Interziceți crucile pe drumurile României!

Stimabililor, am și eu o întrebare.

Cine pana mea le dă autorizație, permisiune, retardaților care ne umplu drumurile de cruci, lumânări la borcan și flori de cauciuc? Cine autorizează construirea troițelor ălora infecte din cornier, sau beton, cine permite înfigerea crucilor în asfalt, spațiu verde, sau intre borduri?

Ați observat că unele din oribilitățile alea din fier forjat au fundații?

Și dacă românul e un dobitoc care poate simultan venera morții atât ortodox cât și păgân, ce vină am eu care trec pe drum? Chiar prost să fii, nu poți să nu te întrebi de ce merită ăla călcat de mașină două cruci. Are cumva două suflete sau două trupuri? Păi atunci eu zic să facem parapeții din cruci și să înlocuim linia dintre sensuri cu cruciulițe filigran, că pe mulți i-a întins tirul pe cauciucuri de la București la Varna. Să se pună tămâie în benzină și agheasmă în lichidul de parbriz. Astfel fiecare metru pios de șosea va fi o comemorare a morților pe fondul sonor asigurat de radio Trinitas.

Dar de ce oameni buni, ce vină am eu? De ce trebuie să știu că acolo au crăpat unii, și de ce trebuie să mă simt de parcă aș călători cu mașina prin cimitir? Și dacă nu vreau să știu, dacă nu vreau să mi se reamintească că pe drumuri se întâmplă căcaturi, ce pot face? Eu vreau doar să trec pe drumul ăla, să privesc peisajul, nu să fac cu mâna la strigoi.

Poate are careva idee unde pot reclama, unde pot cere demolarea acestor simboluri mortuare sau strămutarea lor acolo unde le este locul, în cimitire sau la fiare vechi. După administrativ cred că ar trebui acționat și la nivel legislativ.

Domnilor politicieni, dacă vreți să rămâneți în istorie, dați o lege care să interzică crucile de pe marginea drumurilor și troițele din intersecții!

Și țineți minte: crucile de pe marginea șoselelor nu inspiră spiritualitate, ci ideea că românii sunt niște bigoți lugubri suferinzi de stupizenie macabră.

Fiți cinstiți, pe voi vă deranjează crucile de pe marginea drumului?

Hoții de cruci

Există un loc magic unde se fură tot. Nu spun unde dar voi să știți că povestea se petrece într-un județ sinistrat dintr-o țară sinistru de furată.

Dacă se fură înseamnă că ceea ce se fură se poate utiliza, reutiliza, înseamnă că bunul furat este vandabil, etc. Acum întreb și eu ca un om acru și prost, cine cumpără frate cruci second hand?

Oare există o piață pentru ele așa cum e aia pentru mobile reprezentată de băieții din colț de la Rahova, care îți promit că dacă n-au telefonul la care râvnești "îl comandă" ei la "nește tovarăși" în Germania? Bine, acum faza asta s-a cam subțiat pentru că pulimea nu își mai dorește altceva în afară de "samsunge" și "aifoane", deci nu mai e mare șmecherie de ales.

Să revenim la crucea noastră cea furată. Există deci ceva hoți care îți caută în țintirim o cruce eventual brănduită cu nume la fel, sau doar materialul, dimensiunea și culoarea sunt criteriile de selecție?

Și pe bune, ăia de le cumpără chiar își pun numele rudelor decedate pe chestia aia, ori cumpără cruci la kilogram ca să paveze bătătura sau să le vândă la fier vechi? Acum mă gândesc că scena cu răstignirea lui JC între cei doi hoți a avut alt efect decât cel scontat. Poate că mesajul recepționat de unii a fost acela că cea mai bună cruce nu-i aia făcuta cu mânuța proprie ci aia de furat.

Lăsând blasfemiile la o parte, faptul că se fură monumente funebre este totuși un lucru bun. Pietrele funerare antice romane de la Adamclisi au ajuns pive și adăpătoare pentru animale. Așa este firesc. Civilizațiile se succedă, religiile se ridică și se prăbușesc dar utilul rămâne etern.

Curs de făcut cruci

Nu, acest blog nu se transformă într-un site ateist. Din întâmplare îmi pică sub ochi tot felul de subiecte religioase amuzante pe care vreau să le împart cu voi. Ilustraţia de mai sus am agăţat-o gugălind după poze pentru postul cu cateringul evlavios.
Pictogramele de pe rândul unu îmi aduc aminte de cursurile de Ju Jitsu. Uşor nostim un nenea bărbos în budigăi dungaţi, călugar rus aş zice eu, execută corect o Cruci-Kata
De la rîndul doi intrăm deja în probleme. Nea călugărele ratează exerciţiul închinării (greu or mai fi de executat cele 4 mişcări!). Dracii îl impresoară, vântul sufla rece, crucile îl dor. O singură mişcare greşită şi încornoraţii îl călăresc ciopor. Dii căluţ. Let's party.
Rîndul trei este epic. Revenindu-şi din buimaceală călugarul preaia conducerea ostilităţilor în cafteala cu spurcaţii. Apoteotic, el se scutură de draci precum Neo în Matrix Reloaded de clonele agentului Smith. Sfârşit, aplauze.
Deci asta or să înveţe copilul la orele de religie! Apoi o să fii mirat de ce nu mai vrea să doarmă singur sau că visează urît. Eu sper totuşi că aberaţiile or să le intre copiilor pe o ureche şi or să iasă pe cealaltă fară să producă daune în interior.

Tache şi mortul

sursa foto
Tache era un tip scund, vânos, nervos şi excesiv de spiritual. Ceva atitudine de smardoi de buzunar, scuzabilă pentru un oltean. Avea glume de şantier numai când ciupea ceva. În rest, băiat bun. Contrar aşteptărilor pe cât de tăioasă îi era gura pe atât de lin i se mişca mâna cu pensula. Tache era zugrav. Pictor de biserici, mereu în umbra şefilor de lucrare datorită incapacităţii de a promova. Băutura îl ţinea pe loc. Munca pe şantierele de restaurare sau pictură nouă presupunea să stai departe de casă cu săptămânile, cu lunile, chiar şi un an uneori. Depinde de cât era de mare "lucrarea". Aşa spuneau pictorii de biserici: avem o lucrare.
Într-o zi aflându-se pe schelă, buchisind atent blicurile unui veşmânt de sfânt, Tache a primit o veste proastă. Trebuia să meargă urgent acasă că are un deces în familie. A sărit agil ca o maimuţă de pe schelă pe podina cafasului şi a coborat în viteză pe scări. S-a spălat degrabă cu apă rece turnată de o calfă, a pus basca în cap şi a pornit-o către satul natal. Pe drum a început a transpira şi a se munci, în cuget învârtind aceaiaş crudă întrebare. Care dintre cei dragi s-o fi prapadit?! Curierul nu spusese decât că este vorba de înmormântare şi că trebuia să ajungă degrabă. Aşa agitat cum era şi trecând prin atatea gări, autogări şi răscruci de autostop, omul nostru a mai lins cate un paharel pufăind din ţigare. Soarele lui august combinat cu oboseala grija şi întrebarile, l-au năduşit. A dat jos cămeşa, să se mai ventileze la buric. Cine, cine să fi murit? O fi bunicul cel orb, o fi bunica, o fi tuşa...Terminase ţigările şi ultima „motorolă” şi drumul nu se mai sfârşea. Noaptea bătea la ferestre şi somnul la gene, cand în sfârşit a ajuns.
Tulburat de gânduri şi vodcă, nici nu şi-a dat seama că a ajuns la poartă. În momentul în care a intrat în casă, a găsit-o plină de oameni străini agitîndu-se ca nişte muşte decapitate fară să-l bage în seamă. Pe el, care făcuse atâta amar de drum. A pus mâna pe crucea rezemată de perete şi văzând că nu scrie nimic pe ea, a răgnit:
- Care ai murit aicea dom'le?
N-am aflat decât târziu răspunsul, aşa de târziu că n-a mai contat. Oricum, nu nimerise la mortul lui în casă, nici măcar la el în sat. Dincolo de copci si cucuie întrebarea aia i-a rămas în cap!

Prăjituri şi cruci, condoame şi măciuci

A născut nevasta unuia şi sa umplut biroul de prăjituri. Cum la asta nu se cotizează ca la zi aniversară, am dat navală la dulciuri. Cred că terminasem de răpus fro trei negrese si încolţisem o albă ca zăpada, când am fost prins de mâna care urmarea victima.
- Opreşte-te, nu e bine ce faci! Îmi zice colega.
- Huă fată zic eu, că sunt destule!
- Măi, tu mănânci de dulce, azi de ziua crucii?
Mi-am pus o fantă mica (oranj nu roz) şi mi-am căuta de treaba. Ea nu. La sunat pe nefericitul tatic sa-i impute ca n-a adus prăjituri de post. Colega asta e ca superman, adică poartă broboadă şi cruce pe sub bustieră iar când e nevoie, ţaca-paca, se despoaie de tocuri şi sare la jugulara duşmanilor bisericii ca scânteia din ştecher. O simţeam cum mă arde cu privirea în ceafă. Văd un mesaj în outlook de la ea cu semnul exclamării. Înauntru era un link la calendar cu sinaxarul zilei de paişpe septembrie. L-am citit mursecând o bezea.
Uailei tată, dar multe şi sfinte lucruri s-au petrecut în ziua asta! Nu mai puţine de opt, dar cap de afiş o fo' Înaltarea crucii. Deasupra capului.
Ce sa zic, frumoasă legendă, cum a trimis împaratul Constantin expediţie de a jefuit de la Ierusalim crucea originala a lui Cristi plus alea două ale hoţilor. Şi după aia cum le-a arătat-o la toţi.
Deci sărbatoare ie egal party, da? Atunci io de ce n-am voie să îmbuc o prăjitură şi să beau o ţâră de gius?! Că mie tataia - om religios până la patra ţuică - mi-a spus că în viaţa asta rămâi cu ce bagi în gură şi ce tragi pe sulă. Cum pe haia de săracie nu mai poţi trage azi decat prezervative măsurate cu japca de guvernanţii ţării, mi-a rămas platoul asta cu prajituri. Aşa că îi zic fiinţei:
-Auzi fată, de ce nu mă lăsai să mănânc, te oftici că nu mananci şi tu?!
Frate, s-a băşicat aia. A încruntat sprâncenele desenate a la Aura Urziceanu aşa brusc că i-a picat jumate din tencuiala de pe faţă şi a lăcrimat un fel de gel.
- Păcatosule te poti abţine măcar doua zile pe săptămână că este şi Sf. miercuri azi si...
- Ei lasă fată, oricum până mâine se acreau!
Şi pac, am şi luat platoul la mine la birou.
Ei, acum chiar că mă pot gandi la cele sfinte. Mă gândesc cum ar trebui crucile puse în prezervative să nu le dea credincioaselor vreo ţeapă în cur.
Şi mă gandesc că ai mei colegi ar trebuie sa renunţe la planingul familial mai des, că bune mai sunt spurcatele astea de prăjituri.