filmul e un spectacol suficient de reușit. Adică cum dracu să nu fie reușit, când un polițist alcoolic se confruntă cu teroriștii într-un zbor trans-Atlantic negociind cu ei pe wasap? Cum să nu fie un thriller bun, când titlul zice non-stop și teroristul promite să omoare un om la fiecare 20 de minute?

Făcusem la început socoteala că zborul dura 6 ore, dar cum ăia răi nu se apucaseră de killărit decât mai tarziu, am rotunjit și împărțind patru ore la 20 mi-au dat cel puțin 12 victime. Abia așteptam să vad prin ce metode îi căsăpește dar n-a fost așa. La final din avionul cu 150 de persoane rămân în viață 145 așa că am refăcut calculele. Deci filmul are 106 minute, împărțit la 20 minute per victimă, rezultă 5,3 crime.

Aia e, non-stop până la 5!

Vă doresc vizionare plăcută si lăsați naibii statistica și virgulele, că ajungeți ca mine de nu o să vă mai placă nici un film!

sursa foto: flick films

Lăsați arlechinii să vină la mine!

Din cauza comentariilor sale, m-am tot gândit ce naiba să mai scriu în povestea cu arlechini a cărei continuare o cere Ursu. Prin urmare am căutat inspirație în pozele cu arlechini de pe net.

Ups, am scăpat un detaliu din bucătăria mea intimă!? Ei da, recunosc că uneori ori creez povești pornind de la o imagine. Multe postări au pornit de la o poză.

Revenind la obiect, am avut surpriza sexistă să constat că 70% din rezultatele imagini de pe Google sunt cu arlechini femele. Imaginile SF cu arlechini, nu cele cu Mihai Gruia Sandu, care mă inspiră... să mă las de căutat. Pe bune, pe mine pe mine dacă aș fi copil, arlechino intrupat de actorul ăsta, m-ar face să plâng noaptea în pat.

M-am îndrăgostit de multe dintre pozele găsite pe g+, majoritatea având-o drept sursă pe Lisset Benitez. Tocmai începusem să bat câmpii unei povești cu gagici picante, pictate fistichiu pe țâțe tichii, când am realizat că povestea mea se numește „Lumea fără femei”.

Eram blocat.

 

 

 

Am rămas blocat până am dat peste ce-a de mai jos.

 

imagine: Bjorn spruytte



Și iar m-am blocat. Ok închid ochii și îmi imaginez că e roșu, dar ce naiba fac cu cubul ăla Rubic, când eu am nevoie de o sarbacană sau altă armă?

Ajutor! Cine oferă ce-a mai inspirată poză cu arlechini periculoși, eventual scapă și o mică frază, va fi menționat în postare și va capăta o bere. Ori o vodcă. Virtuale, că nu cred să ajung să mă bețivănesc prea curând cu amatorii de povești cu arlechini.

Lăsați arlechinii să vină la mine!

Domnul Umbrelă

 

An de an aflăm cu ocazia Bacului că odraslele conțăranilor noștri sunt niște bâte. Sau ca să mă exprim sexist și elegant, ei sunt bastoane iar ele cârje. Evident există excepții. Dar ce credeți că se întâmplă cu excepția, ce se întâmplă când bastonul își dă seama că el nu e baston și se declară Domnul Umbrelă?

Aveți trei variante ale răspunsului la a cărui alegere vă rog să contribuiți și voi:

1. Mulțimea de bastoane își recunoaște limitele și aclamă capacitatea bastonului de a deveni umbrelă strângându-se la adăpostul său? Maestre, învață-ne să ne deschidem;

2 Mulțimea de bastoane se chinuie să-i bage bețe-n spițe sau să-i dea foc la pânză? Să crape și husa vecinului;

3. Mulțimea declară ca umbrela e o fustă ridicată în cap, că nu ne trebuie dantele? Dă-te dracului Marry Poppins, luate-ar vântul pe sus.

A devenit modă anulă să ne mândrim cu perlele (chiar or fi reale?) culese de la Bac, cu cât se scăzut a fost procentul de promovabilitate la Vaslui, cu cât de smecheri am fost noi în perioada liceului. Se poartă oricum am suci-o să culpabilizăm învățământul, profesorii și nu plodul care în 12 ani n-a băgat nimic la cap. Că de fapt asta au învățat copii de la părintii lor. Cum vezi pe unul mai deștept decât tine da-i la cap sa coboare sub nivel. Se ridică pe vârfuri? Apucă-l de glezne și arunca-l peste bord. Deschide parașuta și planează? Zboară-i capul, mama mă-sii de Duncan MacLeod din clanu' MacLeod. În loc să învățam, mai bine mergem la Sfânta Paraschiva să o pupăm în os ca să promovam examene. Să păstrăm normalitatea creierului neted și a pământului plat, că dacă încrețește vreunul neuronul, toți restul părem de rahat.

În țara orbilor chiorul e rege. Nu pentru că s-a nascut rege, ci pentru că în cursul acțiunii de scoatere a ochilor n-au reusit decât să-l schilodească parțial.

sursă imagine: g+

Vise cu blogări

Trebuie să schimb berea. O schimb ca îmi induce vise ciudate. Cred că trec pe bere albă ca de la aia neagra mă tem să nu ajung la pescuit oniric ca boemul.

Visul meu de bere era cu Oama de tinichea. Se făcea că mă uitam la televizor la un interviu cu Oama pe motiv de tenis, Halep cetățean de onoare la Constanța sau așa ceva. Oama zicea că nu se uita la tenisul muieresc, pe care nu poate fantaza că-i face zece copii lui Gublis.

Oama era trasă într-o rochie roșie, purta pălărie de pai și arăta ghini di tăt, adică nu avea nici șunci nici țâțe mari, nici bondoacă nu era cum zice ea. Ei da, avea un nas mare care nu se asorta la rochie dar asta nu deranja decât pe prostul de cameraman, pe care îl ruga: fără profil, fără profil.

Am constatat că operatorul video eram eu și tot eu cel care o intervieva. Puneam întrebări ca Măruță: cu cine n-a vrut sa se ardă la bancă, dacă au lăsat-o la granița Thailandei cu trusa de jucărele sexy la ea, dacă a bătut-o taică-su când era mica și dacă știe mă-sa că bea bere la tablă. Treburi din astea de interes național la care Oama răspundea tehnic despre open-uri microeseuri, game-uri și fără profil vă rog.

Eu de al naibii, dădeam prim plan cu nasul Oamei agitat ca o trompă care speriat de cameră se tot micșora. De la agitație nu-mi ieșea imaginea clară, iar asistenții de platou și cameramanul țipau la mine: zum zum, huo! De frică, nasul a dispărut într-o gaură, moment în care am realizat că filmam curul Oamei. Cameramanul urla cu țigara în gură să mă dau la o parte, că sunt țigan evreu negru și stric filmul. Atunci m-am enervat. De unde frate, alt cameraman pe barba și în visul meu?

M-am uitat să văd care-i ăla de îmi ia zoomul de la gură. Era Dinu așa cum apare în avatar, adică jumătate de cap. Lângă el împletea manual brățări din biluțe nazale Ina, iar Cami îi făcea vânt cu un număr din ziarul ei favorit gălățean. Pe partea cealaltă a carului, Joe agita o coală A3 pe care scria: nu sunt lesbi nici băiat și am luat zece la Bac. O felicita PiticuGras, care venise cu poneiul Nibiru și zicea că ne dă votcă la plic dacă ne comportăm frumos. Poneiul mânca prăjituri cu conopidă zaharisită servite de La Fee.

Pe canapeaua din centrul platoului Ursu și Irina o rugau pe Alla Pugaciova să cânte Arlekino în moldoveneasca bio. La refren exact la faza cu râsul, am observat că rusoaica era Ani și în loc de versurile originale enumera restanțierii la întreținere. Visul se ondula. Iluzia declama ca viața iese din pizdă confiată și se duce pe pula glasată uitându-se la ComiCultural prin fundul paharului și încercând să-i explice diferența dintre ginul astenic și vermutul tonic. Băra râdea și îi spunea: ești piesă, dă-te-n abstinența mea că ești ciupită de Molie.

Toată lumea vroia altceva, pe platou se crease panică din cauza arlechinilor care suflau cornete de hârtie cu sarbacanele în public, plus că apăruse un lungan cu mănuși de box care se recomanda Dex ce lovește muște-n plex. Mitzaa îl provoca să arunce leapșă prosopul, iar ăla se înroșise până în vârful mănușilor explicând cum în Grecia antică boxerii nu purtau USB nici șort. Termină bă cu realitatea non-sexuală a zis Milogul și a dispărut să organizeze rezistența în nunți.

Sf Bacterie a dat-o la o parte de la microfon pe Ala-Ani ca să recunoască public că întotdeauna și-a dorit să fie moști-ficat și că i-a subînchiriat cutia domnișoarei Pandhoraa, fără sa-i facă Victor sfeștanie, Lorena Lupu promova la număr cu suprataxă ultima ei carte despre primul blow job al Donei Juana împărțind atenția cu Belle ce anunța un studiu Catchy în rimă Erys, despre cum spăla Papillon vase pe corabia nebunelor după rețeta soacră-sii, fără apă și fără Pur.

Atunci Oama a țipat să scoatem elefantul din platou, că nu suferă animale bete când e Wimbledon. Jignit, Nibiru care de fapt era inorog a vomat un val uriaș de pisici de-parazitate care a înghițit Pământul și Oltchimul cu Dan Diaconescu cu tot.

M-am trezit lac de apă și mi-am revenit abia după a doua cafea când am hotărât să descui blogul că e mai sănătos să scriu tâmpenii decât să visez blogări.

Fratele cel Mare cu Google la picioare

Spuneam într-o postare trecută că "dreptul la uitare" impus lui Google în Europa, o să genereze niște chestii negative la care ar cam trebui să ne gândim.

Iată, efectele au început sa se vadă.

Din rezultatele căutărilor dispar linkuri despre oameni puternici și evenimente legate de cariera sau faptele lor reprobabile în detrimentul dreptului la informare. Mai rău, în locul acelor informații despre persoane, fapte și evenimente reale, se acumulează rezultate noi dar lipsite de relevanță sau mai rău, informații fabricate, adevărate bariere de fum informaționale.

Acest tip de ștergere intenționată urmată de modificarea istoriei pare a fi și cazul în care Google a fost forțat sa a șteargă un link la acest articol BBC despre Stan O'Neal, fostul CEO al Merrill Lynch.

Îi dau dreptate lui Jim Edwards, autorul articolului unde am citit aceste informații. Situația e foarte asemănătoare cenzurii impusă de Fratele cel Mare în distopia "1984" a lui Orwell, în care slugile regimului puneau pe foc orice informație negativă despre Marele Frate și afacerile sale.

Se pare că Fratele cel Mare chiar este european. Și eu care mă temeam de ochiul Unchiului Sam și de brânca Ursului Slav.
Acum încep să vad poza în mare. E un portret de familie numit Fratele cel Mare cu Google la picioare. Pe fundal se zăresc în ceață alte câteva personaje monstruoase iar pe zgarda Google scrie  foarte mărunt... "F..ut la Curtea Europeana de Justiție" Făcut, desigur...

Prea pay, prea ca la țară

În dimineața asta unii de la radio rugau lumea să sune sau să dea sms dacă sunt de acord sau nu, să se cumpere cartelele pre pay numai cu buletinul.
Și sunau oamenii și sms-uiau, ba unii chiar uniți salvau. Protestăm. Să fie la liber și să se dea câte una să ajungă la toți, că e cartela poporului, are aur dacic în circuitele de pe ea. Că bubulii vor să știe de pe ce număr îți suni tu amanta și că statul polițienesc, 666, Noua Ordine Mondială & quot.
Iar alții vroiau ca din contra, să se termine dom-le odată cu telefoanele anonime la 112 și cu escrocheria accidentul.
Băi, dar unu nu s-a prins ca în fapt nu le-a cerut nimeni să voteze. Nu s-a prins nimeni ca indiferent de voința lor cartele se vor cumpăra cu buletinul. Deja s-a hotărât.
Reacția mea? Mă bucura vestea. Poate din motive de genul: n-am buletin, vine politia și alte comodități ori spaime ale gigeilor, operatorilor de telefonie mobilă o să le scadă vânzările la cartele suficient cât să-și întoarcă fața amabila către abonați. În special către cei vechi pe baza cărora și-au clădit imperiile și imensele baze de date.

imagine: C. Patrascan, trilulilu

A trecut acceleratul...

"-Cine-i?...Ce-i?...Ce-a fost pe-aici?...
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze si pitulici.
Doar un pui de pitigoi,
Int-un varf de fag pitic
Sta cu penele vulvoi
Si, facand pe suparatul:
-Ce sa fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul..."

G. Toparceanu

Cât timp codat vedeți că scriu,
Luați vă rog cu apă rece;
E semn că sunt bine zglobiu,
Dar că Acceleratul... încă trece!

R. Mucegeanu