Ce bine ne înţelegem noi noi

-Ne spălăm?
-Sigur, n-o facem zilnic?
-Azi n-am chef
-Cât sunt eu pe aici ai să fii bine spălat.
-Şi pe dinţi, că i-am spălat şi aseară?
-Cu periuţa nouă şi moale. O aruncăm pe asta ca are deja 3 luni.
-Tricou, chiloţi?
-Obligatoriu. Şi pantalonii ăia cu buzunare multe pentru multe chei, portofel, şerveţele şi telefoane.
-Te iubesc, nu ştiu ce ne-am face fără tine.
-Muah, suntem cel mai sexy bărbat!
-Muah! Mă, păcat că începem să chelim.
-Nu contează. 
-Ce bine ne înţelegem noi noi. Mergem?
-Închidem de două ori. Mm, aer proaspăt.
-E criminal de cald, simt că ni se scurge faţa pe asfalt
-Exagerezi, vorbeşte în noi ultima bere de aseară.
-Poate în tine.
-Ce ai zis? Am spus noi, noi...
-Eu ţi-am spus să ne oprim, dar tu dă-i cu halba pân' la ziuă, pe cărarea gâtului.
-Ţi-a plăcut.
-Ba nu.
-Dă-te mai spre margine că vine o maşină.
-Dă-te tu în spanac şi nu schimba subiectul.
-Arghh, mi-aş...
-Căcat.
Ce moacă poţi avea, ce rău îţi stă însângerat. Încă o privire şi-am plecat. Păcat.
Ce bine ne înţelegeam noi noi...

 

Acrilamida noastră cea de toate zilele

   Nu mai pot băga nimic în gură. Fără răutăţi vă rog! Am ajuns să mă gândesc că în afară de bere nu o să mai pot îngurgita nimic motiv pentru care o să mor lent şi grozav de pântecos. De trei săptămâni alimentele au prins parcă un gust ciudat. Am dat altora să guste din ele. Unii m-au susţinut, alţii au spus că am luat-o din loc.

   M-am mai speriat eu odată, acum doi ani când m-a trimis Sorana la psiholog şi apoi la RMN cu capul de sus. Săraca s-a speriat când i-am mărturisit că de câteva ori pe zi simţeam miros de pipi de pisică. Dacă nu-i povesteam că moartea Hienei încă mă bântuie, cred că sărea peste ideea cu doctorul de minţi. A doua ei temere era că aş avea o tumoare pe creţurile ălea gri de le zice creieri. Până la urmă n-aveam nici tumoare, nici pitici pe creieri, ci numai nişte resturi putrede de mop pitite pe sub birou.

   După perioada nas strâmbat acum trăiesc experienţa gurii pungite. Cum bag un stics, o grisină sau covrig la gingie, cum simt gust de ou stricat. Nu putoare sulfuroasa ci izul ăla pe care îl simţi când muşti dintr-un ochi făcut din ou la care s-a amestecat albuşul cu gălbenuşul.

   M-am informat pe net şi am aflat că e de la acrilamidă. Ce să fac, ce mă fac? Acrilamida este peste tot. O găseşti în paine, în biscuiti, în plăcinte, gogoşi şi friptură. Orice este prăjit sau copt şi conţine amidon produce acrilamidă prin tratarea termica la peste 120 grade. Şi dacă papi acrilamidă cică ajungi la nori, dar numai după ce mori.

  

   În aceste condiţii, ce naiba mai pot să mănânc, morcov copt, sfeclă compot, supă de plop? Ciorbă, ciorbă dar până când? Colac peste colivă parcă iar simt un miros suspect, doar ca acum nu mai este de pisică ci urină de câine şchiop. Ăsta e blestemul de a fi român. Sunt condamnat sa nu-mi miroasă nimic a bine şi să fiu însoţit de prostul gust peste tot.

A murit Şerban Ionescu. Cine urmează?

   A murit un actor. Urmează demagogia presei şi a actorilor supravieţuitori, să sperăm. Imediat după asta nădăjduiesc să decedeze apetitul lumii pentru mucul uscat în părul nazal al muribunzilor şi alte non-ştiri care ar trebui să apară pe ultima pagină a presei sub formă de fantezii sexuale cu paraplegici sau necrolog. Pagina de faţă nu se pune (sic) pentru că este un blog.

   O scurtă privire petrecută în grabă peste titluri te convinge că tuturor ni se sfâşie miocardul de atâta  dramă, dar nu prea ne pasă. Contradicţiile aberante de logică fac din acest deces o piesă de teatru proastă şi dintr-o boală extrem de rară  motiv de a reaprinde o panică naţională creată pe cale artificială.

   Bietului Şerban Ionescu i se deplânge cariera fulgerător  întreruptă prin moarte, simultan cu antagonica informaţie că a încetat din viaţă după o lungă suferinţă. Să înţelegem că a murit pe scenă, sau că un an a făcut gaură într-un pat cu cearceaf alb? Toată lumea l-a iubit, sau mulţi l-au suportat cu greu? Mare dilemă.

   Nu ştiu ce a gândit omul ăsta pe patul de spital dar cred ca mai curând a murit de jenă când s-a trezit făcut simbol al unei epidemii imaginare. După ce guvernul a pretins că i-a acordat ajutor 88.000 lei din Fondul de rezervă, prin transferarea lor în bugetul Ministerului Sănătăţii, cine ştie câţi leuţi au ajuns la el cu adevărat. S-a făcut totuşi ceva, o să-mi spuneti. Cât de mândri vă simţiţi ştiind că suma a fost scoasă din propriile voastre buzunare? Veţi putea oricare dintre voi beneficia de aceiaş bunăvoinţă şi susţinere financiară, sau dacă vă pişcă musca ţeţe o să fiţi invizibili între zecile de invizibili care sprijină zilnic pereţii camerei de gardă?

   A murit un artist. Unii zic că a fost întrerupt dintr-o mare carieră, eu că dintr-o telenovelă. A murit se spune, de la o căpuşă. Alţi zece căpuşeză evenimentul, sugând infuzie de popularitate înainte să le vină rândul să tacă. Ai zice că lapte şi miere a curs între toţi şi deplânsul actor. 
   
   Probabil că cel mai tare îl plânge Magda Catone, căreaia prin moarte i-a refuzat divorţul. Acum vrând nevrând doamna reclamelor la detergenţi trebuie să-i facă toate pomenile. Măcar ei îi stă mai bine cu broboadă neagră spălată cu Bonux decât lui Florin Piersic cu glicemia facută eşarfă de Lemarco alb.

România de la vârf spre cotor

Ştiţi de ce nu nu avem şi noi drapelul naţional înălţat peste tot şi oriunde ca americanii?

Pentru că nouă românilor rar ni se fâlfâie, câteodată ni se flutură, dar zilnic ni se rupe.

Cum aşa?

Puţin câte puţin, de la vârf spre cotor, spre mândria tuturor.

Pentru că în ţara asta ţeapa este mai tare decât mândria naţională, avem mii de catarge goale ce ţipă după un stindard.

Welcome to Romania, the stake land!

Marţi 13 există!

Ăia care nu cred în treburile astea cu pisica neagră, oglinda spartă şi vineri 13 primesc o bere, iar ăia care cred, primesc un şut la ţurloaie, că numai din cauza lor au apărut ghinioanele pe lume.

Azi m-am urcat în autobuzul greşit, chestie de care mi-am dat seama doar când a schimbat traseul şi n-am mai recunoscut peisajul. După ce l-am prins pe ăla bun, aşa de tare m-am bucurat că am coborât din el două staţii mai târziu decât trebuia.

Aş fi coborât eu mai devreme, dar mă împresuraseră două controloare colţoase. După ce le-am arătat beletul care inexplicabil ajunsese într-o şosetă, am coborât şi le-am arătat degetul mijlociu, moment în care am primit un chiştoc aprins de ţigare drept în el. Bine că nu am scos limba la femeile alea!

Am ajuns târziu la întreprindere, iar baba de la poartă m-a notat la carnet. Şefa era creaţă de nervi, motiv pen' care m-a facut varză cu muci.

Am scăpat 10 stropi în chiloţi în loc de doi şi am pierdut un nasture important de la prohab, aşa că toată dimineaţa am primit admonestări că mă scarpin la pulpă.

Mi-am ars un memory styik de 8 GB, am greşit o virgulă într-un buget şi am făcut un decont păgubos  în urma căruia mi-a rămas gaură în portofel o ciută de lei.

Toate astea s-au întâmplat până la ora 11 dis de diminee, oră la care subit răutăţile au dispărut. Da' mie parcă tot nu-mi vine a crede că s-a terminat cu ghinioanele.

Are careva idee dacă alea 3 ceasuri rele sunt lipite între ele, sau e vorba de 180 minute disipate pe întreaga zi?

Aştept răspuns urgent, că am programare la frizer şi la stomatolog. Să mă duc, să nu mă duc...