Priveghi

   Mi-a murit inspiratia. Am tras de ea intai, convins ca simuleaza ca sa-mi dea mie apoi una peste bot si sa ma faca fraier. Am rasucit-o pe o parte, i-am dat o palma, i-am infipt un deget in cur dar nu a chicotit nici nu a gemut. Am luat o oglinda si-am tinut-o aproape de gura, dar sticla nu arata nici urma de abur, ba chiar nu arata nimic. Ar fi trebuit sa fie in luciul ei macar un ciob de eu uluit. Nimic.
   Am intors-o cu fata in sus la loc, i-am pus in picioare pantofii pe care i-am purtat la o absolvire al carui nume l-am uitat si am imbracat-o in ziare proaspete cu nume de vechi nedumeriri. Am aprins o lumanare la capul ei, am tras un taburet si am inceput sa astept. De atunci sed. La priveghi. Mahnit de pieredere ma gandesc ca poate pentru imaginatii exista un rai. In cazul asta rog ingerii sa se poarte bine cu ea desi bea de stinge si vorbeste buruienos. Aberez. Raiul nu exista. Este ireal.
   Realitatea este ca mi-a murit imaginatia si nu mai am nimic altceva de facut in afara de priveghi.
Odihneasca in pace!

Cei şapte care au speriat Hotelul Mureş şi plăcinta interzisă!

   Oameni buni şi oame cu bidoane, aţi observat voi că oriunde te duci, oriune' ochiu' ţi-l arunci, vezi prima dată interdicţiile? Faza aiurea este că toată lumea îţi spune ce să nu faci, iar despre ce ai voie, nimic, canci. 
   După rebelion am fost iar o tură pe la Băile Felix, că la Sovata erau pensionarii mai iuţi la ofertă şi n-am prins loc. Şi ce credeţi că am vazut io după primul plojon în apa aproape îngheţată care trebuia să fie fiartă? O grămadă de interdicţii:
- Interzis săritul în piscină (ups!);
- Interzis cu mingea în piscina;
- Interzis cu copii în piscina;
- Interzis cu câinii în piscină;
- Interzis alergatul (ce?!) în jurul piscinei (aha!)
   N-am terminat de citit lista că de la etajul 3 a urlat o persoană la noi. Exact ca un cuc de ceas s-a retras înăuntru lăsîndu-mă perplex. 
- Mădălino, ce a zis tanti aia, că io am apă pseudotermală între scăriţă şi ciocănel?
- A zis să nu mai facem gălăgie, că a venit la odihnă şi tratament!
   Ok, să ieşim din pizdcină şi să dăm o tură prin bordel.
   Hotel Muieş ar trebui să se numescă acest aparat comunist de muit fraierii care îi trec pragul. Preţuri medii, servicii sub 0, pretenţii gârlă. Angajaţii par cu toţii a fi ai lui Ion Iliescu copii din flori. După ce am platit mic dejun bufet suedez avans 5 zile, a doua zi ne-am pomenit în faţa a 4 farfurii cu mezeluri uscate rămase de ieri. Cică numai noi am rămas în hotel şi nu pot face bufet suedez pentru 4 inşi
   Păi frînă nene, bani ai putut să ne iei; noi suntem 7, nu halim resturi oxidate aşa că scoate meniul să comandăm a la carte.
Zici că i-am dat chelnerului cu biciul pe spate, aşa a tresărit. Cu greu a găsit 3 meniuri care aveau exact 2 pagini şi ni le-a aruncat în scârbă pe masă. 'Reaţi a dracului dă turişti cu ifose, carili sunteţi!
   A doua zi chelner era chiar Ion Iliescu sau sosia lui. Cu zâmbetul de invitat minerii la ciomăgit studenţi ne-a întrebat:
-Voi sunteti cei 7?!
   Deci ni s-a dus buhul. Logic, în afară de noi hotelul era pustiu. Şi totuşi ni s-au dat camerele ciorchine exact la etajul unde este cartierul general al infirmierelor, pardon, menajerelor. Oficiul guralivelor era vis a vis de camerele noastre. În fiecare dimineaţă la 7.30 începeau să urle:
- Vasilicooo, unde eşti fă?
- La 4 fă Miaelooo!!
   Din nefericire hotelul fiind construit din betonnn....se aude tot, tot,că era să mă şi constip de frică să nu mă aud din recepţie trăgând o başină! Că prin beton se aude, pricep, dar cum naiba pute a mâncare la etajul 4, mai ales că teoretic nu mai aveau pentru cine găti? Probabil cameristele îşi făceau câte o ţâţă de puică la gratar în balconul de la ghena. Dacă tot ne sculau alea, ne duceam la bălaceală.
   De pe 2 ianuarie până pe 7, apa din piscina exterioară s-a răcit cu câte 2-4 grade pe noapte. Presupunând (prin absurd) că la venire apa avea 35... eu refuz să calculez că iar îmi clănţăne dinţii. Oricum fetelor au început să le atârne ovarele şi nouă băieţilor ne-au ajuns coaele vecine cu amigdale de la apa aia rece.
   Ei, cam atât cu hotelul groazei. Felixul este destul de paşnic iarna. Parcul era gol, nuferii ofiliţi şi restaurantele pline.
   Am mâncat foarte, foarte bine la restaurantul Rustic unde vă recomand supele bob gulaş şi gulaş de vita, puiul cu lămâie şi roşii chery, apoi păstrăvul gătit în orice fel. După ce mâncaţi din astea o să aveţi vise erotice cu farfurii. Numai poponaşi să nu luaţi, că diferă reţeta în rău faţă de cum o ştim noi regăţenii. Adică nu au brînză sau or avea ppm (părţi pe milion).
   Şi dacă vă mai poate maţul, nu rataţi o plăcintă zdravăn mânjită cu smântână şi mujdei. Numai să nu va apropiaţi cu ea de magazinul din centru, vecin cu pensiunea Ami.
Pentru că:

Spovedania unui blogăr pervertit

   Au trecut câţiva ani de când am blogul asta, nu conteză câţi, că nu aniversez nimic în afara egoismului. Anii au trecut pe nesimţite pentru că eu sunt un nesimţit şi dacă eu nu simt atunci cine?! Astăzi, habar nu am de ce, am recitit ceva scris pe la început. M-am şimţit  ruşinat, umilit. Cel vechi mă pişă în creştet la orice moment. Cel vechi era mucegăit, visceral, aproape sincer. Eu cel de azi sunt o târfă digitală, un pervertit, un prostituat al cuvîntului. Ruşine să-mi fie!

   Am început acest blog scriind numai pentru mine, făcând din scris un fel de exorcizare. După fiecare articol mă simţeam uşurat, ca după o vomă ce îţi eliberează pântecele de un aliment stricat sau imposibil de digerat. Nu scriam niciodată presat de termene, nu căutam idei; subiectele mă căutau pe mine, nu eu pe ele.

   Astăzi mă simt obligat să vărs ceva în eter măcar săptămânal. Astăzi mă uit la statistici, la trenduri, la curbe şi zig-zaguri. Am trecut la diacritice, am pus poze cu surse si drept de autor. M-am înscris în agregatoare, am votat pe alţii ca sa fiu votat. Am pus virgule mai puţine, am folosit punct şi alineat, deşi mi-am dorit să-mi înşir ideile aşa cum se pişă omul beat. Am făcut toate astea ca să vă vă fiu pe plac.

    Voi cei ce mă citiţi, voi sunteţi vinovaţi; voi m-aţi schimbat. M-aţi cerut şi m-am dat. N-a mai rămas mare lucru din mine pentru mine. Abia acum înţeleg că dependenţa de Facebook este bazată nu pe comunicare, ci pe frica de nimic, frica de non existenţă, spaima că nu exişti dacă nu te confirmă alţii.

   Oh Mucegaiule, eşti un amant minunat, adică erai. Mi-ai dăruit atât de multe la început încât acum dragostea ta mă doare prin însăşi a ei absenţă. M-ai obişnuit cu extraordinarul, mi-ai tocit simţurile cu diamantele cele mai dure, iar acum imi oferi drept consolare o banală batistă de hârtie ca să-mi şterg lipsa ta de pe trup. Te-am alăptat  ca pe un miel, dar  tu mi-ai muşcat sfârcul ca un lup. Te iert, dar nu te uit.

   Iar pe voi, pe cei chemaţi drept martori, vă urăsc pentru că v-aţi transformat peste noapte din spectatori în strigoi. Aţi pretins trup acolo unde doar ceaţa rodeşte al imaginaţiei fruct. Voi cei ce mă citiţi m-aţi schimbat. Aţi crescut pentru că v-am auzit. Nu ar fi trebuit să vă răspund, nu ar fi trebuit să vă admit existenţa. Astăzi mă spovedesc vouă ca unor zei şi vă reneg. Am să vă dărâm altarele, am să vă necinstesc fecioarele, am să vă risipesc cenuşa dorinţelor în vânt. Mărturisesc că plâng, pentru că ştiu egoistul adevăr absolut.

   Nu am nevoie de voi, mă vreau doar pe mine înapoi!

Nu mai urmăriţi seriale medicale, că faceţi urdori!

   Ţin să mulţumesc pe această cale doamnei/domnişoarei SixtyNine care mi-a scos în cale acest subiect, şi bineînţeles, mamei sale. Dar mai bine îi mulţumesc mamei mele că m-a făcut rotund la cap şi cu fobie faţă de spitale.

   Din motiv de cauză al acestui fapt, am scăpat neatins de mania serialelor cu doctori. Adică la unul singur m-am uitat şi io, dar era grila tv atât de îngustă încât Dr. Quin chiar nu se pune.

   Dragi prieteni pixelaţi, ce plăcere perversă poate cauza unui om să vadă serii întregi de boli incurabile, panoplii cu unelte de tortură, sânge şi ficaţi săriţi pă păreţi? Cum puteţi să idealizaţi acele personaje, ştiind prea bine că în realitate medicii sunt nişte maşini de strunjit cu comandă numerică?

   Pe bune că cei mai realişti doctori sunt roboţii medicali din filmele SF, ăsta fiind singurul loc unde Star Trek o suge nasol.

Sfat sfătos de om (încă) sănătos, pentru domniţa cu un şase pe faţă şi unu pi dos:

- Nu te mai uita dragă la Dr. House, că e periculos, un nebun viţios, care "soluţionează" cazuri atât de savante că lui Leonardo DaVinci nu i-ar mai rămâne de inventat decât mersul pe jos iar lui Sherlock Holmes nu i-ar rămâne un os de ros. În caz că te lapezi de House M.D., să nu te pună naiba să te uiţi la Anatomia lui Gray, că ţi-o iei. Serialul ăla sodomizează actul medical prin telenovizare şi este probabil comandat de producătorii de şerveţele nazale, a doua mafie mondială după trusturile farma.

Concluzia este aia din titlu.

   Nu mai urmăriţi seriale medicale, că faceţi urdori!