Despartirea de celalalt eu

Cum ar fi daca ai realiza ca ani de zile ai trait cu un mort in tine? Cum ar fi daca intr-o zi ti-ar trece prin cap ca bucata nevie din tine a fost de vina pentru lipsa ta de apetit, pentru cartile necitite, copii nenascuti si iubirile avortate dupa primul sarut. Ce ai spune daca bucatile ar decide sa nu mai suporte aceasta simbioza de care niciodata n-au stiut, pe care n-au dorit-o? Inchipuie-ti ca in acel moment, la un rasarit violent, la aprinderea unui bec in intunericul orbitor, ai vedea aceaiasi oroare spoita pe chipul celuilalt. Tu cel viu esti de vina pentru asta. Tu esti cel ce se teme, cel ce dispera, cel ce crede si cel care simte. El este amorf, impacat, rece, vesnic si intelept. L-ai tinut atat amar de vreme departe de anorganic, carnea adevaratului univers. Becul se aprinde gata sa arda, soarele atarna gata sa cada. In tipatul ciunt, vointa rupe tendoane, fluidele fug, spaimele sapa canioane. Sfasietoarea despartire se propaga in intreg ca un ecou. Tintuit de infinit prin al secundei cui, plec si raman. Adio tie, celalalt eu al meu. Plec!