Adio pulă că mă piş pe cur

Să-mi spună şi mie careva, ce reacţii chimice biologice sau urologice au loc între ciorba de burtă, ciulamaua de ciuperci, o savarină, un pachet de ţigări şi cinci  beri. Rezultatul vi-l dau la pachet, voi doar scrieţi-mi ecuaţia.

Aseară să mor de aveam ceva, dar să te ţii rezultate de la cinci şi-un pic. Dimineaţa. Nu vă descriu nimic, că subiectul căcat la mine pe blog a fost deja excesiv dezvoltat. Doar vreau să vă spun că azi am trăit şi încă traiesc o mare aventură. Mi-a trebuit foarte mult curaj să vin la muncă. Acum încerc să-mi adun chiloţii şi tupeul ca să plec acasă. 

Bă voi aţi remarcat vreodată ce mare cucerire tehnologică e aia care-ţi permite să te caci în casă?! Dar aia de-ţi permite să te caci pe tine? Fericire frate de aia care au turul nădragilor larg, că le încape scutecul pe dedesupt. M-am informat deja pe net. Pampersul pentru adulţi se numese Seni dar nu se asortează la blugii strânşi pe buci. Opţiunea 2 ar fi un OB intră maxi, dar n-am găsit nici unul care pe lângă lichide să garanteze că rezistă şi la gaze corozive.

Am găsit deja o colegă binevoitoare să-mi împrumute unul, dar nu prea ştiu cum să procedez. Adică să-l montez cred că e simplu, dar cred că trebuie să-l şi fixez. Singura idee care mă trece (în afară de cufur) este să-mi leg şnurul de la OB de pulă ca să nu-l scap la prima băşină.
Aidi pa, mă duc la budă şi după aia văd eu ce fac!
sursa foto

Cocoloşul din Rodos versus Împăratul Muştelor

   Am citit undeva că nu îmbătrânim cu adevărat până nu avem amintiri. Ale mele devin din ce în ce mai abundente. Stau cuminţi, ordonate dar explozive ca gloanţele în încărcătorul unui pistol, aşteptând să mângâi trăgaciul.

Alaltăieri îmi sorbeam otrava în singura cafenea care binevoise să dea drumul la căldură. Spiritul lui Ceaşcă s-a mutat în proprietari şi investitori. Cum să dai doml'e drumul la căldură, că e abia noembrie şi uite afara sunt 20 de grade. Să vă mut. Eu înăuntru tremur deşi plătesc ca să mă simt confortabil.

    Na că am deviat. Deci în băruloiul ăla era aşa cald, că m-am dezmorţit imediat. Din păcate la fel şi câteva zeci de muşte flămânde care m-au bâzâit până la iritare.

- Barman, încă o cafea şi un ziar te rog!

- Ziarele ie de ieri, şefu.

- Nu conteşte, muştele nu ştie să citeşte!

   Vederea muştelor sfârâind în scrumieră, a apăsat trăgaciul amintirilor din cioflingărie. Aşa de mult eram obsedat de foc, că încă mă mai mir că am supravieţuit copilăriei. Eram un mic piroman. Făceam focul oriunde, ardeam orice. Dacă mă controlai în buzunare descopereai separat beţele de scăpărici, niciodată o cutie de chibrituri întregi. Găseam ceva pe jos? Uau, hai săi dăm foc!

   Am mai spus că eram din generaţia cu cheia de gât. Cum plecau părinţii la uzină, săream direct pe frate-miu şi îl bumbăceam prin pătură. Bătăile frăţeşti ţineau loc de înviorare. Ne băteam, ne împăcăm, apoi fiecare îşi vedea de programul de joacă, adică făcut tâmpenii. Fratele tocmai terminase de făcut o barcă din polistiren cu motor din elastic pe care o plimba mândru prin cada.

   Mai ţine careva dintre nostalgici minte faptul că deşi stăteai la bloc, trăgeai apa cu ligheanul? Nenorociţii de comunişti opreau până şi apa rece. De asta cada trebuia sa stea plină cu apă.

    În scurt timp am sosit şi eu cu un crucşător făcut din savonieră, cu care i-am stricat jucăria. Ca să nu mai urle i-am oferit barca mea drept sacrificiu, cu condiţia să o incendieze. 

   Stând crăcănat peste cadă, frate-miu era Cocoloşul din Rhodos. Focul grecesc era o pungă de plastic din care curgeau stropi aprinşi în savonieră. O mişcare greşită, un mic balans şi Cocoloşul s-a trezit cu slipul în flacări. A trebuit să-i salvez cocoşul aruncând un lighean de apă pe el.

   Bineînţeles s-a lăsat cu răgnete şi fugăreli prin apartament, urmate de o nouă bătaie şi un nou pact. Eu îi făceam o nouă barcă iar în schimb el îmi era supus pâna la ora 16 când venea mama.

   Toată dimineaţa vasalul a prins muşte pentru împărat. Împăratul cel puternic, era în acelaş timp despot şi călău. Muştele moarte erau arse pe rug din beţe de chibrit vechi. Prizonierele erau întemniţate în congelator de unde peste o oră erau decongelate cu lupa pe pervaz, legate pe un băţ de chibrit direct pe gămălie iar băţul se înfigea într-un cocoloş din miez de paine. Combustibilul era un ghem de vată.

   Aprinderea rugului era precedată de rugi bălmăjite, cruci făcute cu stânga şi cădelniţat cu Yo Yo. Muştele se scorojeau întâi puţin de la flacăra slabă a bumbacului care se stingea rapid, dar nu înainte de aprinde gămălia chibritului catarg. La aprinderea acestuia musca se făcea scrum aproape instantaneu.

   Astea erau execuţiile finale ale muştelor refrigerate. În timpul de congelare altele erau trase pe roată, jumulite de aripi, picioare, trompe. Mă rog, tot felul de torturi banale azi. Ehei, alte vremuri, alte muşte!

   Unde eşti copilărie cu căţei pupaţi în bot?!

sursa foto

Prin Novi Sad in goana mare

Aţi avut vreodată doar câteva ore la dispoziţie ca să vizitaţi un oraş? Norocoşilor, eu am avut strict o oră jumătate să sparg oraşul Novi Sad. Bănuiesc că spartul oraşului este traducerea ce-a mai corectă la city break. A fost însă o spargere scurtă. Şi erau atâtea de văzut...
Când s-a dat startul, Blakye m-a apucat de o aripă, m-a svârlit în şcodă şi dă-i fum.
Abia am mers 5 minute că ne-am şi oprit aproape de zona turistică.

Centrul orasului, adică piaţa principală seamănă cu Braşovul corcit cu Sibiul. Aud că Novi Sadul este înfrăţit cu Timişoara, oraş pe care nu l-am spart încă, aşa că nu mă exprim. 

În centru spaţiile adiacente catedralei sunt generoase, străzile largi, iar fiecare dintre ele comunică cu cele paralele printr-un număr variabil de pasaje. Toate gangurile sunt îngrijite, niciunul nu pute a pipi. Stil neoclasic parcă am prins eu o idee.

La ora prânzului parcul cel mai apropiat de catedrală era curat şi plin de tineri care dădeau la raţe (firimituri de pâine bre) ori se dau pe net. Wi Fi în natură beibi. 

 Traversând parcul, n-am avut timp decât să-l pozez pe domnul cu pălarie de bronz, cu genunchii tociţi de amatorii de poze geniale postate pe Facebook.

Imediat am fost din nou ambalat în maşină şi teleportat peste Dunăre la fortăreaţa Petrovaradin.
Gafâind şi plin de spume am reuşit să urc dealul pe care era cocoţată. 

Ca să văd cât timp a durat ascensiunea celor doi burtoşi, m-am uitat la ceasul din turn. Cică e ora 13 fără 2 minuţi. Tulai duoamne, credeam că numai la Carcal în gară poţi vedea aşa ceva.

Hopa ţopa, tur de forţă pe o latură a cetăţii. Totă curtea este formată din restaurante, galerii şi ateliere de artă.

Priveliştea "Noii Plantaţii" văzut de acolo te face să te simţi mic.
-Crasivaia, zice Blakye!
-Ai să-mi bag, exclam eu!

Cred că austriecii care au clădit fortăreaţa au fost inspiraţi de Ares. Dispunerea şi soliditatea i-au atras edificiului denumirea de Gibraltarul Habsburg. Sârbii s-au bătut de acolo sau acolo sub diverse orînduiri cu toate neamurile. Prcă ar fi în sămânţa lor germenele războiului. Ruinele podului bombardat de americani în 1999 încă stau martore ultimului dintre ele.

-Ne-aţi cam trădat atunci cumetre zice Blakye. Brusc îmi întorc ochii către trupul mătăhălos.
-Ştii politica, noi...e complicat. Ce aş putea să mai fac acum cumetre?
-Să-mi faci cinste cu o bere zice el.
Berea fără alcool nu ne-a ajutat însă la reclădirea bunei dispoziţii.
În drum spre Belgrad ca să umplem tăcerea cu ceva am dat drumul la radio.
-Aici Radio Novi Sad spunea o doamnă în limba româna. Dragi ascultători bine v-am regăsit la emisiunea cadran cultural.
-Drace, exclam eu cu năduf ! La noi tocmai au desfiinţat TVR cultural.
-Cine zice el neatent?!
-Custurica cu ţiganii!
Am râs continuu până la aeroport.

Dan Puric a murit

    
   De râs, de ciudă, de somn. Fizic şi sper eu că şi psihic e bine, viu şi extrem de zglobiu. Probabil un pic mai chel decât în orice afiş, dar indiscutabil respiră cultură.
   
   De râs m-am prăpădit şi eu citind necrologul lui Puric pe mail. Fetele din birou erau triste, plânse toate. Fete sensibile, fete culte, mă rog...mai mult oculte.
   
   Păi de la un mail maică?! De nu ar fi fost trimis de big boss cred că făceam mişto de ele si de cel care a dat forward-ul, pe săturate. Pentru că nu pot, mă vărs la voi.
   
   Cum poţi crede nene o aşa veste făra să verifici un canal de ştiri?
Cum nu-ti pică frate fisa că articolul parodiază calvarul lui Isus şi că replicile sunt din Biblie, fie ea chiar aia hazlie?!
   
   Ştaţi că vă spun tot eu. Din cauza la motivul credinţă frate. Doh, credinţa ferbinte cauzează la neuron. Sper că vă aduceţi aminte că sunt captiv într-un birou plin de creştine care-şi consultă duhvnicul şi înainte de a trage o băşină. 

   Dacă ăla le spune că e păcat, bietele femei fac ocluzie intestinală sau după caz mătănii, dacă o scapă fâsâită în ciuda credinţei fierbinţi şi a sutelor de cruci.

   De aia nu s-a prins nici unul. Pentru că ei nu concep că cineva ar putea să facă băşcălie simultan de ei, de Dan Puric şi de vocaţia sa mesianică.
   
   Felicitări drace, în pivniţa mucegăită cu tine!
sursa foto

Supurez

Supurez. Sângerez. Sunt un ghem de dureri, bube, spuzeli şi abcese care palpită, se umflă ca apoi să se spargă  plângând lacrimi de puroi. Ulcerul de toamnă îmi forează stomacul. Viroza spânzură mucii de nas ca două şiruri de seu curse din lumânări. Am ochii injectaţi, pungi vinete sub pleoape şi la colţuri galbene urdori. Smârcâi şi înghit. Mă înec în propria-mi salivă, producţie de enzime inutila pentru că nu mestec nimic în afara blestematelor flegme care mi se tot întind pe beregată. Reuşesc să muşc una, tuşesc, râgâi, o scuip ca pe un cap de năpârcă şi plescăi. Mâinile se zbat, cautând un sprijin. Vodca băută drept panaceu de cangrene dentare s-a facut peste noapte venin. Scaunul. N-am scaun, am tron. Sunt rege în regatul suferinţei. Mă aşez precaut pe un hemoroid cât o corcoduşă. Îl pipăi cu mana, îl plimb concentric înainte de mi-l înfige cu buricul arătătorului  înapoi în anus. Oftez. Supurez. Îmi trec limba uscată peste buzele crăpate. Scurt. Simt cum veziculele herpesului cresc, expandează sfârâind ca albuşul în ulei încins. Se spune că femeile au o rezistenţă mai mare la durere decât bărbatii. Mi-aş dori să fi fost femeie. Total ridicol. Mă simt în pericol. O durere sfredelitoare mă îndoaie de mijloc ca după un şut expert primit în vintre care mi-a făcut testicolele vecine cu rinichii. Privesc pata care se extinde. Cald. Mă scurg. Mi-a venit ciclul. Sângerez. Supurez.

Pisicile paraşutiste

   Deşi pare incredibil am fost şi eu copil odată demult. Era pe vremea când pâinea se dădea la cartelă zilnic iar bananele pe pile, odată pe an. Împreună cu tovarăşii de joacă aveam program de cântat în fiecare seară. Versurile şi le aduce aminte oricare decreţel. A venit lumina, a venit luminaaa...

   Mă uit în urmă cu mînie şi mă intreb unde dracu s-a pierdut al meu lidărşip. Băi să mor de nu eram tata lor, tartorul dracilor de la un bloc cu 10 etaje, plus influenţa la două scări departare în orice punct cardinal. Că veni vorba de direcţie, pe vremea aia ţinteam foarte sus, adică pe bloc. Mamă ce pac-pac cu "gornete" de hârtie băgam noi sărind de pe un bloc pe altul, că erau 5 la rând aproape lipite între ele (boemul e de vinovat pentru diareea asta de amintiri, că i-am văzut ţava în poză). Frate, nici rău de înălţime nu aveam pe atunci.

   De la un pac-pac din ăsta, ne-am întors cu pradă de la duşmani, ăştia fiind gaşca de puradei din blocul vecin. Profitând de buimăcelă le-am rapit cele 3 pisici pe care le oploşiseră în camera liftului. Au urmat negocieri aprige care s-au incheiat cu şuturi şi pumni. Înghiţindu-ne noi mucii balele şi borşul curs pe nas, ne-am retras la cartierul general. În scurt timp ceilalţi au primit înştiinţare că le înapoiem pisicile, dar să fie în faţa blocului nostru la ora 5.

   Băi ce să o mai lungesc, le-am aruncat ălora pisicile de pe bloc cu paraşute făcute din basmale. Două au aterizat bine şi au fost recuperate de stăpâni, dar una n-a avut noroc pe lume. A căzut într-o curte peste stradă şi încurcată fiind în aţele paraşutei a fost facută franjuri de câine. Asta este viaţa, în orice război sunt victime civile.

   Mi-am spălat onoarea recuperînd cadavrul mâţei. Am sărind gardul, am fentat câinele cu un cârnat (mă ura de la câte mingi îi luasem de sub bot) şi am revenit cu hoitul înfăşurat în paraşută. I-am făcut îngropaciune cu ambele găşti reunite. I-am recitat din biblie, i-am pus pus flori şi chiar o cruce. Am plecat acasă senini.

   În aceiaş seară spiritul pisicii paraşutiste a fost răzbunat. Mi-am luat o chelfăneală ţapănă de la tata pentru cele trei basmale de caşmir cumpărate de mama din Rusia pe bani grei. Dar a meritat, vă jur.

Unde eşti copilărie cu pisici paraşutiste, unde sunteţi zmeii mei?!

Observatorul

Nu ie vorba de ceva specie extraterestră venită să filmeze cum se transformă la omi prezentul în viitor. Nu e vorba de tenismani ce stau pe tuşă să vază unde pică mingea. Da Oamo, am zis "omi" iete na, meri la OSIM dacă nu-ţi convine!
Deci ie vorba de un străinez. Unul care acu 5 ani veni la noi la uzină să monteze ceva maşină super, ultra, giga mega deşteaptă. Unu aşa de sexos şi de fraged că toate gagicile nemăritate s-au vizualizat cu unguru'n pat, iar alea măritate pe pătură undeva departe de lumea bârfitoare. Unul cu care io am băut bere dimineaţa şi am pierdut nopţi la muncă timp de 2 săptămâni. Unu cu care păţii o fază atât de penibilă că îmi e jenă să o scriu. Adică nu să scriu ci să îmi amintesc.
Uite că o fac. Scurt pe doi, ăsta tot timpul mirosea a ceai verde, ceva miros nedefint, ciudat. Ceva între dubios şi plăcut.
Şi odată îl intreb ca prostul la sfârşitul pauzei de prânz când amândoi râgâiam a pizza:
- Cu ce te dai bace ungurean de puţi aşa fain?
Odată  îl văd că se schimbă la faţă (figură de heruvim blond cârlionţat la 2 metri fără cap) şi se adulmecă consternat. Apoi foarte calm zice:
- Scuze bace muntean, unguru' de mine are alergie la produse cosmetice în afara săpunului facut din plănţi cu ulei la rece. Probabil că put a transpiratie, chestie normală pentru un om care munceşte 20 de ore din 24. Eu te rog să mă scuzi 5 minute cât mă duc să mă spăl. Cât lipsesc, poate ţi se culcă şi ţie pula, că io umblu mai mult cu femei, adică una singura căreia i-am facut 3 copii. Şi pac, a ieşit.
După faza asta nu a mai pomenit niciodată nimic, deşi ne conversăm pe teme de servici ori altele de câteva ori pe trimestru la telefon.
Ei bine fraţilor, revine heruvimul nostru în Românica acum o săptămână şi se înfiinţează la poarta uzinei cică să mă vadă.
Adică să mă convingă să mai cumpar încă o maşină din aia uber deşteaptă.
Se uită la mine şi zice că nu m-am schimbat. Se uită în jur şi constată ca nici uzina nu s-a schimbat. Apoi se uită peste umar şi declară convins că nici ţara nu s-a schimbat. Apoi zice, să-mi bag pula în restul zilei că dă o bere.
V-am plimbat aiurea până acum. Ungurul este observatorul de care zicem în titlu. Partea cu transpiraţia e o prostie. Important este cum se vede România din afară. Cum o vede cineva sincer, făra prejudecăţi politice ,etnice sau sexuale.
La revenirea în ţara asta dupa 5 ani, observatorul nostru nu vede nimic schimbat. Pungile şi sticlele de plastic cresc în continuare pe câmp. Ţara are tot 1 virgula ceva autostrăzi până or termina aştia cu adevarat A2-ul. Eu sunt în continuare acelaş inginer dobitoc, el este director de vînzări. Modest precizează că numai pe jumătatea estică a Europei. El a progresat şi plusat la salariu de 5 ori, la mine nimic semnificativ. Preţurile noatre, la fel ca la ei, salariile ca la noi. Ceva însă s-a schimbat.
El miroase în continuare a sudoare cu iz de ceai verde, însă eu detest acest miros. Mai precis îl urăsc. Şi pe el îl urăsc.
'Reaţi ai dracului de străini care veniţi să ne daţi lecţii!!!
Nu cumpăr nimic bă; îmi fac singur maşinărie şmecheră de dat în bobi (o comand la chinezi) chit că pentru asta îţi vând Oltchim.
Io-te aici probă de românism. Aşa arată un site în construcţie la români.

Păsărica migratoare

   Înainte să apuc prima dată să mă caţăr într-un avion, eram ferm convins că acest mijloc de transport este elitist. După prima călătorie la Milano încă păstram această impresie. Erau nişte tanti la 50 de ani stewardese la Alitalia care mi-au confirmat două chestii minim. Unu, italiencele nu sunt toate nişte baragladine cu curul cât baniţa. Doi, dacă astea au îmbătrânit şi trag speranţă să iasă la pensie de aici, înseamnă că întradevăr avionul este cel mai sigur mijloc de transport.

   Cât despre elitism, la a treia călătorie mi-am luat-o sever peste bot. Avionul companiei Air Lingus care m-a adus de la Dublin la Bucureşti era un fel de fast food combinat cu grădiniţă şi talcioc. Jeg şi ketchup pe spetezele scaunelor, firimituri pe jos iar printre, peste şi pe sub aceleaşi scaune se zbenguiau copii mai excitaţi decât în Luna Park. Cei care nu puteau sări ca maimuţele, urlau cât îi ţineau plămânii din scutece. La aterizare toată lumea a început să aplaude furtunos, treabă care mi-a dat fiori reci pe coloană. Adică nu vă supăraţi, bănuiesc eu că e o treabă normală ca orice avion care decolează să şi aterizeze. Dacă astea sunt operaţii obligatorii şi de rutină, la ce bretelele mele aplaudăm ca nişte foci?!

   Am uitat să vă spun revelaţia mea referitoare la stewardese. Ce mă gândeam eu înainte de decolare? Fetele astea sunt singurele care au cu adevărat păsărici zburătoare. Greşit, total greşită această cugetare! Avem să o constat pe nasul meu în momentul în care doamna din poză a luat loc în avion pe scaunul din dreapta mea. O remarcasem în zona liberă la Otopeni şi chiar mă amuzasem pe seama pungii de plastic pe care o bălăngănea continuu. Mi-a picat falca când am văzut-o cum îşi înfoaie fustele peste pantalonii mei călcaţi cu dungă.

   Vai de cucu meu! Parcă nu eram sătul de asta din autobuze, trenuri şi tramvai. Viaţa nu e dreaptă, zău aşa. În prima mea călătorie în Serbia am fost acompaniat de ce-a mai împuţită păsărică migratoare din câte am mirosit vreodată. Nu vă spui câte, că sunt un domn. Dând nară cu hoitul plutitor nasul meu a cârmit-o singur în direcţia opusă. Am căscat gura larg şi am încercat să deschid un geam, chestie imposibilă în avion. Cum simţul olfactiv este singurul adaptabil, până la urmă n-am mai mirosit nimic dar mi-au lăcrimat ochii toată ziua şi am rămas cu nasul parcat pe stânga.

   Ia gata cu bârfa că scap airoplanu'. V-am pupat, din zbor!

Parfumuri letale

-Fată, ştii că mă plângeam că mirosea urât la mine sub birou? 
-Da dear, ai zis că proasta aia de femeie nu dă bine cu mopu...
-Ieri am dat cu spray de cameră sub birou. Azi am văzut ceva ca un cablu ieşind de acolo, credem că e vreun şnur. Am tras de el şi era să fac infarct fată. Era un şoarece!!!

-OMFG dear, viu?!

-Nu fată, ţeapăn. Am dat biroul la o parte şi am văzut că avea pui, fată!

-OMG dear, vii?

-Nu fată, rozi. Şi toţi 6 morţi!

-Phii ce scârbos dear. De ce or fi murit taman la tine sub birou, dear!?

Această discuţie deşi puţin ajustată, este reală. Adică a fost. Ieri. Nu, fetele nu erau blonde! Amândoua sunt roşcate şi puternic parfumate. Atât de despotic miroseau, încât a trebuit să părăsesc bucătăria rapid ca sa nu vărs. Biata şoricică şpreiată sub birou n-a avut această şansă!

Ne place să miroasă frumos în jurul nostru. Folosim parfumuri de corp, săpunuri, şampoane, lumânări parfumate. Turnăm parfum în cadă, în weceu, în pantofi, în maşină, peste tot. Remarcam cu ceva timp în urma, cum că este imposibil să cumperi un mezel neafumat. La fel de imposibil este astăzi să cumperi un produs neparfumat, indiferent că este de igiena, întreţinere, curăţenie sau de uz domestic în general. Ele există în mici cantităţi pe undeva, dar dresura mentală ne impiedică să le căutăm, darămite să le şi găsim. De exemplu încercaţi să cumpăraţi şerveţele nazale fără parfum. Poate doar dacă le comandaţi pe net, că la chioscul din colţ toate put a diverse închipuite flori.

Pe de o parte vorbim şi credem în aroma terapie, dar pe de alta nu conştientizăm că parfumul ne poate face şi rău. Dincolo de constituenţii chimici posibil toxici, însăşi mesajele olfactive ale aromelor ne pot cauza probleme. Nu mă refer la parfumurile cu feromoni care sunt deja mesaje cu destinatar şi expeditor. Nu ştiu exact cum, dar lent şi sigur, ne otrăvim cu parfum.

Este vina noastră. Noi suntem ăia care nu putem accepta că excrementele solide trebuie să miroasă a căcat nu a cireşe amare, că urina miroase a uree nu a limonadă cu mentă, iar transpiratia a... sudoare. Noi suntem cei care vrem să acoperim orice miros cu un altul, pe motiv că e mai plăcut.

Am ajuns să asociem culorile cu parfumuri, acţiunile cu arome, persoanele cu deodorantul lor. Alegem prezervative cu iz de măr verde pentru virginele închipuite, cu scortişoară pentru neveste şi pe cele cu miros de ciocolată pentru perversele care se ard în cur. Trebuie să mirosim bine oriunde, oricât, oricum. Este o manie însămânţată, cultivată de reclame şi propagată involuntar între noi precum panica. Fix ca la turmele de oi. Unele mioare nu văd niciodată câinele care le întoarce. Pentru ele câinele este mirosul fricii propagat de celelalte oi.

Am avut o gagică ce avea un fix pe culoare albastră. Pentru ea orice produs albastru mirosea mai bine decât unul verde şi excelent faţă de unul galben. Produse transparente, bleah, câh!? Ce credea ea despre produsele albastre? Că miros ca marea. Şi ea nu era o oaie ce n-a simţit briza mării în viaţa ei. Stupid.

După antiperspirantele care te fac să miroşi proaspăt 24 de ore, au apărut cele care garantează acelaş lucru 48 de ore. Mâine sigur or să apară cele care garantează 72 ore de prospeţime, apoi săptămâni, luni... Adio duş. Dar cum miroase oare un om proaspăt? Mai ţineţi vreunul minte cum miroase un nou născut, considerând că bebeluşul este proaspăt?! Nu? Trist.

Mă opresc aici din delir şi vă recomand cartea Ira Melanox şi filmul Perfume.

Hai pa şi să mirosim bine!

Cât mai mult.

sursa foto

Biserica 2.0 şi sfântul iPhone

Veniţi să luaţi lumină!

   În sfârşit s-a produs! Noul Ierusalim este aici. Biserica 2.0 s-a născut în România. Credincioşii ortocşi, adepţii teoriei dacilor care i-au cucerit pe romani ca sa le predea gratis limba latină şi alţi fani Pavel Coruţ pot dormi liniştiţi. Telefonul o să-i trezească la timp pentru utrenie, vecernie, molifte şi alte chestii pioase.

   "Arhiepiscopia Argesului a platit 3000 de euro pe aplicaţia pentru iPhone care promoveaza Manastirea Curtea de Arges si are inclusiv rugaciuni si un planificator cu alarma, care iti aminteste ce rugaciune ti-ai propus sa spui, la ora si data setata, a declarat pentru HotNews.ro Caliopie Ichim, arhidiacon in Arhiepiscopia Argesului. Potrivit acestuia, Biserica nu poate fi de acord decat cu partea de tehnologie care nu incalca normele crestine..." 

Observatorul de Constanta

   Genial. Deci, săraca, smerita şi sfânta biserică nu se încurcă cu vreun Huawei, ci se bagă la iPhone direct. Biserica e foarte tare frate. Vorba lui Caragiale, trădare sa fie, dar s-o ştim şi noi. Ne dezicem de şaormari, dar iubim şaorma că tare ne mai place. Iubim trădarea, dar îi urâm pe trădători. A evoluat ceva biserica tătică, de la faza în care orice tehnologie era lucrarea satanei, până la a fi de acord cu partea de tehnologie care nu-i încalcă normele, adică aia care-i mai bagă nişte bani în cont. Băi, voi realizaţi că în stilul ăsta curând o să avem la Politehnică o Catedră de tehnologie creştină?

    Ştirea asta are două sensuri. Parte naşpa este aia că religia continuă să te spele pe creier şi la modul computerizat. Partea bună este aceea că în sfarşit biserica şi-a găsit locul în virtual, unde era şi firesc. Apreciez chiar că îi stă foarte bine acolo pe ecranul telefonului între Angry Birds şi Instagram.

Scrie şi la carte: Întâi a fost Cuvântul, după aia iPhone!

   Sign in, Amin!

sursa foto
 

Vin turcii, ba se duc!

M-am trezit transpirat cu sunetul goarnelor încă viu în timpane. Domnule coşmarele astea sunt cu atât mai penale, cu cât un vis erotic nu mi-aş aminti, dar porcării din astea cu invazii, trupe şi arme speciale care topesc oamenii de vii, mi le amintesc de parcă ar avea loc acum şi aci.
Nu vă povestesc nimic din vis că vă râdeţi de mine. Sunteţi toţi nişte spahii zbanghii!
Deocamdată stau liniştit că turcii se pregătesc să invadeze Siria ca să poată caştiga alegerile Obama. Dar dacă nu caştigă, eu nu mă mai uit la ştiri şi preventiv scot tv-ul din priză
Dormitul cu Realitatea aprinsă naşte coşmare.

Mesaj conjugal

 Iar m-am skolit aseară. Mama ei de bere, care nu mă lasă să ajung pe lumină acasă!

Cum am intrat, m-am vârât tiptil în pat şi m-am resetat ca un calculator cu XP pirat. 

Normal că la trezire mi-a intrat blue screen şi abia dupa 2 cafele safe mode.

Musai trebuie să pun frână la bericioaice ca să n-o iau în mână feliată.

Adică înţelegeţi, mă nelinişteşte puţin mesajul criptat din poză.

Capacul la aragaz lăsat, zice adio hrană caldă şi nici papa rece nu se întrezăreşte pe blatul faianţat alăturat. După cât de roşii sunt chestiile alea două, înainte de emasculare se lasă cu ball torture. Poate că de la mahmureala nu văd bine eu, dar vouă nu vi se pare ca acel cuţit este zimţat?

Ce pesimist pot fi frate, ce aiurit! Ce face băutura asta din om. Probabil mesajul este:

"Pisi, de azi intrăm la dietă. Te iubesc, deseară avem salată de fructe la cină!"

Sunt bogat, am câştigat un blat într-un tort etajat!

   Doamnelor şi doamnelor şi doamnelor... nici n-o să vă vină să credeţi ce am păţit. Staţi puţin să trag mai aproape şerveţelele că m-am emoţionat puţin pe mine. Mi s-a ridicat şi glicemia. Asta este, aşa păţeşti când stai la tort.
   Deşi încă nu-mi vine să cred, trebuie vă spun că am fost premiat. Da da da. O ştiti pe La Fee Blnche, zână de meserie şi Prinţesă de Conopidă Fiartă? Ei bine doamna m-a băgat într-un tort, adică într-un top. Este diabetic de dulce fata asta.
   Nu vă spun cât sunt de angosat. Mă simt cam glasat, un pic confiat şi confuz pentru că la blatul 24 unde m-a aşezat doamna, stau strâns presat între Papillon şi Robert.
   Vă închipuiţi cum mă simt? Vecinul de sus e un guru misogin absolut  iar cel de jos ceva cărturar psiholog. Dacă cu Papillon o dau la pace că îi sunt vechi cititor, despre nenea de dedesupt trebuie sa mă documentez. La prima privire deja au apărut probleme. Nenea Robert citeşte. Cărţi.
   Pfiuu, am rupt-o-n fericire. Ăsta mă dă în judecată. Prin vibraţii. Cum de ce? Conteso ce făcuşi duamnă? Ai izgonit mucegaiul din paradisul pierdut şi îl laşi să băltească peste vibraţiile minţii?! Mâine poimâine îmi bate vecinul de dedesupt în ţeavă că-i mănâncă mucegaiul meu biblioteca. Mă duc la castel cu furci si liguri să protestez.

PS. Multumesc frumos La Fee, sunt onorat!
PPS: Când e bătaia pe tort, pardon cu tort?!