Ușile

Dintotdeauna lumea noastră a fost plină de uși. Unele erau acoperite cu ramuri, altele cu stânci, iar cele mai multe cu scânduri simple sau ferecate în metal. Sunt atâtea feluri de uși că n-are rost să te gândești. Pana și modul cum le deschizi are milioane de posibilități. Un brânci, o apăsare de clanță, un cod tastat, sau o comandă verbală eliberează deschiderea și te lasă să pătrunzi dincolo. Iar dincolo poate fi orice: o bucătărie, un laborator militar secret sau o altă lume.

Tot de când lumea (a noastră, bineînțeles), ușile au fost ascunse, bine păzite și au fost deschise, de cele mai multe ori, numai de cine trebuie! Marii filozofii știu că și mintea are uși. Unii le-au deschis și au aruncat o privire Dincolo.

Ce se întâmpla când cei neavizați deschid o ușă? Păi dacă e ușă de la camera fratelui tău mai mare, pe care e desenat semnul interzis, s-ar putea să-ți cadă ceva în cap sau să primești vreo scatoalcă. Dacă-i ușa cuștii leului de la zoo, mai trebuie oare să-ți desenez ce-o să pățești?

De obicei semnul că ai voie să deschizi o ușă, este orice poate înseamnă o cheie. Ai cheie, înseamnă că ai voie să deschizi ușă. Dacă ai cheia, poți să intri, să ieși, sau să lași pe altul să o facă. Depinde cât de tare te temi de ce poate fi dincolo de ușa aia.

Azi am găsit în minte o cheie. Odată cu asta am descoperit că am două mari dileme. Unu, nu văd nicăieri ce ușă deschide cheia! Doi, dacă găsesc ușa, să o deschid sau să-mi văd de treaba mea?

Cinstit, ar mai fi încă o problema; cheia nu este de fapt decât un fel de dublură sau șperaclu. L-aș arăta cuiva să mă sfătuiesc în privința dilemelor care mă macină, dar cum să fac asta, când șperaclul meu este în esență, doar o idee? Cine poate împiedică o idee să se multiplice odată ce a fost enunțată în prezența unei alte persoane? Un cod, o cheie la cheie?

Ia stai, dacă ușă poate fi oriunde, înseamnă că poate fi chiar aici, deci nu contează unde-i încuietoarea!

Răsucesc ideea de cheie în ideea de încuietoare și Ușa se deschide. Dincolo, un coridor duce către cea de-a doua ușă. Mă gândeam eu că n-o să fie simplu. Răsucesc cheia în ușa următoare și prima se închide fără zgomot în spate, în stânga, pretutindeni în jurul meu. Pășesc dincolo de primul hol anticipându-l pe cel de-al doilea. Stai puțin, aici pare că s-a schimbă ceva. Să fie lumina, aerul? Aerul o fi într-adevăr aer? Continui înaintarea cu cheia înainte traversând „n” holuri trecând prin „n+1” uși. De ce or fi trebuind și holuri, nu era mai simplu să descui doar n uși? Asta este! Nu exista holuri ! Deschid ușa și… am ajuns! Unde, asta-i întrebarea!

- “Unde”, așa se numește lumea noastră!

Puștiul bălai și ciufulit face biluțe din mucii din năsuc, continuă în timp ce mă măsoară din priviri cu un aer trist.

- Unde-i mama, unde-i tata?

- Poftim, ce tot spui acolo, te-ai pierdut?

- Pentru unul care a intrat aici cu cheie și nu a fost uitat ca restul lumii, ești de-a dreptul prost!

- Ia ascultă piciule, cred că ți-aș putea fi tată, dă puțină dovadă de respect!

- Serios, dar ce, ai cumva mai mult de 200 de ani, ca să-mi poți fi tată?

- Deci tu ai 200 de ani, da da.... Păi la așa etate ar trebui să porți niște țoale mai retro.

- Ei asta-i buna, le-a uitat cineva și le-am găsit eu! Nici nu-ți trece prin minte ce pot uita unii.

- Adică vrei să spui că asta-i lumea obiectelor pierdute?

- Am zis eu ca ești prost, dar nu mă așteptam să am atâta dreptate. Asta-i „Lumea a tot ce s-a pierdut vreodată în univers”. Aici regulile se schimbă după cum bate vântul uitării iar nimeni și nimic nu rămâne nealterat.

Peste picioarele mele se abate un baston. O siluetă gârbovită trece printre noi șontâcăind.

- Cine-i bătrâna?

- Mama uitata a lui Cosmin Olăroiu. Săraca femeie, o vreme după mediatizarea cazului, s-a zbătut între lumi, apoi a fost uitată de toată lumea și a rămas aici!

- Eu nu-mi aduc aminte nici măcar că Olăroiu a avut o mamă!

- Vezi, ce ți-am spus! Hai să-ți fac un tur, că bănuiesc că te grăbești!

- De ce să mă grăbesc?

- Iar ești naiv, până și de timp poți uita… teoria relativității… știi?!

- Pe asta o ține minte toată lumea! Cred că sunt în siguranță!

- Treaba ta, ideile se uita cel mai ușor. Hai să mergem!

Lumea „Unde”, este un caleidoscop care din fericire prezintă zone intermediare, așa că până pășești de la o imagine la alta, ai timp să-ți ferești mintea de o criză. Așa ar fi corect cu atâtea fracturi logice. Culorile frumoase dintr-un loc îmi par cam șterse, prăfuite și bolnave în următorul. În unele zone totul este alb/negru iar în altele, retina te doare de atâta intensitate sau strălucire. Zgomotele se împletesc cu muzica, frigul cu arșița, așa ca atunci când obosesc, piciul propune să ne odihnim într-o zona de tranziție. Peste tot, indiferent de lumile în care au fost uitate, zac diverse obiecte. Pentru ele îmi pierd cel mai repede interesul. Admir însă îndelung ființe mitologice uitate, extratereștri uitați, bătălii uitate și deodată mă răvășește o furtună sufleteasca.

- Stai liniștit, este doar o grămadă de sentimente pierdute, mă consolează piciul!

- Auzi, ce-i cu fumul ăla negru, și ce miroase așa?

- E de la crematoriile lagărelor naziste. A început lumea să uite de ele, dovadă că cu fiecare zi fumul devine mai dens!

- Nu se poate piciule, nimeni nu uită așa ceva!

- Serios? Ia uită-te la ciuperca aia, vezi cât este de mare? E de la o explozie nucleară! Știi ce-i acolo de unde a pornit furtuna de sentimente? Vino, privește creatorul necontestat, apoi presupus, respins, umilit și uitat.

Inima îmi bate nebunește și cad în genunchi năucit.

În mijlocul sferei de lumina, iubirea pierduta pulsează căpătând volum înmiit în fiecare clipă. În mijlocul sferei aurii, la capătul unui tunel luminos, un tânăr brunet și un bătrân alb ca spuma marii apar și dispar lent, în timp ce privesc imaginea intermitenta a unei pasări care luminează ca soarele.

- Dumnezeule mare!

- Chiar El. Trinitatea încă nu-i completă, pentru că deși este neglijat de ei, Sfântul Spirit, încă le mai bântuie cugetul catolicilor!

- Ajunge, nu mai pot; hai să plecam de aici!

- Încă una, ca să echilibram balanța și după aia faci cum crezi!

Puștiului cu părul ca focul începe să i se înnegrească zulufii văzând cu ochii.

- Auzi, tu nu erai blond?

- Probabil, ai mei au uitat cum aveam parul; în curând o să mi se mi se schimbe și chipul. Păcat, mă obișnuisem cu înfățișarea asta! Hai să-ți arat ultimele sosite în lumea „Unde”.

-Uite, ăla este un criminal în serie, celălalt care se descompune văzând cu ochii este cel ce a creat virusul EBOLA iar celălalt cu masca de oxigen, este cel ce a creat HIV-ul.

Iată Iadul. Nu te lasă agățat de demonii cu chip de înger, că sunt niște parșive! Uite, domnul cu coarne de colo este Lucifer, care din cauza infatuării de a se crede egalul lui Dumnezeu și a-și pune prea multe nume, începe să fie uitat tot mai des. Lasă-l să strige, că nu-i bine să vorbești cu el. Uite, furtuna aia curcubeu, este formata din prejudecați xenofobe, rasiale, sexuale și cate or mai fi pe lumile din afara ăsteia! Aia mai firavă este formata din ură, frică, și ignoranță. Și acolo...

Deodată mă zgâlțâie o voce cu vibrații de tenebre:

- Tu chiar crezi că-l poți ignora pe Prințul Întunericului, stârpitură? Cine crezi ca ți-a dat cheia aia? Ai adus-o înapoi, dă-mi-o și să încheiem povestea!

Piciul mă înhață de mana și fugim către cea mai apropiata zonă de tranziție.

- Fugi, fugi și nu uita să încui în urmă, zice piciul apoi brusc părul îi încărunțește, carnea îi curge ca nisipul prin clepsidra cutiei toracice. Grămada de oase întinde mâna spre mine încă o secundă, apoi se se prăbușește în țărână.

Belzebut, capătă o noua înfățișare în momentul în care eu sau altcineva de aiurea ne aducem aminte acest nume. Lângă zona de tranziție o fetiță privește în oglindă, înțepându-i luciul cu degetul. De fapt semnul este pentru mine.

- Acolo ești în siguranță, spune ea, iar eu mă arunc spre luciul ușii cu cheia înainte. Iadul își extinde limitele, împingând Zona Tampon mai departe decât am reușit să sar eu. Întorc fața către dezastru și de frică, sunt aproape gata să leșin. Fetița se interpune între mine și haos cu brațele deschise. În fata ei se deschide o gigantică vizuina de iepure, o înghite, apoi absoarbe ca un aspirator întreaga colcăiala demonică.

- Mulțumesc Alice spun eu, apoi răsucesc cheia și ies, închizând ușa în jurul meu.

Oare mai trebuia să fac ceva? Acum în timp ce-mi trag sufletul, mă gândesc că niciodată nu am stat bine cu memoria. Aoleu!

Nu vă supărați, vrea cineva cheia asta, că mi-e teamă să n-o uit pe undeva! Și dacă o uit...

sursa foto

1ic

Sunt un om simplu cu o viață anostă și o slujba banală. Mă târăsc ca un vierme rozând frunza ce mă susține, în timp ce tu treci pe sub mine. Treci pe lângă mine și nu mă remarci. Sunt gri, lipsit de strălucire. N-am piercing, tatuaje sau șuvițe colorate în păr. Nu citești nimic în albastrul irișilor mei, pentru că nu te privesc niciodată în ochi. Nu-mi simți parfumul în aglomerația din metrou sau autobuz, pentru ca nu folosesc. Bruma de produse de îngrijire personală, cuprinde doar variante hipoalergenice, fără coloranți sau mirosuri evidente. Sunt genul care cedează locul copiilor și doamnelor, genul care nu întoarce capul pe stradă după femei sau bărbați, genul care nu ascultă muzica la caști și nu-și butonează mobilul. Pentru tine sunt doar un număr, un element al mulțimii, motiv pentru care n-ai să-ți aduci aminte niciodată ce înălțime am, sau ce culoare se lupta cu căruntul tâmplelor mele. Gropile trotuarelor, unele pline de băltoace îți trezesc mai mult interes decât apropierea mea. Nu-ți sună nicio alarmă atunci când calea ni se încrucișează și pentru o clipă chiar o să crezi că mă poți evita ferindu-ți doar puțin umărul. Am să-mi cer scuze, vag vinovat, când am să te ajut să-ți culegi ce-ai scăpat pe jos în urma impactului. Numai dacă ești pățit sau ușor paranoic, ai să verifici dacă portofelul sau telefonul sunt la locul lor și liniștit ai să mă uiți. Dacă este dimineață, mai ai 8-10 ore în care vei fi tu, adică timp suficient să nu mai poți face legătura între mine și ceea ce o să simți.

Eu n-am să fac nimic deosebit în răstimpul ăsta. O să-mi văd conștiincios de treabă în fața ecranului prăfuit, în biroul meu prăfuit, de la marginea orașului prăfuit. Am să-mi bag cartela de pontaj în fantă și am să plec spre casă, urmând rutina ultimilor ani. N-o să bage nimeni de seamă că mă feresc de orice atingere, că-mi țin mâinile în buzunare chiar dacă stau în picioare într-un autobuz al cărui șofer se crede pilot de curse. Am să deschid ușa garsonierei și fără să mă descalț, am să trag storurile și o să mă lungesc îmbrăcat în pat închizând ochii.

Atunci când mă voi întinde prin întuneric către tine o să ai pentru o clipă impresia că ai un scurt leșin, o mică întunecare a văzului, urmată de senzația neplăcută că trebuie să te întinzi, că ți s-au înfundat urechile și că trebuie musai să bei ceva care să-ți șteargă gustul metalic din gură. Am să aștept golit de gânduri pe patul din camera întunecată. Am să aștept să-ți revii, am să aștept ca procesele tale cerebrale să sudeze conexiunea, să definească zona în care se vor analiza și stoca noile informații. Dacă ai fi dormit în momentele acelea, treaba ar fi mers mult mai ușor și n-ai fi simțit fizic nimic. Ai fi visat haotic un vis din care nu ți-ai fi amintit decât imagini trunchiate. N-ar fi existat palpitațiile, nici greața, nici transpirația palmelor. Colegii ar fi observat compătimitori că ai avut o noapte proastă și te-ar fi întrebat ce-i cu bijuteriile tale.

Ăsta ar fi primul lucru ciudat, palpabil, inexplicabil, poate chiar îngrijorător. Cum este posibil să se înnegrească aurul? Atâta lucru știi și tu, aurul nu ruginește. Nu poți accepta că a oxidat ca o bucată de fier! Petele lăsate de bijuterii pe piele par niște arsuri ușoare. Urma inelului sau a verighetei miroase a acid, a coclit. Te speli repetat, freci bijuteria cu pastă de dinți, cu scrum de țigară chiar cu pastă abrazivă. Temporar, negreala superficială dispare, dar tu nu știi că metalul nobil este afectat în esență. Apoi te gândești că este vineri, că ai stat deja prea mult peste program, că trebuie să iei rochia roșie de la curățătorie și-ți zici că o să treci pe la bijutier. Promisiunea timpului liber te va face să lași presentimentele nefaste să cadă în vreun cotlon al minții.

Sunt obosită. Am fumat prea mult ieri, am băut bere înainte de culcare. Ei asta e, o să iau niște vitamine!

Îți deschid ochii, iar tu te sprijini de masă, birou, chiuveta… de cel sau cea de lângă tine. Cauți ceva, deși nu vrei să vezi nimic. Eu însă vreau să vad, vreau să știu unde sunt. Drăguț birou. Ai și plante…calculatorul este nou. Colega ar trebui să-și pună un sutien mai mic, care sa-i ridice sânii, altfel e chiar frumoasă.

Te minți că n-o suferi. Ce păcat… încearcă totuși… sărut-o pe buze! Nu te opune că-ți faci rău. Sărut-o cu limba, ce dacă a mâncat cu usturoi, sărută-o pasional… ah!

Bine bine, odihnește-te, dă-ți cu apă pe față și fumează o țigară. Mă retrag puțin, că nu-i bine să forțez nota când conexiunea este atât de proaspătă.

Fumez o țigară să mă calmez și-mi studiez chipul încercănat în oglinda. Apa rece mi-a făcut bine. Sunt chiar drăguță, așa obosită. Paloarea asta îmi da un aer misterios dar trebuie sa-mi schimb rujul. Ceva mai întunecat, mai carnal, dar după ce-mi mănânc pachețelul. Altfel se șterge. O fi vreo cădere de calciu, o anemie.

Cred că am șocat-o pe Stela. Ce mi-o fi venit sa o sărut?! Ciudat, mi-a plăcut! Și nici ei nu i-a venit să mă ia la palme. A închis ochii. Ioana, ai înnebunit!

Ioana, ești în baie? Te simți bine draga? O văd pe Ioana uitându-se ciudat la mine.

Nu se poate! N-a durat nici măcar o oră și a dat legătura mai departe. Se disipează și eu n-am căpătat mai nimic. Se pare că îmbătrânesc, îmi pierd din forța. Mâine trebuie să ies din nou! E weekend și sunt atât de flămând... La naiba Stela, cine te-a mințit că poți trăi cu o piersică pe zi? Dă dracului dieta aia ca te ucizi!

Nu, nu te las! Înapoi la Ioana! Stela, vino puțin că nu mă simt prea bine. Și cercelul asta nu vrea sa se închidă. Ce bine că ești aici. Parfumul asta, îl ai la tine? Uite, mi-am cumpărat sutien de la Secret's. Simți cum bate inima mea sub dantelă? De ce roșești, nu ți-a plăcut sărutul meu? Ce are căsnicia ta cu mine, am făcut ceva rău? Ah Stela, niciodată n-am mai sărutat pe cineva așa! A fost ciudat, de parca altcineva m-ar fi împins, de parcă nu eram eu! Mă simt rău, cred că o să leșin! Ah, mâna ta este așa răcoroasă, mai ține-o puțin pe fruntea mea. Cred ca am febra, mă arde tot corpul.

Stela, dacă te sărut din nou, te superi? O singura dată…Dă-i dracului de labagii, să se pișe pe ei! Mă săruți?! Acum, pe buze. O singură data și n-o să-ți mai cer niciodată nimic. Ai niște sâni minunați, sunt tari ca niște pietre. Stela, te doresc, mă lași să te sărut?! Cum nu, de ce?

De ce nu vrei târfă? Ești prea bună pentru mine? Nu-mi întoarce spatele când vorbesc cu tine! Unde crezi că te duci? Ia de colea! Cum ți se pare chiuveta?! Na că ai spart-o! Stați acolo cretinilor, ca vă fut dumnezeii! Unde te târăști cățea hemoragică, te-a tăiat pisarea și pe tine? Ți-e sete? Hai, bea, bea toată apa asta din closet! Nu te mai zbate atât, că trag apa și te înec ca pe un avorton. Bea n-auzi? Bea, morții mătii de curva, bea! O faci pe moarta cu mine? Lasă că te scutesc eu de teatrul ăsta ieftin! Nu-mi mai umple piciorul de bale și sânge, linge marginea bazinului, linge-l că-ți crap capul ala drăgălaș...

Linge-l fă! Vezi dobitoaca naibii, ce-am făcut din cauza ta? Am spart capacul, am ciobit porțelanul; uite ce mizerie… Nu, nu, nu! Lăsați-mă să-i desfac țeasta! O urăsc, vreau să o văd moartă! Și pe tine boule te vreau mort, și pe sclifosita aia de colo și mai ales pe puțoiul ăla cu aere de șef.

Mi-e rău, vreau sa vomit. Se învârte totul și este atât de frig... Nu mai văd nimic. De ce nu mai văd nimic, de ce?!

Am ratat. Am dat peste o dezechilibrată și am eliberat-o din cămașa de forță. Închid canalul, în timp ce colegii o scot cu forța din baia plina de sânge. Mi-e rău. Semi-deschiderea din Stela mă umple de durere; oare de ce nu s-a anulat când am schimbat unghiul?! N-am chef să-i trăiesc agonia, astăzi vreau altceva. Mă regrupez, respir calm câteva secunde cu ochii larg deschiși în gol. Îmi tremura mâinile și picioarele. Trebuie sa găsesc altul cât mai repede! Unul sătul, sănătos și dornic de experiențe senzoriale plăcute.

Schimb întunericul camerei, cu lumina neoanelor străzii. Pășesc calm, trecător anonim adâncit în gânduri, un ins tern de la care nu aștepți nici o privire. Nu simți nevoia să-l întrebi cât este ceasul, dacă-i este frig sau dacă singurătatea îl apasă. Nu vrei nimic de la mine, nici măcar nu observi că trec. Eu însă vreau.

Vreau să văd ce vezi tu, să mănânc ce mănânci, să iubesc ce iubești. Vreau să mă îmbăt cu parfumul soției tale, să-ți mângâi copii pe creștet, să-ți înghit de viu hamsterul, să-ți perii pisica, să-ți scot câinele la plimbare. Vreau să-ți regulez secretara la birou, să-ți admir colecția de timbre, să-ți ucid dușmanul, să-i sărut dreapta bătrânei tale mame.

Nu vreau jumătăți de măsură, eu vreau tot ce-i al tău, vreau viața ta! Și oricât ți s-ar părea că altcineva te pune să faci toate astea, eu nu am nicio vina; eu nu sunt decât un catalizator, mâna care apasă pe clanță, șperaclul care descuie ușa de la care te-ai mințit că ai aruncat cheia.

Tu ești cel care are temeri, dorințe, secrete. Tu ești cel care-și clădește experiențele de ani sau decenii ca pe niște cercuri concentrice într-un trunchi de copac. Eu sunt pana ce te despică ca pe buștean până la miez, iar seva ta mi-e hrana!

foto

Doamna în roșu

Doamna în roșu este un fel de fantomă, o superbă eroare de sistem. Doamna în roșu este scânteia ce face să țipe procesoarele, supra încarcă RAM-ii și alertează anti-virusurile. Tot ce știm despre ea este scris într-o melodie, pe o poză, într-un film. Doamna în roșu aparține unei alte realități.

Noi stăm cuminți în lumea noastră ternă, controlată de amestecul tuturor culorilor, sub guvernarea totalitaristă a griului. Și din cumințenia asta vestimentară și comportamentală se desprinde deodată ea.

Se ivește ca din senin înveșmântată în culoarea interdicției, a tragicului și a vieții. Când apare ea, noi ne oprim, întoarcem capul și o admirăm. O secundă, maxim două. Și atât.

Noi nu ne vom îmbrăca în roșu, clar nu. Mamele, surorile și iubitele noastre nu se vor îmbrăca în roșu. Sigur nu, pentru că în lumea noastră gri, roșul este eveniment și perturbare, este plăcere și păcat iar Pământul nostru este plat.

Două secunde de admirație sunt prea de ajuns înainte de trezirea la gri.

Trebuie să o uiți, trebuie să fii atent la trecători, la stâlpi, la avioane. Trebuie să fii atent să nu te taie trenul, să nu cadă pe tine vaporul, să nu te calce mașina. Dar doamna în roșu unde e? A dispărut. Ce păcat.

Doamna în roșu este singurul motiv pentru care m-aș lăsa călcat. Repetat. Dar este doar un gând tardiv. Doamna în roșu a dispărut în sunet de tocuri roșii. Țac, pac, țac!

sursa foto

Buna peștire

- Adame spală-te pe mâini că avem pește la cină!

- Sunt vegetarian proasto, bagă-ți-l în ..zdă!

Ieri cică a fost buna vestire, sărbătoarea ortodoxă dezlegătoare de pești. Probabil este vorba despre anghile că numai alea se pot înnoda ca șireturile, ori ceva amnistie pentru traficanții de carne vie.

Marea dilemă referitoare la sărbătoarea asta, este semnificația și efectul ei diferit în plan spiritual și gregar.

Nu știu ce veste bună este aia când vine la tine un înaripat să te anunțe că ai rămas gravidă fără să fi văzut măcar țiparul.  În locul Mariei, eu îi trânteam curierului un cap în gură.

În plan absolut terestru, românii (a se citi fraierii) au fost prezentați la proTV călcându-se în picioare pentru o coadă de pește, pe motiv că sărbătoare fără circ nu se mai poate, în imaginația bolnavă a știriștilor.

În realitate vânzarea/ingurgitarea de creaturi reci solzoase nu a fost spectaculoasă decât pe sticla micului ecran.

Adevărata veste bună este că se măresc pensiile. Cu 1%. Nu strigați ura, purtați-o în suflete!

foto: Virgiliu Popescu

Interziceți crucile pe drumurile României!

Stimabililor, am și eu o întrebare.

Cine pana mea le dă autorizație, permisiune, retardaților care ne umplu drumurile de cruci, lumânări la borcan și flori de cauciuc? Cine autorizează construirea troițelor ălora infecte din cornier, sau beton, cine permite înfigerea crucilor în asfalt, spațiu verde, sau intre borduri?

Ați observat că unele din oribilitățile alea din fier forjat au fundații?

Și dacă românul e un dobitoc care poate simultan venera morții atât ortodox cât și păgân, ce vină am eu care trec pe drum? Chiar prost să fii, nu poți să nu te întrebi de ce merită ăla călcat de mașină două cruci. Are cumva două suflete sau două trupuri? Păi atunci eu zic să facem parapeții din cruci și să înlocuim linia dintre sensuri cu cruciulițe filigran, că pe mulți i-a întins tirul pe cauciucuri de la București la Varna. Să se pună tămâie în benzină și agheasmă în lichidul de parbriz. Astfel fiecare metru pios de șosea va fi o comemorare a morților pe fondul sonor asigurat de radio Trinitas.

Dar de ce oameni buni, ce vină am eu? De ce trebuie să știu că acolo au crăpat unii, și de ce trebuie să mă simt de parcă aș călători cu mașina prin cimitir? Și dacă nu vreau să știu, dacă nu vreau să mi se reamintească că pe drumuri se întâmplă căcaturi, ce pot face? Eu vreau doar să trec pe drumul ăla, să privesc peisajul, nu să fac cu mâna la strigoi.

Poate are careva idee unde pot reclama, unde pot cere demolarea acestor simboluri mortuare sau strămutarea lor acolo unde le este locul, în cimitire sau la fiare vechi. După administrativ cred că ar trebui acționat și la nivel legislativ.

Domnilor politicieni, dacă vreți să rămâneți în istorie, dați o lege care să interzică crucile de pe marginea drumurilor și troițele din intersecții!

Și țineți minte: crucile de pe marginea șoselelor nu inspiră spiritualitate, ci ideea că românii sunt niște bigoți lugubri suferinzi de stupizenie macabră.

Fiți cinstiți, pe voi vă deranjează crucile de pe marginea drumului?

Tânărul pafarez

Pafarezul este o subspecie de expat. El poate fi oricare cocalar, orice prost, grandoman, sau țăran coclit (a nu se înțelege aici locuitor de la sat, agricultor, etc.).

Pafarezii sunt acei oameni care dacă au pășit fie și cu degetul mic peste granița României adoptă o atitudine pro vecinu', chiar dacă au pătruns în tara respectivă cât o azvârlitură de buric. Din acel moment România e câh.

Ei sunt acei melteni care spun că nicăieri nu se mănâncă ca la bulgari, acei puțopalmiști care zic că nu ie aur mai bun ca la turci și vodcă mai gustoasă ca la ruși.

Și nu o fac pentru că știu ei mai bine, ci pentru că alții nu știu deloc și nu le pot da o replică la argumentul pafarist forte:

- N-ai fost acolo, să vezi tu ce...

Dacă n-ai fost acolo, de!

Mă duc să vomit puțin. Nu promit că-mi revin.

Penarul cu trandafiri

Mama. Atât de des își aduce aminte George cuvântul ăsta fără adevăratul sens al său, încât trebuie sa plângă ca să își dea reset. Lucru ciudat este că, aceea căreia îi spune el “Mama Mea” este de fapt mama vitregă, iar cea căreia îi spune „Mama Bună” nu-i decât o oarecare persoană cu care viața l-a procopsit la înmormântarea tatălui, și de care uită uneori că a răposat. De fapt a fost crescut de mama vitregă , mama naturală părăsindu-l prunc. Ambele sunt moarte și îngropate sub pământ și amintiri.

Este ciudat că din mama pe care o știe el vie în minte a rămas o poză sub televizor și un nume pe o cruce din ciment-mozaic. Au mai rămas parastasele împănate de ciorovăielile obligatorii cu soră-sa din Ploiești, care-i tine predici despre deontologia și importanța pomenilor. Au rămas podele din lemn de brad care fac în ciudă prin rezistență, oaselor ce odinioară le-au lustruit. Cam toate sentimentele au dispărut și au rămas întâmplări prăfuite, aproape goale de emoție, simple înșiruiri de fapte care la fel de bine s-ar fi putut petrece cu altcineva în rolul principal. Lui George îi este cu atât mai ușor să depene povești despre ea, cu cât ele sunt mai vechi. Cu cât sunt amintirile mai bătrâne cu atât mai tânăra este mama în ele.

Și-o amintește sfârșită de oboseala orelor de spălat, sprijinind albia după ușa bucătăriei de vara, după ce termina. Bucătăria era o chichineață care acum, este desemnată de o fundație de beton ce n-a mai meritat munca de demolare. În albia aia de după ușă, era el practic obligat să intre când era pus la colț ca să învețe tabla înmulțirii pe de rost.

Tabla înmulțirii era o informație ce refuza cinstea de a intra în capul înfierbântat de prea multă joacă. Cum zice că era ceva mai mult decât un copil obraznic, George crede că în copilărie avea ceea ce se numește ADHS.

Ca să se potolească din continua agitație, maică-sa îl amenința cu bătaia, iar când asta nu mai ținea, îl amenința cu bătaia administrată de taica-su. De multe ori, nu reușea să-l potolească cu nici una, așa că George și-o lua pe coajă de la amândoi. Pe atunci se spunea că bătaia este rupta din Rai și că unde dă părintele, crește. Probabil din cauza asta a ajuns George cât un urs.

În copilărie ursul era un pui care repeta tabla înmulțirii captiv între o ușă și o albie de lemn. Era foarte cald și ușa trebuia să stea deschisa, închizând-ul astfel între ea și albia aia care scotea un ecou ciudat când el recita transpirând abundent:

- Patru ori șapte, douăzecișiopt; patru ori opt, treizecișidoi…

- Da’ opt ori patru, cât face George?!

Cum el întârzia cu răspunsul mama ciocănea în albie nerăbdătoare, neînțelegând cum este posibil ca el să nu înțeleagă un lucru atât de simplu pentru ea, enervant de simplu, zău așa!

            - Trei zeci și doi, trei zeci și doi, șopteau de peste gard cele doua babe, domnișoare bătrâne, cu speranța că or să-l scape de chelfăneală. Făceau asta chiar dacă dracul ăla mic le făcea tot felul de glume proaste. El însă punea palmele la urechi sperând să-și aducă aminte, sau măcar sa n-aibă mama de ce-l apuca. Ghinionul lui că avea perciuni, pe care îi mai jumulea și directorul școlii din când în când.

George râde când își aduce aminte câte ceva fără legătură cu amintirea copilăriei. O întreabă pe Cristina dacă nu-i este dor de mama ei și trântește rapid un banc:……………………………………………………………………………………………

„O domnișoară provincială reușește să facă o partidă reușită și să se mărite cu un bogătaș din capitală. După un an, ea trimite o scrisoare unei prietene:

Draga mea, sunt bine sănătoasă și putred de bogata. Sunt rudă prin alianță cu verișoara reginei și cunosc toată înalta societate. Călătoresc în Antile și Madagascar. Am domenii la Paris, bijuterii de la Dior, cristaluri de Bohemia și zece mașini Mercedes la scară. Totul e bine și frumos.

A ta prietenă.

X

PS: Mi-e dor de pulă, ca de mama!”

………………………………………………………………………………………………

George nu-și mai aduce aminte în ce clasă a reușit să învețe blestemata de tablă a înmulțirii.

În nesfârșitele zile ale vacanțelor de vară, cu Dunărea la câțiva pași, drăcușorul reușea să uite tot ce învățase, ba chiar plângea că nu vrea să se mai ducă la școală.

Într-un fel teama asta de sosirea toamnei era întemeiată, pentru că odată cu restricțiile, se înmulțeau încălcările regulilor și implicit încasa mai multa bătaie ca vara. Școala era un loc către care pleca zilnic, dar unde era posibil să ajungă târziu sau deloc. În cazul în care ajungea totuși, chiulea ori de câte ori avea ocazia.

Avea o gașca de nebuni de teapa lui împreună cu care desfăcea cepurile butoaielor de la Vin-Alcool, unde vărsau mult mai mult decât furau, pentru că se chinuiau să pună vin în sticluțe de esență pentru prăjituri. Ajungea euforic în sala de clasă unde imediat era pus să stea în prima banca de către profesorii care-i știau metehnele. Cât timp stătea acolo, George era cât de cât atent și prindea destule căci era un copil inteligent. Însă imediat ce vigilența profesorilor scădea, se muta în ultima bancă unde juca fotbal cu nasturi, făcea schimb de timbre sau pur și simplu se hlizea cu ceilalți.

Broaștele ce înlocuiau pachete de mâncare, râmele băgate în sân și omizile puse în păr erau glumițe minore pentru pauze. Vitrina de pe hol, atât de scumpă profului de Științele Naturii, era sursa permanentă de materiale pentru farsele nașpa. De exemplu, punea câte un arici împăiat pe scaunele urâcioaselor de fete, sau le așeza un dihor sub bancă și apoi le înhăța violent de picior mârâind ca un câine. Liliecii ajungeau funde de păr, iar cârtițele și guzganii - mingi, de se umplea clasa de fulgi, molii, naftalină, paie și păr. Fazele de acest gen se terminau aproape mereu cu zbieretele și lacrimile fetițelor și hohotele de râs ale băieților.

La ora de muzică, după nici zece minute, George se furișa din prima bancă până în spatele clasei și apoi tiptil pe ușă afară. Odată după ce a sărit de-a dreptul pe geam, a dat o tură pieței, apoi școlii, a scos limba la cei care-i admirau curajul de la ferestre, încă o raită prin hală, ciupind câte un fruct de pe tarabe, ca tocmai spre sfârșitul orei să reintre în sala de cursuri pe ușă.

- George, unde ai fost, ți-am dat eu voie să ieși?!

- Ăă știți, am fost să ud buretele, doamnă!

- Serios, dar buretele unde-i nesimțitule? Marș imediat la director! Îți arată el ce-i ăla respect dacă tac-tu și mă-ta nu-s în stare! De ce stai mă, marș la director, nu auzi?! Lasă ca îți arăt eu, te aranjez eu imediat!

L-a apucat de o aripa și l-a târât pe coridor, dar înainte de cancelarie s-a oprit în dreptul unei săli, a băgat capul înăuntru și a chemat pe cineva. Copilul s-a făcut mic, încercând să inspire un dram de milă. Pe ușă a ieșit soțul femeii, profesor de româna care s-a uitat la el ca la un criminal. Fără veste proful i-a cârpit două palme năucitoare.

- De ce mă, de ce faci așa, nesimțitule, boule, animalule... Îți rup spinarea dacă mai faci așa! Ai înțeles?

A înclinat fruntea drept semn că da, dar el nu a înțeles nimic, nu a auzit nimic, decât vâjâiala din cap și clipocitul din urechi. A zis da, pentru ca ăla să nu mai dea.

Urecheo-pițuita este o tortură cauzatoare de dureri inimaginabile. Când o descrii cuiva trezește zâmbete pentru că părea inofensiva și amuzantă. Nu este.

Directorul școlii era maestru în această artă. El îl apuca pe George de perciune și ureche simultan și apoi zgâlțâia, ridica, și ridica și iar zgâlțâia până ce părul perciunilor se smulgea uneori chiar cu o bucățica de piele. În acel moment sfâșietor, durerea se dubla căci urechea rămânea singură să suporte șocul și apoi tracțiunea care continua, și continua până când victima urla ca din gura de șarpe cu fața în flăcări cu lacrimi în ochi și mucii curgând din nas și intrându-i zemoși în gură.

Desprinderea degetelor de pe zdreanța odată numită ureche semăna cu curățirea unui instrument de tortură. După ce a terminat cu el Directorul și-a scos batista cât o față de masă din buzunar, s-a șters privindu-și atent fiecare falanga, fiecare unghie și în momentul în care a terminat avea deja decizia luată:

- Exmatriculare trei săptămâni George! Acum dispari din fața ochilor mei și să vii cu mă-ta sau cu tac-tu la scoală! Ai înțeles, sau trebuie să-ți desfund și urechea cealaltă?! Marș acasă, lepra!

Scăpat din lagărul blestemat al școlii, George a cutreierat pe străzi, încercând să evite momentul întoarcerii acasă cât se poate de mult, așteptând ca răcoarea aerului să-i stingă flăcările din urechi, să-i dispară lacrimile din ochi și petele roșii de pe față. Plimbarea îl mai ajuta și să-și aerisească mintea de frică. Își târa picioarele cât mai încet ca să amâne momentul atingerii punctului terminus, adică poarta de tablă ruginită. Iar când a ajuns în dreptul ei, a depășit-o ca și cum ar fi fost o curte străină. Era deja hotărât să-l mintă pe director că nu-i nimeni acasă.

Atunci l-a ajuns din urmă o colegă blonda și cârnă, o zgâtie prin cozile căreia George trecuse drept ancore creioane legate cu șireturi și căreia îi scuipase în pachețelul cu mâncare de fix 99 de ori. Adică 33 de flegme a câte 3, ca ultima oară când la prins proasta cu capul băgat în ghiozdanul ei.

- Ce faci George, i-ai zis maică-tii că te-au exmatriculat de la școală?!

- Ce te interesează pe tine, și ce cauți pe strada mea fă? Du-te la chioara de mă-ta să-ți dea fundurile ei de sifon ca sa vezi că ai greșit strada!

- Te spun lu’ mă-ta că m-ai înjurat!

- Să-i spui lu' mă-ta, fă! Și când pizda mă-ții te-am înjurat? Dacă o făceam pe mă-ta curva, era înjurătură, dar să știi că chioara a făcut-o Dumnezeu nu eu, fă bălțat-o!

- Tantii, tantii, George ma înjură de mamă... Tantii, pe George l-a dat afară din școală!

- Taci fă, nu fi proastă! Taci că îți dau colecția mea de nasturi!

- Nu vreau, tantii!

- Îți dau piciorul de vrabie-mumie cu tot cu cutia de chibrit din tablă, îți dau ce vrei tu!

- Tanti mama lu' George... Glasul i se stinse brusc: auzi, dacă-mi dai penaru’ cu trandafiri nu mai zic nimic!

- Îți dau ce vrei tu, da’ penarul cu trandafiri nu ți-l dau, că e penarul meu norocos. Dacă vrei, îți dau bila aia galbenă de sticlă și jucătorii de fotbal!

- Nu vreau nasturii, mortăciunile și cioburile tale, eu vreau...

Se auzi un scârțâit și în poartă se zărește silueta mamei. George se înroșește din nou, pune barba în piept și cu pași șovăielnici se îndreaptă spre trotuar încercând să forțeze linia inamică.

- Ce faci atâta gălăgie fetițo, nu vă puteți juca și voi în liniște ca niște copii cuminți? Întreabă femeia.

George ajunge în dreptul mamei, se ridică puțin pe vârfuri să o sărute pe obraz lingușitor. Ea îl privește drept în ochi și îi dă o pălmuță după ceafă:

- Fugi de te spală că ai numai dâre de praf sub ochi!

Drăcușorul îi aruncă o privire victorioasă cârnei ce se trăgea nehotărâtă de poalele fustiței. Fetele astea n-au curaj deloc, niște fricoase și niște proaste, toate! Scoase fără să vrea limba spre ea, dar imediat și-o mușcă și încearcă disperat o pantomimă a rugăciunii murmurând din buze: Nuuuu, te rog io, nuuuu!

Fata pune capul în piept ca un berbec și deschide sacadat gura ca un pește pe uscat:

- Tantii, pe George... l-au dat afară din școală! Și i-a zis directorul să vă cheme la școală, dar el n-a vrut!

- Poftim, când, de ce?

- Și mi-a scuipat în mâncare și mă trage de codițe și...

Cum suspinele o cuprind brusc, ea lasă capul în jos și începe să bâzâie:

- Și m-a înjurat de mamă; a făcut-o chioară și c... nu mai spun. Și mi-a furat penarul cu trandafiri!

- Nu-i adevărat, nu-i adevărat, sare George revoltat!

- Deci nu-i adevărat că te-a exmatriculat ?!

- Ba... ba da, mama, dar…

- Și nu-i adevărat că ți-a zis directorul să mă chemi la școală?

- Ba da mama, da’ nu i-am luat penaru', penaru’ ie al meu și nici măcar nu e la mine, e în casă!

- Aha, deci furi și ascunzi? Marș imediat de adu-i fetei penarul înapoi, spală-ți fața și hai la scoală să vedem ce nenorocire ai mai făcut! Oricum până acum, tac-tu are de bătut trei zile la tine.

Pe drum îi mai arde câte o scatoalcă:

- Să nu te mai prind că dai în fete, tu trebuie sa fii cavaler, de fete nu trebuie sa te atingi nici măcar cu o floare. Jap, jap! Și să nu mai aud că-ți bați joc de ochelariști, ă... de oamenii cu ochelari!

................................................................................................................................................

Ajuns la partea asta George pare că își aduce aminte ceva:

             - Cristina adu-mi și mie ochelarii!

Cristina se uită la el și așteaptă răbdătoare.

- Te rog, interpretează celălalt greșit reținerea femeii!

Ea schițează că ar vrea să plece, apoi încremenește cu un picior ridicat în aer:

           - Care ochelari George?

           - Ăia de pe noptiera din dormitor! Hai mișcă odată că nu ai ouă în poală!

Cristina ia la întâmplare o pereche de ochelari dintre cele trei aflate pe noptieră. George are o mulțime de ochelari. Este drept că mai puțini de vedere decât din cei de soare și ca această colecție nu poate nici în vis concura cu aceea de șepci.

George crede sincer că are doar zece șepci, dar ea a numărat dublul acestui număr și știe ca probabil mai sunt și altele pitite prin dulapuri și sertare. Dar peste toate aceste colecții de obiecte, tronează rezerva de prezervative, cu care se poate face planning-ul familial al unui mic orășel. Cam pe 20 de ani, cât este diferența de vârstă dintre ei doi.

        - Cristina?!

        - George? Ah da, ochelarii, poftim! Ce ai mă, de ce plângi?

        - De prost, de nervi, de dor. Țineam mult la penarul ăla cu trandafiri. Sunt un idiot romantic și totodată un egoist nenorocit. Îmi este dor să mă bată mama, îmi este dor de mine cel de atunci, de copilul a căruia singură spaimă era să nu ia bătaie pentru ce făcuse sau mai curând pentru ce nu făcuse.

M-a durut pierderea acelui penar mai mult decât pierderea primei mele case după ce m-a alungat din ea securitatea din Brașov. Îmi este dor să nu mai am nimic de pierdut în afara penarului cu trandafiri. Îmi e dor de asta mai rău decât îmi este dor de mama și într-un mod ciudat de oribil, dorul ăsta nu doare. Poate plâng ca urmare a unui reflex de condiționare. Sunt un om oribil Cristina, iartă-mă!

George adoarme târziu în brațele mult mai tinerei sale iubite. Cu trupul său mătăhălos ținut strâns la piept, femeia îi simte orice respirație sau mișcare. George oftează, suspină și iar oftează. Ce o fi visând se întreabă Cristina mângâind-ul ușor pe piept, pe pântece, apoi mai jos, și mai jos… Oh,clar că nu pe mă-sa o visează, gândește ea și adoarme aproape instantaneu cu un gând care aproape i se citește pe chip. Unde oare se găsesc penare cu trandafiri?

Albul ca frotirul, cei șaptezeci de pitici și Coidză răpitorul

Ne-am adunat câteva catrafuse, prețioasele conserve și arme apoi terminând de umplut mașina ne-am îndepărtat de Porți la o distanță sigură, căutând loc de dormit. Apartamentul generos cu ușa blindată în care ne-a introdus talentul de spărgător a lui Rondea aparținuse unei femei bogate, probabil singure. Toate lucrurile din mansarda ne-au făcut sa-i resimțim dureros absenta. Ștergând praful de pe sticluțele de parfum goale aruncate pe etajera chiuvetei am ajuns sa-mi privesc chipul în oglinda.

Din masa de carne țepoasă palidă și buhăita îmi sticlesc doar ochii de un albastru deschis, spălăcit. Cu nasul spart și cusut și buzele jupuite, arat jalnic. Ce o fi văzut la mine Lila, cum putea sa spună ca sunt ce mai frumos bărbat din lume? Mă mințea, sau așa mă vedea ea? Mă îndoiesc ca lațele astea date cu gel, șuvița oxigenată și mărgelele de lemn de la baza gatului i-ar fi pe plac. Mă tem că unghiile astea crescute fioros, peste lungimea degetelor cu pielea mai aspră ca șmirghelul, i-ar face silă; că cicatricile urâte de pe piciorul stâng și jegul țoalelor de sub zale, ar dezgusta-o profund.

Am dat drumul la apă și m-am băgat sub dus. Părăsind camera băii aproape dau peste Coidză prăbușit sub masă cu capul printre sticle, bălți de vomă, alcool cu iz de parfum și mucuri de țigări. Rondea e la fel de varză probabil pitit prin debara, că el nu doarme decât în spatii strâmte. Iau halatul de pe speteaza unui scaun și savurez căldură materialului de prosop impregnat cu mirosul necunoscutei. Băgat în așternuturile de culoarea fildeșului îmi ascult inima. Poate că mâine o să agonizez scăldat în zeama propriilor intestine, mușcând cu dinții din dușmani, dar astăzi sunt un om civilizat, ras tuns și curat, întins în patul unei femei. Somnul vine hoțește peste mine. Adorm zâmbind; Lilei îi plăceau tare mult, așternuturile de mătase!

Cineva se aplecă peste pat. Lama îmi țâșnește direct prin pilota și se oprește la un milimetru de nasul lui Coidză!

- Ce faci Hulă vrei ză mă tai? Lasă-mă ză ti pup...

- Mă lași Coidză, te crezi răpitor, pupa-l-ai pe tactu-n buhă!

- Ză mor io de nu o fac, acum! Uite, mniam, minam...

Mă uit la el și ma întreb cum am fost în stare să împărțim același sac de dormit. Ridic din umeri. Era frig și eram singuri. Azi e suficient de cald să dorm pe betonul gol iar Rondea sigur ar vrea să-l ia de lângă mine. Poate ar fi mai bine, ca și așa pute ca un țap în călduri și îi atârna niște firișoare de carne între dinți. Coidză nu crede în curentul electric alternativ și apa caldă continuă. El preferă să rămână sălbatic ca să nu i se suie confortul la cap. Zice că Restaurația e o făcătură de-a Protectoratului ca să ne ieșim din formă.

- Ia dă-te în spanac, că te scobesc ca pe nuca! Ce hula mea clefăi?

- Pai noi am ieșit puțin. Și tocmai ne întrebam cu ce băutură sa ne dregem după Frecțiediana, când la nici două bloace distanță de aici la subsol am găsit un depozit prost ascuns, mama lor de tăinuitori. La gheață printre țuică de clismă și alte căcaturi neinteresante gen ouă e guguștiuc vivipar, am găjbit un sac plin de guzgani. S-a ocupat băiatu de câțiva dintre dânșii. I-am umplut, la mare artă tatii, la mare artă. Haidem să serbăm ziua recunoștinței cu curcan de pivniță forțat.

- Ne-am americanizat peste noapte, ce să spun, ziua recunoștinței pentru muie inter dimensională și trans animalieră. Măcar te-ai spălat pe labele alea înainte să-ți bagi ghearele în șobolan?

- Ia uite ce domnișoară avem aici; mănânci sau vrei sa crapi cu mațele chiorăind?!

- Mănânc, că altceva oricum nu văd ce-as putea baga la ghiozdan.

După cum arată bucătăria, băieții s-au trezit de multișor și au luat-o de la cap cu pileala. Mă alătur trup și suflet zaiafetului. Torn în mine metodic, cu scop. Vreau să uit, să dorm, să mor.

- Cat mai avem pana belim nula? Văd cum se schimonosesc, unul atingându-și prohabul cu două degete alăturate orizontal iar al doilea arătându-mi TV-ul. Pe ecran tronează un ceas numărând cele cinci ore rămase.

După ceva timp, mă refugiez iar în pat și ațipesc. E atât de bine, de cald, de plăcut, de plin în vintre...O nu, nu iar! Zburăm din pat pe jumătate goi cu mâinile încleștate în beregata celuilalt și ne rostogolim pâna la ușa dormitorului. Aceasta sare de perete julindu-mi cotul.

- Suntem ca și morți, urlă Rondea din prag! După o privire ironică aruncată halatului meu alb lejer sfâșiat, continua:

- Lăsați dracului cordeala, că iadul a început să cace draci. Am sărit de termenul limita cu un sfert de ceas. Haideți sa vedeți cine o sa joace țonțoroiu pe ciolanele noastre dacă nu ne cărăm presto subito de aici!

Năvălim disperați la geam și aproape că ne prăbușim afară când ferestrele se deschid.

Mișcare nasoală; de pe trotuare, oprindu-se din furișarea la umbra copacilor, un șir de capete roșii, se răsucesc în sus pironindu-ne cu ochi galbeni. Adversarii noștri arată ca o ceată de arlechini și după bogata variație a straielor, par a nu fi lipsiți de imaginație. Cam asta-i tot ce vedem înainte ca primele săgeți sa zboare către noi. Dacă n-am fi stat la ultimul etaj ne făceau perne de ace. Ne tragem înapoi înspăimântați de percsptiva ajustării tirului. Din strada se aud țipete ca de hiena. Ceva bubuie în ușa de la bloc.

- Arată caraghios,dar mie îmi vine să plâng, face Rhonda. După cât am văzut, chestiile au puțin peste un metru jumate înălțime, sunt înarmați cu sarbacane și sunt ai dracului de mulți. Cred că bat spre sută numai în zona asta. Haideți să decolorăm atmosfera până nu sună gagii la ușa!

Ca efect post carmol cu diazepam și energizant am o cădere nervoasă. Mă trântesc în cur și încep sa râd:

- Io rămân să mă joc cu piticii!

-Tatii aide, face Coidză apucându-mă de ciuful proaspăt tuns. Termină cu glumele, ca nu te las nici dacă mă omori!

Înhățăm ce apucăm din mers aruncând de-a valma, conserve, bidoane, ghete și săgeți în niște saci de iuta. Coidză se întoarce din prag și trântește deasupra un șobo împănat. Mă înhață de braț. Eu metehăi confuz.

- Hai prințule, sări în cizme, lasă dracului chiloții că nu cred sa-i împiedice pe pitici să te muște de buci!

O luăm pe trepte în sus, erupând prin ușa de lângă casa liftului, pe acoperișul clădirii. Șufele liftului se mișcă violent. În timpul baricadării ușii de la terasa, auzim un huruit urmat de o bufnitura. N-avem timp să ne întrebăm ce se întâmplă, că din tot cartierul se aud explozii. Sărim pe blocul vecin, așezat doar la juma de metru distanță de al nostru și o ținem tot așa până la ultima scara.

Coidză mă trage după el de mână ca pe un copil idiot. Până ajungem la ultima scară din grupul de blocuri, nu mă slăbește. Aici n-avem încotro, trebuie sa coboram pe rând, la distanță. Tactica anti capcană. Din fericire nu sunt nici curse nici inamici. Casa scării este scufundata în liniște. Cizmele noastre sunt singurele care-i tulbura ecoul. Ieșim pe ușa de la camera ghenei și fugim de ne scapără călcâiele către locul unde am dosit mașina. Înainte s-o vedem auzim din direcția ei o bubuitura și peste noi începe sa ploua cu tot felul de chestii. Printre felii de cauciuc, așchii de metal și plastic zăresc o mână. Roșie de sânge și de propriul pigment tegumentar, are toate cele șase degetele dotate cu gheare negre, încleștate pe un fluier. De fapt chestia este o de sarbacană mai sofisticată, pe care specialistul nostru în arme, o aruncă peste șobolanul împănat, cu tot cu mâner.

Mașinile din parcare sunt țăndări și în jurul lor curtea este plina de rămășite, care se zbat încă. Mirosul de carne arsă cu benzină se amestecă cu cel de pișat de șoarece. Amoniac?

Mamă ce întuneric e și ce adânc...

- Băieți pauză, apuc să zic înaintea leșinului!

Dobitoaca

Numele dobitoacei este Lucreţia Roşca, frustrată PSD. Pentru astfel de primate ridate, eticheta de om e prea mult, fie și ca să i se alăture măcar.
Uitați-vă bine la moaca ei, să nu risipiți bunătate de flegmă in altă direcție.

Cică de profesie ar fi medic, această Lucreția Borgia-Roşca, treabă de care mă îndoiesc. Medicii de obicei acționează, nu se roagă la nu știu ce dumnezeu ca să le scape pacienții cu viață. Ăia care făceau așa ceva, se numeau șamani, azi se numesc șarlatani.

Deci pitecantroapa asta politician, a spus pe la TV ceva de genul că a avea un copil pe care nu ţi-l dă Dumnezeu, este echivalent cu ați dori o mașină de spălat cu storcător.

"Un copil este un bun de la Dumnezeu. E vorba aceea românească - cine are să-i trăiască, cine nu, să nu-l dorească. Sistemul sanitar şi bugetul pentru sistemul sanitar românesc este atât de mic şi acoperă atât de puţine nevoi"

Pe bune?!
Dar nevoia de proaste bigoate făcute grămadă, doctorese pe bandă rulantă, e acoperită cu brio, nu-i așa madam Lătureția Cloșca?

Poarta fără poartă

   Poarta fără porți mă așteaptă. Existența ei nu reprezintă nimic față de mesajul ce îl transmite. Este locul unde are loc transcenderea, iluminarea sau întunecarea, trezirea sau anestezia. Poarta fără bariere este locul nepăzit de cerberi, neferecat de cifruri sau zăvoare, locul de care nu pot să trec pentru că îmi este frică de schimbare. Contrar așteptărilor, acumularea experienței de viață nu te face de o sută de ori mai înțelept cat de o mie de ori mai temător.
 
   Poarta este acolo, nepăzită de altceva decât de propriile-mi preconcepții Și pentru a face mai dificilă penetrarea ei, poarta asta veșnic deschisă în așteptare, este ascunsă înlăuntrul meu, nici aproape, dar nici adânc, la distanță de o zbatere de pleoape. Porta fără poartă este accesul în matrice, locul unde îți poți descarca informația sau îți poți uni sufletul cu codul sursa. Poarta asta negăsită, nepăzită, este răspunsul la întrebările care ne bântuie mintea.
 
   Caut de o viața poarta asta țesută din vise sau coșmaruri, poarta lumii posibile, poarta lumii virtuale unde realul se creează prin eu. Nu o găsesc pentru că încă șovăi pe calea către întuneric. Într-o zi am să o găsesc și am să trec prin ea cu orice risc, am să o parcurg în toate direcțiile în care se deschide și când va fi posibil, am să-mi trimit sporii după voi.
Așteptați-mă!

susrsa foto: LostCoin

Pervers

Idealul meu în viață e să scap la opt de greață. Sună frumos în versuri, dar în realitate este o dorință elegiatic-mahmuro-eminesciană de absolut.
Dinu a împărțit starea de mahmureală destul de exact în două categorii. Una dintre ele poate fi ușor confundată cu astenia de primăvară, dar cea de-a doua este feroce și implică în ea Greața Primordială.
 
Ca multe alte rele Cuana Greața poate fi controlată, ținută în frâu. Dar toate au o limită. Câteodată îndiferent de metode, conținutul quasi inexistent al stomacului țâșnește la lumină ca un râu năvalnic.
 
O astfel de reacție am oprit-o la limită azi dimineață în transportul în comun. În autobuz lângă mine era o doamnă urâțică, grăsuță și vizibil șleampătă. Astfel de femei ar trebui să umble pe stradă cu un sac pe cap, nu slobode prin autobuze. I-am aruncat o privire dezgustată când m-a obligat practic să ma înghesui mai tare lângă geam, pentru că ea avea cur de două locuri, apoi am ignorat-o cu succes.
 
Treaba a început să devină urâtă în momentul în care am realizat că peste mirosul meu de bețiv se suprapune încet dar sigur un miros de prăjeală infectă. Era o duhoare de tocană din cele cu ceapă clocită și bulion fermentat, care se simțea, de parcă femeia de lângă mine dormise îmbrăcată cu paltonul direct în cratiță. Am strâns din ochi ca să-mi forțez imaginația să înghețe. Nu te gândi mai departe, ignor-o, ignor-o!
 
Dar cum să ignori pe cineva care lipit de tine se foșgăie, se agită oftează geme, strănută?
Cum să ignori că în momentul strănutului persoana de lângă tine își privește cu interes mâna pusă inițial la gură, de parcă stropii proaspeți de muci verzi ar fi ceva semne sau stele de zodii.
 
Cum să ignori că batista cu care și-a șters secrețiile, prezenta antice semne de spută galben-maronie scorojită.
N-am mai putut ignora nimic. Greața m-a izbit violent în plexul solar urcându-mi diafragma in bolta palatină la limita senzatiei iminente de voma. Respiră, respiră pe gură, respiră lent, expira, mi-am spus în gând.
 
Supliciul însă nu se încheiase, Odată cu mucii, doamna a observat că și-a șters și rujul aplicat acasă. După scotoceli intense acompaniate de o gamă largă de onomatope, doamna Tocană Expirată și-a găsit în fine rujul în geanta.
 
Începând din acel moment scenele de tortură vizual-olfactivă s-au desfășurat într-un slow motion înfiorător. Cadru cu cadru am văzut rujul ieșind strâmb și murdar din tub, decalotându-se ca un penis bolnav de șancru. Mirosul de grăsime râncedă s-a infipt în creierul meu prin ochi, pentru ca în acel moment mi-am închipuit că sunt o focă ce poate strânge din nări.

Proastă idee. Ați văzut ce ochi mari are foca? Imenși! Mii de rujuri expirate mi s-au dus pe nervul optic direct în cerebel. O zei, am nevoie de aer, trebuie să cobor, trebuie!
Atunci s-a produs nenorocirea. Încercând să mă strecor pe lângă ea, am fost nevoit să-i privesc chipul. Autobuzul a oprit în stație, eu am coborât precipitat și aproape îngenuncheat am vomat spasmodic lângă primul stâlp.
 
În fața ochilor împăienjeniți de vinișoare sparte de alcool și icneli, am văzut în cadre largi, parcă sub lupă, cocoloașele de ruj lipite în vârful tuleielor din mustața femeii. Grotesc, dar imaginea care m-a ajutat sa-mi golesc complet stomacul a fost cea a buzelor subțiri și mustăcioase ale Doamnei Tocăniță așezându-se peste ale mele.

Chiar treaz nemâncat de aș fi, dacă asta s-ar petrece vreodată în realitate, i-aș borî nesimțitei direct în gât. Fără preaviz.

Foto: Wicked de Julija Jan

Dragoste și țuică la Bolovani

după M.V.

      Astăzi în meniu avem o poveste cu țuică și rude. O să vă deșir povestea dulceag libidinoasa ce s-a intersectat meteoric cu viața mea cu nu destul de mult timp în urmă. Îmi doresc să v-o destăinui și apoi s-o uit.

Nea Ticu era soțul surorii mamei mele, adică unchiul. Aud că pentru unii unchiul și mătușa înseamnă oameni foarte apropiați, însă eu deja am spus că îi simțeam abia intersectați cu viața mea.

Se pare că unde se face intersecția cu mulțimea vidă, nimicul și nimicnicia sunt elemente prezente.

Lucia și Ticu formau un cuplu de viața ciudat, blestemat aș putea spune. Toată existența lor mi s-a părut a fi o poveste scrisă în viteză, de un autor bețiv între o țuică și-o țigară pufăită în grabă. Genul ăla de povești pe care le schimbă între ei oamenii în gară, între trenuri cu ore și direcții diferite de plecare.

Spuneam că erau un cuplu mortal, ea stupidă și bețivă el bețiv și curvar. În tinerețe, (discutabil și greu de crezut că a avut așa ceva) nea Ticu a umblat și pe la alte străfunduri abisal umede de unde cu real succes și-a implementat o frumusețe de blenoragie. No acum că și-a stricat omu pușca era una, dar cum să-i spună Luciei că o să-i pută pasărea și o să-i curgă din ea mormoloci?

A stat el nea Ticu, s-a învârtit prin curte, iar a stat, a mai băut o țuică să prinză coraj și deodată s-a proptit la curul soției, care uluitor fapt, spăla vasele. Și-a pus nea Ticu mâinile în șold și i-a spus cu glas pițigăiat:

- Fă Lucio! Fă tu știi ce mi s-a întâmplat? Azi noapte am visat ca am futut o oaie și când m-am sculat m-am trezit umplut de blenoragie! Belea fă Lucico, acum tre' să facem amândoi penicilină, a concluzionat Ticu trăgându-și cu amar o palmă peste frunte!
Nu știe nimeni dacă și ce anume Lucia a răspuns. Istoria estimează că de supărare au băut o țuică si s-au apucat de exersat făcutul de copii. Au „reușit” doar unul.

Băiatul lor Lenți, s-a născut cu o boală genetică rară. Așa zicea Ticu. Unghiul vizual i s-a tot îngustat lent dar progresiv, până la orbire. Acum este orb ca o cârtiță! După câte am citit eu, tipul ăsta de boli rare nu sunt chiar rare, când apar la copii concepuți de părinți cu sifilis. Dar ce știu eu. Poate la nenorocirea asta, aventurile lui Ticu, n-au contribuit cu nimic. Cert este că acel copil nu a avut noroc.

           Lucia s-a stins sub steaua alcoolului în zodia cirozei. Dacă răcea, aspirina era degeaba pentru ea, dar o țuica fiartă (o cană) făcea minuni. Când de la țuica fiartă cu piper și zahăr se deranja la stomac, o dădea pe țuică pudrată cu cenușă, ca să o închege. Deci nimeni nu s-a mirat când tanti Lucia a murit plină de țuică cam acum vreo op ani.

Nea Ticu, după țuicoasa moarte a soției s-a intercostalizat, adică s-a dus la Adventiști (tot aia?!) și și-a schimbat logica în viață. În teorie a încercat să schimbe ceva în aia de după, în practică tot spre adâncimi calde și umede a mers. Acolo, la adunare, de unde te credeai singur pe lume te trezești că ești plin de frați și de surori. Și surorile făceau, și cred că fac, diferența. Oile Domnului Adventist (imune la blenoragie) erau extrem de atente cu văduvii îndurerați. Toate în numele Domnului, terfelind ideile prin mediocritate la pat, dar excelând la numărătoare

Apoi, într-o zi de primăvară–toamnă–iarna, (mai știe careva ce anotimpuri există?) a lunii ianuarie 2014 Nea Ticu a avut o întâlnire neașteptată cu niște trepte. Prin urmare a reușit să se rostogolească peste ele rupându-și oarece oase. Nu multe, cam tot ce își poate rupe un domn de 80 ani pe parcursul a 16 trepte dintre două etaje. În câteva zile de comă neconfirmată, s-a desprins de trupul său și s-a dus la... oare care Dumnezeu?

Legea implacabilă a legăturilor de familie m-a forțat să merg la înmormântare lui nea Ticu, deși n-am fost niciodată apropiați. În ziua aia cenușie de ianuarie 2014 stăteam în curtea cimitirului Bolovani din Ploiești pe o ploaie măruntă dar ascuțită care te pătrundea până la ADN.

Printre cruci și chipuri cu glugi l-am văzut pe Lenți, vărul meu. Știam deja că e orb și de asta stătea retras deoparte. Lenți era sprijinit de o maimuță intercostală pitică, exagerat de brunetă, cu gingiile vinete și cu o coadă împletită, atârnată pe spatele cocoșat. Ferice de cei ce nu văd, mă gândeam spunându-mi că nu pot, nu pot să merg la el. Mi-era greu să mă duc să-l salut. Tare îmi era milă de el, de boala lui și de destinul ciudat. Dar totodată simțeam un fel de greață surdă. Nu se poate, nu este el oare vărul meu bun? E posibil să nu pot vorbi cu el la așa durere? Mi-am făcut curaj și m-am dus să-i zic:

- Lenți, Mircea sunt, Condoleanțe! Îmi pare sincer rău!

Răspunsul lui a venit brutal, ca o scândură de gard luată în septul nazal pe cant:

- Mulțumesc, la fel, Mircea!

M-am uitat siderat la el minute bune până să realizez că el nu se uita la mine ci spre nicăieri. Ploua direct în mine ca într-o casă fără acoperiș, așa că l-am părăsit în paza trolului cu ochi galbeni și gingii mov.

Am intrat infrigurat în sinistra capela de la cimitir, unde într-un colț era azvârlit nenea Ticu, pe o masa de lemn. Mă holbam la lemnul ei negeluit când deodată, de nicăieri, au apărut o groază de “frați” și “surori” de-ai lui Ticu precum și pastorul lor. S-au aranjat în formație în spatele nostru iar pastorul, după ce a trecut printre noi, a făcut o piruetă cu mâinile adunate pios către vintre, și a spus scurt:

- Vom deschide serviciul religios cu intonarea imnului luminii...apoi... În mulțimea penticostilențială codul sa răspândit șoapte: 252… imnul 252.. Cât? 252!

Câțiva au scos cărți soioase, dovadă că textul e mai greu de memorat ca melodia. Apoi au început sa cânte imnul 252. Pastorul stătea și se ridica periodic pe vârfuri sugerând autoritatea. După terminarea râgâielii pastoral-corale, șeful lor a luat din nou cuvântul. Și cuvânt s-a făcut!

- Onorata familie, dragi frați și surori! Ne-am adunat aici să comemoram pe fratele nostru care și-a pus sufletul în mâinile Domnului. Dar ce este Viata? Viata este un dar suprem! Dar noi păcătuim mereu, în fiecare zi, în fiecare noapte!

Apoi a tunat spre noi ăia extra-costalii speriați, băgați la înaintare pe nesimțite:

- Care este plata păcatului?

O intercostală voce gâtuită de frica a gâfâit în spatele meu: “moartea!“

- Da, (a tunat pastorul) moartea, moartea este plata păcatului nostru! (apoi s-a uitat spre fiecare țintind secvențial spre piept inclusiv spre al meu!.

- Uitați, în fiecare zi suntem asaltați de boala, de necazuri, de suferință. Mai deunăzi, oameni ce trebuiau sa ajute viața, să dea viată au picat cu avionul în munți! Este un lucru rău ce s-a întâmplat!

În acel moment m-am panicat. Să-mi trag una, dacă începe să predice și despre Drăgușeanca ma duc să mă piș. Preventiv.

N-a fost cazul. În cinci minute terminând de vorbit despre moartea lui Iovan și a Aureliei a concluzionat sec:

- Ploua afara, hai sa-l pregătim!

Aici pe noi restul, ne-a pierdut. Pe cine, pe Iovan, pe Ticu? Ce înseamnă să-l pregătim? Frații și surorile așteptau pioase să-l pregătim. Aveau moaca aia de oameni care așteaptă ceva. Adică hai mă odată!

Noi  nu știam ce tre' săi facem lui nea Ticu care era zvârlit într-un sicriu ieftin pe o masa ieftină de lemn. După două minute de derută panortodoxă condimentate cu pufăieli intercostale, nenea pastorul s-a indurat să explice:

- Adică sa-l ducem la groapa măi!

A, da? De ce nu zici domnu așa de la început. Să-l pregătim atunci.

Ieșim afara (noi Familia) să-i căutam pe ăia cu căruțul. Căutăm, căutăm... Oare ce căutăm. Da, groparii. Aia erau la o țuică și i-am găsit cu greu

În sfârșit au terminat țuica, au venit, l-au ridicat și l-au așezat pe un căruț. Apoi au început sa tragă  de căruț spre groapa căscată ca o rană în trupul lutului ud. Aici au intampinat o mică problemă, că groapa era deja locuită de Lucia. Dacă toată viața n-a fost un om fidel, mort nea Ticu a devenit om cu nevastă la cap. Ca să se întâmple asta însa a fost nevoie de ceva crunt. Lucia nu reușise să putrezească, probabil din motive de țuică, așa că groparii au mărunțit-o cu sapa, metodic și îndelung, ca să încapă într-un săculețul fost alb, pe care i-a lau pus lui Ticu în mormânt.

Ploua mărunt, ploua urât. Lumea întreagă era un cimitir amenințat de potop, cu o mănă de supraviețuitor adunați în spatele unui căruț șubred, ținând în mâini jerbele de flori ca pe niște colaci de salvare.

Apoi am plecat cu toții. La o țuică, evident.

sursa foto

Morții vii de pe social media

Viseaza androizii oi electrice?

Am citit acum câteva săptămâni despre o gagică îndurerată care utilizează un serviciu digital pentru a comunica cu prietenul ei mort. Am tratat superficial știrea, sau mai degrabă am pierdut esențialul în cursul traducerii, știrea fiind în engleză.

Dar citind eu astăzi la Pilat pe blog, despre o joacă de-a ascunsa terminată trist, m-a pocnit revelația. Am căutat repede articolul și l-am recitit, de data asta complet și atent. Când am înțeles într-adevăr care e treaba am rămas fără piuit.

Twitter se pregătește să scoată de pe piață vrăjitoarele, mediumurile, șamanii, plăcile Ouija și alte chestii care făceau până acum legătura între vii și morți. Și Twitter nu este singurul. Pun pariu că în timp ce vorbim Google+ MySpace și Facebook lucrează febril pentru aplicații similare.

Prin noua aplicație „LivesOn”, programele Twitter v-or folosi algoritmi dedicați pentru a îți analiza comportamentul online, limbajul, ticurile scrise, genul de muzica favorit, pentru a crea o viață digitală special în scopul de a te ține online, ai ghicit, după ce vei da colțul!

Adică mori, dar continui să activezi pe Twitter. Dictonul celor de la LivesOn este:

"Când inima ți se va opri, vei începe a ciripi"
 

Mortal, nu-i așa?

Nu, tocmai asta este ideea! Nu e mortal dar e este criminal ceea ce creează pentru Twitter cei de la „Lean Mean Fighting Machine”. Implicațiile sunt de la visceral la transcendental cu trecere prin penal.

Da, penal. Facebook a ajuns deja în instanță pentru că a refuzat să predea parolele celor decedați rudelor supraviețuitoare. De ce? Pentru că tot ceea ce e încărcat acolo a fost definit drept "moștenire digitală". Prevăd probleme mai mari decât asta pe viitor, dar cele de natură morală mi se par mai grave.

Este criminal să prelungești agonia supraviețuitorilor doar ca să faci tu trafic și să vinzi reclame. Așa cred eu.

Nu sunt psiholog dar cred sincer că ritualul de înmormântare este special conceput să te convingi 100% că cel drag a murit, ca să poți renunța la el definitv după ce îl jelești suficient.

În articol un psiholog atinge această problematică în mod profesional, atrăgând atenția asupra suspendării procesului de vindecare emoțională prin starea de doliu. În această stare accepți finalmente că nu o să mai primești niciodată vești de la cel dispărut. Ori aceste aplicații, se pregătesc în prezent să scrie scrisori în numele mortului.

Cel puțin un alt dezvoltator concurent "DeadSocial", declară asta ca obiectiv. El afirmă că „pune puterea în mâinile decedatului”, iar ceea ce oferă, este un "instrument de moștenire digitală", care „vă permite să configurați o serie de mesaje care urmează să fie trimise postum, prin intermediul Facebook și Twitter. Acesta vă permite să vă sporiți amintirile, să vă extindeți relațiile și să creați ceva de valoare pentru cei care sunt încă în viață".

Pardon, cine să creeze, domnul mort, doamna putredă, mister Ciolan von Mucegai?! Îmi închipui (aiurea) o convorbire:

Alo, e cineva acasă? Da, mama mare a moartă, să v-o dau pe Skype?

Aviz amatorilor, acest serviciu este activ din martie 2014 adică de la începutul acestei luni, iar la ultima mea vizită, "LivesOn" numara o populație de 416 "cetățeni". Vorba lui Tic din "Cireșarii"- brr!

Sfârșit? Apăi io știu... Nu pot să închei mai bine decât Will Coldwell autorul acelui articol:
"Știind că viitorul platformelor de social media va fi unul bântuit de fantome digitale, tu te-ai mai conecta?”