Black Friday - Vinerea bleagă

Uite că nu o să zic nimic de rău, nimic despre consumerism, nimic negativ despre buluc, false reduceri și saituri blocate. Doar o să mă vaiet despre cum am serbat vinerea neagră poftind. Am scris corect, nu postind ci poftind, mi-am petrecut ziua de ieri. Ba chiar am bălit în fața ecranului calculatorului, apoi  mi-am mutat balta de bale în fața televizorului.

Oamenii au cumpărat frenetic, au cumpărat mult. Pe lângă pofte ca ale mele ei au avut și forța financiară de a le potoli. Nu știu dacă au fost mulți, statistica e o târfă mai ales când se dă virgină la știri. Nu știu dacă au cumpărat din plăcere, din prostie dacă au făcut-o să epateze sau să fie în trend. Important este că ei au putut iar eu nu. Luni or să mă întrebe dacă mi-am luat ceva la reduceri, eu o să recunosc că nu și o să mă simt prost. Ei or să-și etaleze, telefoanele reduse, ceasurile reduse, hainele reduse. Eu o să rămân cu pofta și cu ochii umezi pentru că sunt un falit și un bleg.

Asta da vinere neagră!

Oame, șoareci și resurse umane

Despre oame și șoareci s-au scris și spus multe dar nu suficiente. Și eu am mai aberat pe temă. Multe povești au fost răutăți, puține au fost drăgălășenii sau chiar dulcegării de tipul animației "The tale of Desperaux". Totuși am recomandat filmul animat colegelor mele după ce au declanșat o adevărată panică în fabrică din motiv de mini-rozătoare.

Chiar sunt mini și cred că ăștia de mișună la noi sunt ceva specie boșimană sau liliputană, că o goangă bine hrănită e mai mare decât cel mai solid dintre ei. Nu știu de unde vin dar știu unde se duc. Parcă unicul lor scop este acela de a le face pe oamele din firmă să spargă cești și să se cațere pe obiectele de mobilier cu o agilitate de care nu le credeam în stare. Printr-o curioasă farsă a sorții șoarecii trag la alea mai grase. Cu cât e șoarecele mai pricăjit, cu atât e victima mai barosană și mai soprană.

Acum nici o oră un șoricel cât o agrafă de birou a avut proasta inspirație să apară în recepție. Momentul a fost magnific pentru ca în afara de cele două colege ce lucrează acolo, azi stăteau cuminți pe băncuță încă trei oame venite la interviu de angajare. A ieșit concurs de țipete, tropăieli, lacrimi.

La declanșarea alarmei am dat fuga să văd ce terorist înarmat le amenință existența și m-am oprit amuzat de spectacol.

Toate cinci oamele erau înghesuite între copiator și dulap. Una arunca hârtiile de pe dulap încercând sa ridice o barieră de coli A4 împotriva teribilului agresor, alta ridicase telefonul mobil deasupra capului de parcă șoarecele vroia să i-l ia, iar o a treia împingea coșul de gunoi către inamic cu vârful pantofului. Două nu se mai vedeau de loc, performanță fantastică ținând cont că băteau cam la 80 de kile bucata.

În mijlocul debandadei generale șoarecul rămăsese paralizat în mijlocul holului drept în drumul meu.

Total lipsit de inspirație l-am strivit sub talpă spre oroarea femelelor. Din păcate pe cat de mic părea la exterior, pe interior șoarecele s-a dovedit a fi foarte încăpător. Am făcut mizerie mare pe gresie și a trebuit să-mi mai spăl și bocancii. De două ori, că așa m-au rugat fetele.

Și acum faza supremă. Două din cele trei aplicante, taman alea mai solide, au cerut amânarea interviului pe motiv de șoarece!

Șefa le-a transmis prin RU să nu revină, că n-avem nevoie de sensibiloase.
Aici nu e Sparta, dar e o fabrică, nu SPA

sursa foto

Ei sunt aici

Sună exact ca titlul unui film având drept subiect o invazie discretă? Bun, înseamnă că mi-a ieșit faza. Cine sunt ei, ce vor, cât și când? Ei bine, nimeni nu știe cu adevărat să răspundă la toate întrebările, pentru că ei sunt Moldoveni de pe Planeta Moldova. Special au mascat și dublat numele planetei în Basarabia ca să nu se prindă lumea.

În esență ei sunt foarte asemănători cu noi deși nu vor să recunoască decât atunci când le vine bine. La nivel subtil moldovenii sunt o specie în specie, o mutație, o verigă în plus a evoluției hominizilor.

Moldoveanul bea mai zdravăn decât ucraineanul corcit cu cazac și te pupă pe ochi dacă-i zici frate. Același moldovean nu se supără dacă-l bagi în pizza mă-sei de ciudat, dar te bagă în spital dacă îi zici că e straniu. Moldovenii mănâncă, bat și fut bine. Dacă nu o fac, măcar scriu bine despre. Unii scriu excelent.

Invazia a început de acum douăzeci de ani dar în ultima decadă s-a intensificat intrând practic într-o nouă fază. Înainte moldoveanul odată infiltrat, se disimula printre români, făcea pe romanul. Acum nu se mai ascunde, e moldo pe față.

Față de imigrantul standard, moldoveanul are cea mai înaltă cotă de piață. El nu vine să ia, el vine să dea. Moldoveanul dă de toate, carne ouă, brânză lapte. Ba în plus moldo dă dulciuri, băutură și țigări. Netimbrate.

Când e să iți ia banii zici ca e român curat, dar imediat ce te întorci cu spatele începe să șopăcăiască rusește cu colegii de invazie. Spiritul de castă al moldoveanului este de invidiat.

Poimâine se serbează ziua naționala a României. Unii or să abereze la microfoane că Basarabia e România ori pământ românesc. Tontălăilor, este taman invers! România e pământ basarabean. Ei sunt aici, ei trăiesc printre noi cu un singur scop moldovenesc, întoarcerea României la sânul Basarabiei mamă.

Cioara

Am ieșit grăbit pe poarta fabricii cu șapca trasă peste ochi și urechi din pricina vântului rece. Cum mergeam eu zgribulit cu capul aproape retras între umeri, am auzit un sunet familiar și totuși ciudat.

Suna ca o cioară, dar nu era timbrul ei firesc ci semăna cu efectul sonor de cioară din filmele horror americane. Când am dat cu ochii de zburătoarea neagră, singură și la fel de înfrigurată ca mine m-am pomenit vorbind cu voce tare:

- Ne-am dat dracului, în România până și păsările cântă comercial!

A treia dezvirginare

Azi dimineață doi tipi din autobuz vorbeau între ei suficient de tare ca să-i aud cu căștile în urechi:

- Băi ieri mi s-a rupt ața. Cu aia mică.

- Du-te mă, cu câte ai umblat tu pâna acum, cu nici una nici una n-ai reușit așa ceva. Ce naiba are asta de n-au avut alelalte?

- Bă, ești prost informat, și acum un an am rup ața, chiar de două ori. În centru cu amândouă. Cu prima nu m-am mirat că era o zdreanță, curgeau toate alea de pe ea, dar a doua zău că m-a surprins.

Mă pregăteam să le zic să termine cu porneturile că sunt copii în maxi așa că mi-am scos căștile exact la timp să aud:

- Asta e viața tătică, nu se mai fac axele de Mercedes cum se făceau odată...

Axa, pfuai ce surd sunt!

Vulpea cu șoareci

Ce se caută pe mucegai.blospot: 1. pizdă Oh da, de 6 ori!	6
2. pizdă Oh nu, o singură dată?	1
3. bancuri cu fuego Proaste	1
4. borta curului Toți avem, ce mai căutam pe net?	1
5. caut pula băile felix Succes, vezi că toate sunt sub apă.	1
6. ce inseamna unt tartinabil Ha ha, să-mi spui și mie când afli!	1
7. desene animate vulpea cu soareci Sigur nu capra cu trei iezi?	1
8. doru gheorghiade Pseudoziarist buzoian	1
9. fuchs vin fiert Știu eu, fac și cinste cu un rând	1
10. hotel de lux baile felix Nu există.	1

Chelo, homofobie prin conveniență

 Cică s-ar fi produs o crimă în direct la o emisiune din alea de nu suport eu, adică din cele în care ciurdele de zbierători juniori speră să devină cântăcioși, sub jurizarea unor foști sau pseudo cântăcioși.
Autorul crimei, domnul Chelo (vorbitor de muzică) ar fi incitat la homofobie prin comentariul adresat unui concurent.

Ei bine, nu văd nimic ieșit din schemă la replica lui Chelo. Reacția sa era de așteptat, de asta nu a sărit nimeni de buci în sus prin presă. Chelo era homofob în textele cântecelor (sic) sale și ar fi fost anapoda să devină brusc gay friendly.

Nici eu nu sunt de acord cu ce zice Chelo, dar bietul om este o victimă a sistemului. A genului mai exact.

În altă conjunctură, fără să-l vadă alde "Alecs Velea frețiuere", eventual după un joint, Chelo l-ar fi pupat pe gură pe dl. (dra?) iatalo-rumena. Nu zic musai cu limba, dar măcar așa puțin, în buze, ca între guriști.

În plus Chelo are antecedente vechi și ca misogin dar nici o feministă nu i-a sărit la carieră din cauza asta.

Aud?

Mop sârmos

Pe timpul când brichetele Bic erau un vis decadent, iar chinezoaice din felicitări ce făceau cu ochiul de după evantai, treceau drept poze porno, am locuit o vreme la marginea civilizației.

Insula de beton se oprea brusc ca o faleză într-o ultimă îngustă plajă de asfalt. Dincolo de ea începea ca o mare de chirpici, cartierul țigănesc numit oficial "23 August" dar pomenit de toți drept "Flămânda".

De la înălțimea ultimului etaj al blocului, din curtea de peste drum am auzit odată o frază de neuitat:

"Desdemono, adă fă câinele ăla, că iar s-a câcat ăsta micu pă prispă!"


 

Broscuțe reci ca la Berheci

Pe peronul gării din Berheci am văzut eu prima dată broscuțe adevărate, mici, vii.
- Uite tati, broscuțele am urlat plin de bale muci și entuziasm juvenil!
Aveam probabil trei ani și nu, nu stâlceam cuvintele pentru că din momentul în care am început să vorbesc (destul de târziu) am  articulat, cu toate r-urile la locul lor, cu accent și intonație. Păcat că odată cu maturizarea m-am prostit așa de tare încât mi se cere să vorbesc cu toți dinții și să fac fraze.

Eram în mijlocul peronului format din dale de beton, iar în jurul meu țopăiau hipnotic sute de mini batracieni proaspăt avansați de la stadiul de mormoloci la broaște adevărate. M-am aplecat și am început să le prind. Erau atât de nostime cum țopăiau ele pe beton ca niște bomboane lucioase scăpate dintr-o cutie prost deschisă.

Când m-a surprins tata culegând broaște a râs. Apoi s-a gândit o clipă, a încruntat din sprâncene și m-a chemat la el. Aveam buzunarele pline cu broscuțe, mâinile la fel. Aveam broscuțe până și în sân.
- Dă-le drumul a cerut tata în timp ce îmi scotea bluza din pantaloni ca să evadeze broscuțele. Dă-le drumu și la alea din mâna a cerut el din nou în timp ce îmi scutura broscuțele din chiloți. Auzi mă, de ce nu vorbești? Zi mă ce ai?
- Nimic, am zis eu înghițind cu greu.
- Aoleu ce ai mă în gură. Ai mâncat broaște, bleah, scuipă! Scuipă tot.

O oră mai târziu, la magazinul comunal o doamnă încerca sa mă îmbie cu niște drajeuri în formă de broască. Vânzătoarea grasă și urâtă se strâmba la mine și îmi vorbea peltic:
- Să-ți tea tanti bobo, bebe? Bobo pun pun, bloscutze bobo, vlei?
Am pus mâinile cruciș pe pe piept și am zis răspicat:
- Nu vreau bomboane, vreau salată de beuf!
Povestea a ajuns la urechile bunicilor care m-au întrebat cum erau broaștele pe care le-am mâncat. Am răspuns fără să clipesc:
- Verzi și reci!

sursa foto

Trâmbița lipsei de koi

Înainte să o spuneți voi, o să recunosc că povestea de față mi-a fost inspirată de pocitania de colegă a lui Dinu. Ce să-i faci, nu poți fi original când ai colegi. Bănuiesc că și voi aveți câte unul cel puțin la fel de interesant ca cel descris mai jos. La mine este vorba despre colega din spate, ba chiar de pe umeri, aș putea afirma, pentru că adesea am senzația că îmi stă în cârcă.

În birou Brândușa este supranumită Trâmbița, alteori codat „white noise" pentru ca vocea ei este un sistem de bruiaj fonic mai eficient decât orice gadget electronic s-a inventat vreodată. Dacă vreți ca dușmanul să nu priceapă ce planuri se fac la voi, o puneți pe Brândușa să vorbească la telefon undeva într-un colț. Nu trebuie să o obligați, că ea oricum vorbește continuu la telefon. Doar o iei și o muți.

Nu contează dacă o pui în colt, în centru sau pe o latură. Colega este polifonica, dolby, 3D suround, digital theatre. Este imposibil să porți o discuție cu altcineva cu ea pe fundal. Nu te poți concentra, nu poți reține nici măcar numele interlocutorului. Majoritatea discuțiilor la noi în birou se poartă în scris, pe mail sau prin bilețele tip post-it. Dacă sună un mobil, posesorul fuge cu el afară, cât mai departe de geamurile biroului, eventual în fabrică.

Când nu vorbește la telefon colega vorbește cu noi. Noi dăm din cap și ne strâmbăm. Nu putem răspunde, nici n-ar avea rost, este doar un monolog. Când nu vorbește cu noi, vorbește cu ea, cu pereții, cu dumnezeu iar când nu vorbește scoate tot felul de onomatopee, se vaită, oftează, pufnește plânge, râgâie, gâlgâie, strănută, suflă, scuipă, tușește, se îneacă, icnește.

Am mai scăpat un apropo despre ea în postarea cu obiceiuri enervante ale colegilor de birou, dar n-am dezvoltat ideea. Pe atunci treaba era incipientă. Acum colega este la apogeu și abia o mai pot suporta.

Lucrez într-o fabrica unde nivelul de zgomot este destul de ridicat încât să fie obligatorie purtarea protecțiilor pentru urechi. În funcție de zone acestea pot fi de la simple dopuri din cauciuc sintetic până la căști ce acoperă urechile complet. Vă jur că și prin primele și prin ultimele vocea Brândușei se aude la fel de tare, îngrozitor de ascuțită, ca un sfredel ce avansează sadic spre timpane. Sunetul este o combinație între miorlăit, urlet de bocitoare industrială și motocositoare casnică.

Brândușa este necăsătorită, Brândușa este ne... făcută. Brândușa este neobosită, Brândușa e nevorbită. Brândușa este trâmbița apocalipsei de joi, că aia de apoi nu mai vine de frica surzeniei.

Brândușa locuiește singură, doar ea și o pisică isterică. Am spus singură, pentru că pisicile pot avea personalitate dar nu sunt persoane. Pisicile nu votează, nu plătesc facturi dar pot înnebuni. Dovezi vii că pisica Brândușei este nebună stau mâinile ei zgâriate adânc, pană la coate. Probabil pisica suferă atacuri psihotice, provocate de acutele trâmbiței. Aș putea să jur că de asta este așa agresiv animalul ce trăiește în casă cu o femeie aflată într-un perpetuu sindrom pre-mestrual.

Colega mea este pe deasupra și foarte băgăcioasă. Vrea să știe tot, nu suportă să-i spui că nu știi și vai de urechile tale dacă pronunți nu în prezența ei. O vorbă populară spune: De-ar avea baba un coi, s-ar numi moș!

Brândușa n-a avut un Koi. Dacă Brândușa ar fi avut noroc și ar fi pescuit peștișorul de aur, fie el chiar și un crap auriu japonez, cred că viața ei ar fi fost alta. Dacă în loc de litieră ar fi avut un acvariu, Brândușa ar fi învățat să tacă sfătos, filozofic, enigmatic, adânc, sau măcar din când în când. Dar pentru că trăiește dintotdeauna cu pisica (mereu alta), Brândușa a împrumutat tonalitatea unei mâței aflată permanent în călduri.

Trâmbița noastră n-a avut și n-are koi, deși muncește cât doi. Luna viitoare Trâmbița va fi mutată în alt departament. Nu există motiv oficial, dar noi toți îl știm. Știe și ea. Șefa nu-i mai suportă vocea, deși are ușă antifonată la birou.

Deja la viitorul loc de muncă al Trâmbiței colegii lipesc cofraje de ouă pe pereți, unul și-a cerut demisia și un al doilea s-a dus la ORL să afle dacă poate face augmentare de timpan. Șeful de la acel departament poartă aparat auditiv. Știți, astea noi au chiar și buton de volum.

De când a aflat de mutare, vocea Trâmbiței s-a făcut bucium, trombon, saxofon. Așa jale are în partitură că ți se ridică părul pe mâini. Parcă milioane de lebede corcite cu păuni agonizează la noi în birou. Femeia și așa crizată, a întrat într-o acută lipsă de timp. Are dispoziție de transfer începând cu întâi decembrie și cu cât se apropie ziua Z cu atât este mai agitată și mai greu de suportat. Sper să rezistăm până atunci, fără sa ajungem vreunul la de nebuni.

Ultima barfă spune că amenințarea supremă a șefilor de departamente către subalterni sună așa:

Dacă nu vă faceți treaba, o transfer pe Trâmbiță la voi!

sursa foto

Falit

Sunt falit. Sunt prins într-un fel de șah perpetuu între avans și lichidare, între bănci și pensii, între abonamente, asigurări și contribuții sociale.

Sunt la marginea hăului, pe bordura îngustă dintre a trăi și a subzista. Privesc peste banderola galbenă pe care scrie cu negru "atenție limită de credit" și  realizez că vina pentru situația asta nu este a băncilor, nici a guvernului, nici a sistemului ticăloșit.

Privesc în hău și mă întreb cât de rapidă poate fi căderea. Asta mă sperie, nu momentul impactului. Drumul până jos poate fi oribil de lung, groaznic, cumplit. Privesc în jos și în loc să mă trag înapoi speriat de imensitatea hăului, în loc să mă isterizez de iminența catastrofei și disperat să mă agăț cu dinții de orice punct de siguranță eu ridic un picior în aer și fac cumpăna în așteptarea primului cutremur.

Îmi aprind o țigare și privesc fumul. El urca eu aștept să cad. Este doar o chestiune de timp.

sursa foto

Bună de muscă

"Cine se ia după muște ajunge la bălegar."

Aceasta este o zicală românească. Una proastă, pentru că...

"În urma unei cercetări mai amănunțite a rolului muștelor în polenizare, oamenii de știința au descoperit că supraviețuirea unor flori depinde de muște. Urmărind activitățile lor zilnice, cercetătorii au constatat cu surprindere că, pentru unele flori de câmp, muștele erau polenizatori mai importanți decât albinele. Dacă nu ar exista aceste insecte, considerate respingătoare de majoritatea oamenilor, multe dintre florile de câmp, care ne încântă când colindăm pajiștile alpine, ar rămâne fără semințe" sursa: e-pets

În lumina a celor spuse mai sus, se trag minim două concluzii:

1. Multe din zicalele românilor sunt de rahat, genul de îndemnuri cretin moralizatoare croite special ca să nu se simtă mârletele laș, prost, gelos, delăsător sau puturos;

2. Toate expresiile peiorative care conțin cuvântul muscă ar trebui reconsiderate.

De exemplu, expresia "rea de muscă" definește o fată cu intensă activitate socială, greșit catalogată de babele de la colțul culturii drept nimfomană. Cum socializarea este o activitate la fel de benefică ca și polenizarea, expresia devine evident: bună de muscă.

Decor pentru amor

 

Cu minunatul cuplu din poză mi s-a intersectat de mai multe ori calea pe parcursul zilei petrecute în Brugges. De fiecare data m-a intrigat ceva la ei. Întâi am spus că posibila diferență de vârsta mă face atent, speculând chiar că el ar fi un miliardar rus fugit cu amanta în Belgia. Apoi mi-am zis că sunt spioni, că prea vorbeau numai în șoaptă și se înțelegeau din priviri.

La ultima întâlnire, forțați să împărțim aceiași barcă i-am putut analiza de aproape. Așa m-am lămurit că nici ea nu era chiar foarte tânăra. Avea câteva fire cărunte nevopsite, sau poate special vopsite ca să nu facă contrast cu coama lui argintie.

Cum mă uitam eu atent la ei ca să le ghicesc secretul, deodată am realizat că ea îl poza numai pe el. Nu conta că eram în plimbare cu barca pe canalele "Veneției Nordului". Ea nu poza lebede, nu poza case, palate sau biserici. Sau cum să spun, le poza doar drept fundal. Pentru el.

Am schimbat atitudinea și m-am uitat cu alți ochi la cei doi. Era evident că se iubeau. Asta era singurul lor secret. Se iubeau și lumea întreaga le era decor.

Mi s-au părut atât de frumoși încât am ridicat aparatul și am apăsat pe declanșator, gest care nu a rămas neremarcat de cei doi.

În timp ce în mintea mea se croiau tot felul de scenarii de la aruncat cybershotul plus stăpânul aferent în canal, la solicitat adresa de Facebook pentru photo sharing, doamna mi-a făcut la rându-i o poza și apoi șușotind i-a arătat imaginea și lui. Au șoptit continuu până la sfârșitul plimbării care din fericire a mai durat foarte puțin.

Cam atât cu iubirea. Îmi vine să dau timpul înapoi.

Dacă undeva pe vreun blog rusesc, vedeți fotografia unui individ privind cretinoid, cu gura căscată și strângând un aparat foto la piept, pe fundalul canalului din Brugges, sa știți că idiotul sunt eu.

Ce vezi?

Lumea este un test Rorschach .
Da, știu, noi doi privim același lucru. Da, amândoi avem ochi, dar ai mei sunt albaștri iar ai tăi sunt căprui. Și tocmai pentru că ai ochii de culoarea castanelor te întreb: ce vezi?
Este o bancă pe lac sau un lac sub o bancă?
Hai spune-mi ce vezi, ca să te smulg din virtual și să te îmbrâncesc acolo unde peste imagini se suprapune mirosul băncii mâncate de rugină, zbaterea vântului prin stuf și țipătul unei păsări stranii.
Hai spune-mi ce vezi acum când e soare și marea frunzelor moarte face roșu siaj în urma pașilor tăi.
Hai spune-mi ce vezi, ca să pot fi contra, să râd de tine că vezi prostii și apoi să te împac cu un sărut!
Grăbește-te, cât încă e toamnă!
 

Adevărul despre apa alcalină - minciuna vie

Adevărul este că apa așa cum este prezentată în reclame Kangen, Hunza, Zen și altele, nu există. Această apă pretinsă pură dar ionizată prin electroliză este o minciună.

Electroliza apei nu este eficientă fără aditivi, iar dacă are așa ceva în ea, apa nu mai este pură. Consumul acestei ape cu greu poate induce mai mult decât o stare de greață. Da, apa alcalină este scârboasă, cine a gustat știe că are iz de șprot afumat. Prost afumat, mai exact.

Mistificarea rezidă în alăturarea termenilor: apă pură, alcalină, ionizată, obținută prin electroliză.
Contradicția este evidentă celor care n-au petrecut orele de chimie în parcul sau barul de lângă liceu. Dar tot la fel de evident este că o bună parte dintre aceiași chiulangii n-ar pune gura pe apa ionizată când pe lume există atâta bere!

Apa pură nu conduce curentul electric aproape deloc. Cantitățile de ioni H+ și OH- eventual formate în vecinătatea electrozilor de semn opus ar fi neglijabile. Prin definiție electroliza presupune "ruperea" unei substanțe sub efectul curentului electric, dar e obligatorie prezența unor electroliți. Apa pură nu conține electroliți. De asta a făcut-o mama laborator taman la mijlocul scalei pH, adică 7. Și dacă nu conține electroliți, nu poate fi ionizată. Punct.

A, unele aparate minune au nevoie sare?! Sarea - NaCl, iată substanța ce transformă apa într-o soluție bună de supus electrolizei. Și da, în acest fel poți manevra pH-ul, pentru că ai în sfârșit niște ioni de Cl- și Na+ dispuși să se plimbe.
Deci aparatele cu prețuri de la 3700 lei în sus, care cică produc apă alcalină sunt niște jucării. Dacă ții musai poți construi unul dintr-un transformator cu punte redresoare, fire și electrozi cu maxim 400 lei. 

Dar de ce să cumperi, de ce să meșterești? De ce ar vrea cineva să bea apă cu pH 10, sau să se spele pe ochi cu apă cu ph 2,5? Doar pentru că spun unii că e bună, contrar cunoștințelor generale de chimie, fiziologie și a bunului simț. Tu nu vrei nimic până nu se trezesc niște șmecheri să îți spună că ai nevoie. Și încă ce nevoie, una fundamentală, nevoia de apă, esența vieții, structurată, pură, cristalină, bla bla, bla!

Ce se poate întâmpla dacă bei apă alcalină? Nimic, ea va fi imediat neutralizată de acidul gastric din stomac. Acidul gastric, compus în principal din acid clorhidric, este prezent continuu într-o anumită cantitate în stomac pe care nu îl găurește pentru că este învelit într-un gel tampon. Vrei apă alcalină, pune bicarbonat în apă, vrei apa acidă stoarce lămâie sau picură oțet în pahar. De ce mama zmeilor dacă ai arsuri la stomac să bei zoaie de baterie în loc să iei un dicarbocalm sau malox?

Ce rezultă dacă bei apă acidă? Un mare nimic ca și la apa alcalină. N-am auzit pe nimeni care să fi întinerit bând coca cola, oțet din gogoșari sau mâncând lămâi. E plin netul de prostii nemuritoare cu lămâi, dar geriatria continuă să reziste.
Echilibrul acido-bazic din organismele vii are milioane de ani de adaptare în spatele său. A fost proiectat să prelucreze nativ apa stătută din băltoace, apa de ploaie și apa de izvor toate variind ca pH între 6 și 8.

Fabulațiile de pe paginile șarlatanilor folosesc un limbaj doct dar fac din informații disparate o ciorbă de limbă. Se leagă de expresii cu iz științific despre care nu știu mare lucru dar care sună bine.

Acidoza și alcaloza sunt fenomene nedorite definite prin devieri de +/- 0,05 față de pH-ul normal al sângelui, adică 7,4. Dar atenție, trebuie ca organismul să sufere afecțiuni serioase de genul diabetului zaharat sau ne-funcționarea rinichilor, ca acest echilibru aparent delicat sa fie afectat. În realitate mecanismul tampon al carbonaților funcționează destul de robust mai ales că este susținut secundar de cel fosfatic și proteic.

Apa este într-adevăr constituentul corpului uman în proporție de 2/3 din greutate, dar de vreme ce se află deja acolo, a fost asimilată într-o formă pentru care nu trebuie să ne mai facem griji conștient. Cel puțin nu pentru mult vehiculatul parametru pH.

Vânzătorii de minciună vie ori nu știu, ori ignoră cele de mai sus. Manevrarea informației, sau a lipsei ei în scopul obținerii de foloase materiale se numește escrocherie. Pe voi nu vă revoltă deloc faptul că cineva încearcă să vă vândă, apă, aer, foc, pământ? Sunt aceste elemente ale lor de le vând?

Până la următoarea încercare de dublă monetizare a apei, vă pot oferi eu o idee. Încercați-o pe cea de la robinet, este rece, limpede, lipsită de bacterii și ați plătit-o deja. Și dacă vreți să fiți și mai siguri, folosiți un filtru.

Guvernul Prostamol

Guvernul ne ajută să ne pișăm. El ne dă direcție, forță și motivație să putem face un arc perfect  de urină. În schimb are minima pretenție de a cere să i se alăture numele de un pisoar defect.
Ajutoarele guvernamentale sunt exact ca Prostamolul, frecție cu reclamă la prostata de lemn. Mulțumiri umede bugetului de stat. Guvernul este invitat să mă țină de mână ca să nu cumva să-mi tremure și să stropesc frumusețe de faianță, nu de ciudă că nu pot trage apa ci de bătrânețe. Așa e guvernul nostru, îți dă ajutor când e prea târziu,  conform româneștii logici postapocaliptice, nu preventive.
Imagine lucioasă, dar fără funcționalitate. România, 2013.
 

Pași în aer

Coșmar galben:
Să stai suspendat în aer la capătul unui baston lucios, mișcând din membre ca un scarabeu auriu pironit cu boldul în insectar și expus de viu.
Să vezi pivirile curioșilor măturand peste tine ca niște conuri de lanterne, ude, aspre, obosite, rareori interesate sau miloase.
Și in vuietul marii piețe din Brugges, să nu poți auzi nici mulțimea, nici îndemnurile fotografilor de a le zâmbi, nici măcar Bell Tower marcând orele.
Să nu poți auzi nimic altceva în afara gândului asurzitor ce a încolțit în tine din momentul zero în care te-ai trezit suspendat în aer. Un singur gând obsesiv te invadează ca o infecție, făcând buclă, poate chiar șanț pe circomvoluțiunile dospite în bere:
Fac pici, fac pipi, pipi, pipi!

Cireșe pe sân

Disprețuiesc cireșii. Da, disprețuiesc cireșii, în special pe cei de mai. Floarea le este prea delicată, fructul trufanda efemeră iar frunza lor doare ca poza unui proaspăt defunct.
Rodul lor tot atât de puțin durabil ca și gloria lumii este dătător de lungă frustrare. Nu poți ține cireșele peste an cum ții merele, pentru că viața li se măsoară în zile. De asta nu-mi plac cireșii, pentru că sunt grăbiți. Prea devreme rodesc și sunt culeși, uciși.
După cules fac umbră de pomană pământului, sterpi, jumuliți, ca niște cloști cărora li s-au furat ouăle din cuibar și ele tot cotcodăcesc așa, anapoda, până în următorul an. După cules cireșii sunt morți vii.
Cireșii sunt patetici și triști. Cireșii sunt demni de milă. Un singur lucru le face cinste, și anume lemnul. O mobilă bună din lemn de cireș pe care să-ți plimbi mâinile și ochii este supremul confort.
Apoi cireșii sunt frumoși doar în poveștile cu copii bălai, fructe roșii în sân, pe sân. Cireșe pe sân. Cireșe pe un anume sân și o gură flămândă întrebând:
„Dacă în loc de cireașă, te mușc de sfârc, ai putea să-mi spui unde să scuip sâmburele?”
La naiba, cred că plâng!

sursa foto

 

DDT - Prima Dezambiguare

DDT = Dragostea-Din-Trei nu Diclor-Difenil-Tricloretanul, iar prezentul post este prima dezambiguare (mulțumim wikipedia). Prima, până găsesc o nouă dezambiguare.
După câte îmi amintesc poza de la articolul precendent (Dragostea din trei) a ridicat câteva serioase semne de întrebare referitoare la componența trioului magic de sub plapumă.
Astăzi vă prezint formula cu doi masculi și o femelă, ea între ei doi pe post de șunca presata din sanvici. Iată cum arăta deci scena în dimineața imediat următoare. Vă rog să analizați puțin imaginea și să recunoașteți că radiază de plenitudine sexulă. Ghiciți cine este persoana cea mai fericită.
Scenarii?

PS: Dacă nu vă place formularul de comentarii puteți lua tema acasă. Considerați-o leapsă!

sursa foto

Dragostea din trei

 

Dragostea este un joc al minții și trupului. În funcție de viteză jocul devine un dans. Ar putea fi vals, tango dar și foxtrot. Totul este frumos, totul are o limită.

Undeva pe parcurs, nimeni nu vrea să știe când și de ce, apare oboseala, plictisul, rutina. Un fel de uzură produsă de frecare, un fel de sincopă, de rupere de ritm. Atunci jocul se transforma în balet cu două personaje evoluând separat fiecare în colțul său de scenă, conștient dar totuși rar atent la evoluția celuilalt. Deși întâlnirile celor doi se pot fructifica iar în vals, mai des se produce o ciocnire asemănătoare cu întâlnirea plină de scrâșnet și scântei a două titireze de oțel pe o masă de sticlă.

Ciocnirea doare, separarea la fel. În mod firesc se caută soluții. Există minim două. Una implică evoluția separată a celor doi, despărțirea fizică și mentală a perechii, cealaltă presupune introducerea unui nou jucător.

Și valsul se va face horă iar ei vor trăi dansând în trei, fericiți până la sfârșitul melodiei.

 

sursa foto