Păsărica migratoare

   Înainte să apuc prima dată să mă caţăr într-un avion, eram ferm convins că acest mijloc de transport este elitist. După prima călătorie la Milano încă păstram această impresie. Erau nişte tanti la 50 de ani stewardese la Alitalia care mi-au confirmat două chestii minim. Unu, italiencele nu sunt toate nişte baragladine cu curul cât baniţa. Doi, dacă astea au îmbătrânit şi trag speranţă să iasă la pensie de aici, înseamnă că întradevăr avionul este cel mai sigur mijloc de transport.

   Cât despre elitism, la a treia călătorie mi-am luat-o sever peste bot. Avionul companiei Air Lingus care m-a adus de la Dublin la Bucureşti era un fel de fast food combinat cu grădiniţă şi talcioc. Jeg şi ketchup pe spetezele scaunelor, firimituri pe jos iar printre, peste şi pe sub aceleaşi scaune se zbenguiau copii mai excitaţi decât în Luna Park. Cei care nu puteau sări ca maimuţele, urlau cât îi ţineau plămânii din scutece. La aterizare toată lumea a început să aplaude furtunos, treabă care mi-a dat fiori reci pe coloană. Adică nu vă supăraţi, bănuiesc eu că e o treabă normală ca orice avion care decolează să şi aterizeze. Dacă astea sunt operaţii obligatorii şi de rutină, la ce bretelele mele aplaudăm ca nişte foci?!

   Am uitat să vă spun revelaţia mea referitoare la stewardese. Ce mă gândeam eu înainte de decolare? Fetele astea sunt singurele care au cu adevărat păsărici zburătoare. Greşit, total greşită această cugetare! Avem să o constat pe nasul meu în momentul în care doamna din poză a luat loc în avion pe scaunul din dreapta mea. O remarcasem în zona liberă la Otopeni şi chiar mă amuzasem pe seama pungii de plastic pe care o bălăngănea continuu. Mi-a picat falca când am văzut-o cum îşi înfoaie fustele peste pantalonii mei călcaţi cu dungă.

   Vai de cucu meu! Parcă nu eram sătul de asta din autobuze, trenuri şi tramvai. Viaţa nu e dreaptă, zău aşa. În prima mea călătorie în Serbia am fost acompaniat de ce-a mai împuţită păsărică migratoare din câte am mirosit vreodată. Nu vă spui câte, că sunt un domn. Dând nară cu hoitul plutitor nasul meu a cârmit-o singur în direcţia opusă. Am căscat gura larg şi am încercat să deschid un geam, chestie imposibilă în avion. Cum simţul olfactiv este singurul adaptabil, până la urmă n-am mai mirosit nimic dar mi-au lăcrimat ochii toată ziua şi am rămas cu nasul parcat pe stânga.

   Ia gata cu bârfa că scap airoplanu'. V-am pupat, din zbor!

Schimbul

   Vacanţa la ţară a fost ceva frumos până pe la 14 ani. După asta am început să am dubii, iar azi certitudinea că nu sunt făcut să-mi sufle vântul în rozetă printre araci când merg la budă. Dacă vreau senzaţii asemănătoare pot să folosesc un feon. Cum, nu de aia au la hoteluri feonul montat la baie aproape de tron? Eu asta credeam, pardon!
    Nu-mi mai place viaţa la ţară. Asta e, nici măcar n-o mai suport. Ca să-mi facă probabil în ciudă, prietenii mei sunt înebuniţi după viaţa la ţară. Îşi doresc chiar să cumpere împreună o casă bătrânească. Bineînţeles dragostea îi ţine maxim un weekend. După aia li se termina şevetelele umede, antihistaminicele, pastilele si spraiurile anti ţântari, adjuvantele digestive şi restul de suplimente fără de care un orăşean nu poate ingera, digera sau defeca liniştit.
   Diferenţa între mine şi ei este aceea că eu nu mă mai mint că-mi place. Mi-a plăcut când eram mic şi prost. Acum pot supravieţui în jungla urbană şi tot aici mă simt cel mai des fericit. Probabil o să mor tot "între betoane" aşa cum mi-a menit mamaia.
   Ultima mea amintire plăcută de la ţară s-a pierdut în neant. Îmi aduc aminte însă de o fază fericită de când eram pici. Nu ştiu cum am pus mâna pe nişte mărunţi şi am alergat cu limba scoasă spre CAP. Acolo lucra mamaia ca bucătareasă, dar tot acolo era şi Cooperativa. Aşa îi zice mamaia la locul magic de unde cumpăra ea Iogenii. Iogeniile astea băteau la cur orice Horeo făcut cu cremă de ghete şi se pişau cu boltă pe orice Belitastart sau cum cocăru' meu le zice la crocănţeii ăia multîcerealieri. Iubeam  Iojenia cum o iubeam pe mama când eram mic. De asta şi acum îmi aduc clar aminte că pe drumul înapoi de la Cooperativă am rămas fără Iojenie.
   În mod uluitor, din alea două bloace pline de ţigani trântite de Ceauşescu în mijlocul câmpului, nu mi-a ieşi în cale vreun hoţ. Dintre calabalâcuri, şandramale cu porci şi câini jigăriţi mi-a apărut  în faţă ispita sub forma une ţigănci un pic mai mică decât mine. Ţinea întro mâna o ceapă iar în cealaltă o bucată rece de mămăligă presărată cu sare grunjoasă. Muşca din ele cu poftă pe rând, cu mucii târăş dar cu ochii sclipind. Era fericită. La prima muşcătură mi-au dat lacrimile. La a doua a început să-mi plouă în gură. Am ştiu imediat că vreau şi eu. N-am mai ezitat nici o clipă. Am întins Iogenia şi cu voce pierită am cerşit:
- Facem schimb?!
  Mamaia m-a certat iar prietenii au zis că-s prost. Numai un bumbalău ar schimba o Iojenie pe o bucată de mamăligă şi o ceapă pe jumătate mâncate. Eu însă ştiu sigur că ţiganca s-a păcalit iar eu am făcut un schimb grozav de avantajos, pentru că toată ziua aia am fost fericit.
   Dar tot nu-mi place la ţară, aşa să ştiţi!

Euro ţigăneala

   
   Ce epiderma mea, băi cosangvine!? A dat buba neagră, ciuma burbonică, holera si ciuleandra în toţi europenii?! Păi cum nu! Ia daţi o geană pe ştiri să vedeţi că este plin internetul de ţigani. No acuma e drept, unde să se mai ducă şi ei săracii, dacă Franţa îi expulzează, Anglia îi persecută, Italia îi execută? Pe net ţiganu ie free!
 Din presa virtuală ai zice că dragii noştri europeni s-au dilit rău de tot la cap.
   Englezii spun că Dacia Duster este ca un ţigan care boxează. Probabil i-a lovit maşinuţa noastră pe producătorii britanici direct sub centură.
   Francezii mai dau o lege de expulzare, mai una de ridicare a interdicţiilor de muncă sperând în integrarea ţiganilor. De parcă de muncă le arde lor. Să se uite francezii la statistica românească unde scrie negru pe alb (discriminare inversă mâncaţi-aş tu p'amea!) că în ultimii 2 ani de zile doar 10 la sută din ţigani au lucrat iar peste 51% nu au muncit niciodată.
   Păi dacă ştiau cifrele astea, mai botezau francezii fosila aia fără cap dinozaurul ţigănesc?! Parcă văd doi dinozauri, unul americănesc şi altul  ţigănesc vorbind între ei:
- Auzi cumetre n-ai să-mi dai şi mie un cap, măcar în gură, că-mi moare copii de foame!?
- Nope!
Şi uite aşa au dispărut americanii. Adică dinozaurii.
   Dar trebuie să ştiţi că pe plan local legat de ţigani avem numai lucruri pozitive. Uite de exemplu ţiganii sunt patrioţi, nişte arhitecţi în exil care cresc PIB-ul ţării. Păi nu cară ei banul din toată UE să-şi clădescă palate cu turnuleţe unde e fiscul mai chior adică acilea la Romunia?
Aţi auzit vreodată de Maicăl ăla să ia mii de euro la nunţi? Era un fraier care a scos câteva albume în 50 de ani. pe care îl bate Salam la cortu' gol la orice oră de profit. Şi stiţi voi câte albume are Gută? Sute vere, sute!
   O altă chestie. La noi în ţară ţiganii se opun corupţiei şi promovează educaţia. Ca să nu mai intre românii la facultate dând şpagă la ONG-uri să-i faca ţigani  în acte, să dea banii direct la ţigan, la bulibaşa locală. Iar rumânii care vrea la facultă să pună burta pe carte să ia bacu, ca să nu-i fraierească şmecheri de alde Eminescu şi Sadoveanu, mama lor de şnapani!
   Voi credeţi  că degeaba este internetul plin de ţiganii noştri în Europa? Nu, ei au o misiune acolo iar ştirile sunt rapoarte de progres. Este vorba de o ultra, giga, mega misiune a serviciilor secrete rromane GipSIE care este în plină desfăşurare şi dă semne de succesuri. Parlamentul european este deja o ţigăneală generală iar UE o mare ţigănie.
Bravo mo!

Deci în cimitir, Grătar

sursa foto

   Ştiam eu de ce mă feresc să mă uit la cutia cu maimuţe. Cum privesc la Tv, cum chiorăsc. Îmi intră nuş' ce în retină şi mi-o lasă oloagă de conuri, schiopătând numai în bastonaşe ca o cretină.   

   La tv am văzut că ieri a fost mare party în cimitir la Buzău vere. No acuma, grătare în cimitire fac ţiganii de multă vreme şi or să mai facă, că mai nou ei impun moda românilor conlocuitori, ei aleg şi vremea şi locul. Chiar ştiu personal câţiva români care adoră să miroasă cotlete perpelite la umbra crucii. Dar se pare că numai pe ţigani şi fix la Buzău îi vede bine Realitatea Tv cu ochiul ei de sticlă.

   De paştele blajinilor cică ie tradiţia ţiganului să bage în el miel la proţap cu mortul sub cur şi crucea la cap. Obiceiul are adânci rădăcini păgâne care s-au grefat pe cre(ş)tinism, dar s-au lipit prost. Oricum creştinismul ţigănesc este de faţadă, de cumătrie şi în esenţă o mare vrăjeală ca să ia ochii şi banii la gagii. Nu că ăla românesc ar fi mai breaz, dar are fraierii mai vechi.

   În ritm (suspect de jos sonorul) de manele, o pirandă cheală-n gură ne explică expert cum vii mănâncă şi aburii îi satură pe morţi. Să le explice frate careva că aburii se duc în sus şi ca să ajungă haleala unde trebe, ar trebui să stea cu capul în jos şi să planteze copanele şi micii pe mormânt. Dar să le înfigă cât mai adânc cu o cange ceva, ca să-i intre mortului direct în gât.

   O rumâncă ofuscată ne zicea că nu ie bine ce face ţiganii care ie oricum mai avuţi ca noi. Apropo invidioasa mică, tu ce căutai acolo dacă ştii că aşa fac ăştia an de an; crezi că mâine nu-ţi mai găseai mortul acasă!? Ori era aşa de proaspăt că... Aoleu ce gălagie fac vii ăştia frate! Haşunel mo, că deseară ie Sfântu Diorde şi veniţi înapoi. Poate câţiva rămâneţi să ţineţi de cald la rude.

   Eu o să închei aici exact aşa cum începea reportajul tv. Prim plan cu ţigan printre morminte răspunzând la telefon cu gura plină:

- Deci în cimitir!

   PS: Da, ăla e Pepe şi să-mi moară ce-am pă casă de bănuiam măcar ca ie ţîgan!

Blestemul calului bălan

Mă cheamă Tache şi sunt mort. De fapt nu mă cheamă nimeni, că doar ce vă spusei mai înainte că-s mort. La o adică sunt mort de două ori, treabă care de aş fi viu, mi-ar da fiori. Dar cum sunt mort de beat şi apoi mort de tot, nu tremur deloc. Să vă spun deci cum e treaba cu beţia şi moartea.
Toată viaţa de dinainte sa mă apuc serios de băutură mi-a fost frică de ţigănci. După ce m-am tăvălit cu una pe prundul gârlii mi-am amintit vorba aia: de ce ţi-e frică, de aia nu scapi. Lila era fată mare dar zicea că nu. După ce am spart-o a început să urle cu mâna plină de sânge între craci, că nu o mai ia nimeni. I-am dat brânci în apă să se spele, că o mai iau eu odată. Atunci m-a blestemat ţiganca să mor lovit de calul bălan când mi-o fi lumea mai dragă. Ce mi-o fi trecut prin cap uitându-mă la ea cum şedea în genunchi plânsă şi nămolită nu ştiu, dar am luat-o acasă. N-a făcut anul cu mine că a fugit cu un ursar. Muci în terci, pagubă-n ciuperci şi naiba s-o cheptene de păduchioasă. Oricum de la treaba cu blestemul eu mă însurasem cu rachiul şi ea cu bătaia. Îmi aminteam de Lila numai când îmi zicea careva la birt să-mi trăiască nevasta ca să-i dau de băut. Aşa spaimă de moarte băgase proasta în mine, că săream gardul în grădinile oamenilor când vedeam cal alb pe drum. N-avea cătare că erau priponiţi sau legaţi la caruţă, eu fugeam de cai ca de dracu de tămâie. Treaba proastă era că trăiam din zugrăvit biserici. Bisericile ale mai multe sunt la ţară iar la ţară cai. Mama ei de Românie agrară, nu mai era de trăit în ea. Noapte şi zi visam cai albi care mă zdrobeau sub copite. Cum am prins ocazia am plecat în Italia. Acilea am mai uitat frica, dar de băutură nu m-am lăsat. Din pictor am devenit zidar că îmi tremura mâna. După ce am lucrat câteva luni în Arezzo mi-a dat una şi mai bună prin cap. Ia sa plec eu în nord, că aia este zonă industrială şi unde sunt fabrici nu sunt cai. O săptămâna am lălăit-o pe drum, tot prin pensiuni cu o italiancă bogată ce mă agăţase la Bologna. Ieri trăgeam la măsea amândoi pitiţi în cameră. Spre dimineaţă am terminat pileala. Ni se uscase gâtul şi ne săturasem de omorât patul. Aşa că atunci când aia a zis că ştie în Reggiolo un loc cu mâncare bună şi băutură fină, ne-am pus cururile în maşina şi am mers la restaurant. Acolo italianca a zis ca mă ia de bărbat şi mă îmbracă în aur. Am simţit că toată lumea era a mea. Dimineaţă, ieşind beat cui din crâşmă, m-am sprijinit de un levier înfipt în perete şi asta a fost tot. Am auzit o bufnitură şi am căzut mort, cu firma restaurantului Cavallo Bianco înfiptă în creştet.
Acum stau şi mă uit la tunelul ăla de lumină. M-aş duce, dar simt că nu pot. Popa zice la slujbă: "du-l Doamne la loc cu verdeaţă", iar treaba asta nu-mi place deloc. Unde-i iarbă sunt şi cai. Mai bine mă dau pe topoganul negru către smoală, cazane şi foc. Doar v-am mai spus odată, unde-i industrie pentru cai nu e loc.

Ţiganii şi curcubeul gay

- Roşii!
- Haide fă că rochia ie cu verde şi ocru. Nu se pupă.
- Ham zis roşii, pantofi roşii vreau că vine paştili nu legionarii. Haoleu, haoleoo!! Măh nenorocitule, de haici ai luat ieri covoru' hăla de îi zici tu beş si io galbăn jăgos?!
- Da fă, uite că nu mai are nici unu. S-au dat. Ţi-am zis io că ie ielegant.
- Haoleu vai de capu meu! De triizăci di ani mă chinui să fac om dăn tine, te-am dat la şcoală dăgeaba. Uite mă halăturea covor frumos cu galbăn, cu verde, cu roşu, cu muov. Zici că-i a lu Haladin.
- Aidi fă mamică, parcă-i curcubeu' dă pă steagu' gay.
- Cocorbeu' ie frumos prosteo... Dacă ie bun să fâşfâie pă steag ie bun si să stea pă jos. De hăsta are Aurică dă peste drum. Ăsta-i covor mă, ca să râde casa de la el, săriţ-ar măselele pă covoru tău beş. Să-l schimbi hauzi?! Să-l haduci înapoi şi să iai unu dăsta cărăratu'!