luni, 29 august 2016

ȘTIMA

1.Duhul iazului


Eram învățător în sat, când mai lăsau copii păscutul vacilor sau munca de pe câmp, dar cel mai adesea coasa, nu cartea îmi dădea de mâncare. Ca orice bărbat tânăr și întreg la trup aveam și eu o drăguță. Ea îngrijea de-o babă oloagă și n-avea alte rude în sat, că era venetică.

Cât timp a trăit fata aia, nu mi-am dat seama ce ne leagă.

Eram mereu flămând după trupul ei, mereu în căutarea unui răgaz și a unui loc unde să ne amestecăm sudoarea cărnii. După ce-mi scuipam sămânța, mă îmbrăcam pe jumătate și îmi răsuceam o țigare. N-o întrebam ce simte, dacă simte, dacă măcar a simțit. Ea mă săruta întotdeauna pe gât, cuprinzându-mi talia, până ce mă rupeam din strânsoarea brațelor albe. Mereu aveam treabă, n-aveam chef de prostii, sau de cele mai multe ori eram mohorât ca o burniță de toamnă.

Câteodată, dinadins ca să o supăr, întrebam acru odată cu ultimul fum:

- Vrei să ne mai vedem sau ți-ai găsit deja pe altul?!

O părăseam înlăcrimată, înecându-se printre sughițuri în juruieli fierbinți.
Așa se purtaseră și tata și bunicul și străbunicul cu ibovnicele lor, pentru că la țară traiul este aspru, ținut mai mult de datini decât de regulile civilizației.

Eu eram holtei, iar ea doar o femeie lăsată de bărbat. Țiitoare și atât. Şi a durat povestea asta cam un an, la sfârșitul căruia lumea, așa cum o știam eu, mi s-a prăvălit în cap.

Țiitoarea mea a dispărut pur și simplu, iar odată cu ea, a dispărut și mulțumirea mea. Nu că n-aș fi încercat și cu altele, dar nici una nu rezista la mai mult de două ciondăneli și fugea să-și plângă amarul la mă-sa în poală. Nu știu cum nu mi-am dat seama că, de ceva vreme Maria nu mă mai caută. 

Poate pentru că eram felul pe care îl trag muierile de mână pe poartă și nu din felul celor care aruncă cu corcodușe în geam să-i iasă mândra la fântână pentru o sărutare fricoasă.

Atunci am visat-o prima dată pe Maria. Ne iubeam în fân, la tataia pe hat, greierii cântau și din marginea pădurii se scurgea către noi un abur. M-am trezit lac de apă, cu sentimentul că ceva rău i s-a întâmplat Mariei; că n-a fugit de răul meu sau al altui om. Am ridicat din umeri și-am uitat; treaba ei ce-a pățit!

Dar seara următoare, după o zi de tăiat coceni, m-am prăbușit gol pe laviță și m-am gândit din nou la ea. Mi-am amintit cum mă striga din umbra viei să-i dau doar o guriță înainte să plec; cum mă acoperea de sărutări, până și acolo unde soarele nu luminează niciodată trupul unui bărbat; cum își trecea degetele peste barba mea nerasă și mă făcea urs.

Mi-am amintit cum mă trezea dimineața dacă înnoptam la ea, cu sărutări și șoapte ca să nu-mi curme prea iute visele. Am adormit cu ea în minte și când iar am visat că suntem împreună în fân la tataia, am știut că nu e vis curat.

Știam că visez, așa că am răbdat mângâierile și fânul și greierii, dar când ceața a prins a curge, nu m-am mai trezit. În visul meu Maria dormea încă. Am lăsat-o să doarmă în iarba uscată și m-am dus hotărât înspre neguri. Acelea s-au potolit și s-au scurs deodată în luciu de apă și lacul Știmei mi s-a întins în fața ochilor, înconjurat de smârcuri cu trestii. În oglinda întunecată lucea ceva alb și când m-am aplecat să văd mai bine, Maria a strigat, a fugit pe lângă mine și a sărit îmbrăcată în apă. Eu am intrat până la brâu și am răscolit furios undele cu mâinile, dar n-am găsit nimic și am urlat de neputință până m-am trezit din somn. Eram supărat și obosit de parcă nici n-aș fi dormit și în cap aveam doar gândul: Maria nu mai e.

Atuncea abia, simțind că Maria e moartă, mă cuprinse jalea. Nu pentru ea, care trecuse hotarul lumilor ci pentru mine, cel lăsat pustiit și stingher. Abia atunci am văzut cât de mult mă iubise, abia atunci mi-am dat seama că-mi fusese pereche, că fusese femeia mea, deși eu nu o recunoscusem vreodată. Şi tot abia atunci, mi-am dat seama a cui datorie este să pună trupul Mariei în pământ sfințit cu cruce la căpătâi.

Am strigat la tata că iau calul și într-un sfert de ceas mă uitam din scări la lac. Aici trebuie că zace Maria, undeva încurcată în trestii, acoperită de nuferi, cu boii de baltă dansându-i prin păr. Am răscolit o parte din stufăriș câteva ceasuri bune și m-am gândit, că-i poate undeva, în adânc. Am fumat dârdâind de frig sub cerul noros, care căta a ploaie și m-am întors să aduc ajutoare.

Trei zile am scurmat cu furcile, eu și flăcăii din sat; trei zile am plimbat năvoadele răscolind malul și tot nimic n-am găsit. Am tocmit bărci, am plătit babe să-mi arate prin descântec locul, dar trupul Mariei nu l-am găsit. Toate ziceau că Știma, zâna apelor, a luat-o pe Măria.

O săptămână n-am ieșit din crâșmă, de nici taica, nici tataie n-au reușit să mă ducă în pat. Am dormit pe o masă, cu brațul drept pernă și când maica a venit până la ușă, am trecut pe lângă dânsa și nu m-am oprit decât la lac. Am spart sticla de o piatră și cu mâinile pline de sânge și vin, am urlat îngenuncheat în apă:

- Știmă ce-ai făcut cu Maria? Dă-mi trupul ei înapoi și ia-l pe-al meu că nu-mi mai trebuie la nimica!

Am bocit ca o muiere până mi s-au uscat lacrimile și cămașa. Soarele era în crucea cerului, când dintre trestii a ieșit o fată. Pentru o clipă am zis că e ea, că apa mi-o dă înapoi vie, dar fata asta n-avea cosițe bălaie și abia dacă împlinise 16-17 ani, după cum îi era trupul neîmplinit. S-a oprit în fața mea, goală cum o făcuse mă-sa, fără măcar să încerce, să-și acopere cu mâna rușinea.

- S-au terminat femeile în lume de urli ca lupul?!

- Nu-i treaba ta. Tu cată de te îmbracă desfrânato, că de află tac-tu, rupe gârbaciul pe spinarea ta!

- E așa cald afară și apa asta parcă fierbe de atâta soare. Mie mi-e tot timpul carnea rece, așa că o stau goală cat poftesc și dacă nu-ți place să mă vezi, poți să te întorci cu spatele!

- Hai, ia-ți catrafusele, de unde le-ai dosit și dă-i drumul acasă, că ţi-or fi simțit lipsa!

- N-am haine, nici cine să-mi poarte de grijă, iar ăla care poate să plece ești tu. Lacul ăsta-i al meu!

- Ia uite, ce boieroaică am eu cinstea să văz în curu’ gol!? Pe lângă lipsa rușinii mai ești și mincinoasă!

- Ție ți-e rușine cu trupul tău? Săracul de tine, oi fi ciung, pocit sau mai rău, berc!

- Ba mi-s cel mai arătos flăcău din sat, și ce te interesează pe tine de-s berc sau măgar?! Ia-n vezi, că fetele de vârsta ta caută să ajungă fecioare la cununie, nu să-și pună poalele-n cap la marginea bălții!

Vorbeam din ce în ce mai vesel, că doar jocul ăsta mai fusese jucat. Și ea se tot muta de pe un picior pe altul si îsi dădea părul peste cap așa că sânii ei tresăltau minunat în fața ochilor mei. Erau albi ca laptele și sfârcurile îmboldeau trandafirii înainte, făcându-mă să înghit anevoie, în sec.

Ea s-a trântit în iarbă lângă mine și tăciunele părului i s-a răsfirat peste fața mea. Mirosea a pământ și-a frunză de nuc. Picături de apă mi s-au prelins către gură, și fără voie am dus o șuviță la buze și am sorbit. Atunci m-a ars ceva pe dinlăuntru gâtlejului și jarul a fugit către vintre, sumeţindu-mi bărbăția într-un zvâcnet.

-Ha, am crezut că ai o broască în nădragi, dar acu’ cred că-i mai degrabă un șarpe! Scoate-l afara, că poate te mușcă de buric!

Râsul ei a sunat ca un izvor și inima mi s-a umplut de dorință când mi-au alunecat ochii la îngemănarea coapselor zvelte. Mâna mi-a plecat singură la cingătoare și paftaua a sărit ca lovită de glonț. M-am răsucit dintr-o singură mișcare peste ea, cu dreapta în nădragi și cu stânga țintuindu-i părul.

- Nu te grăbi frumosule, lasă-mă să-mi desfăt și eu ochii cu ce ai!

M-a împins ușurel, întâi cu mâinile, apoi, cu un zvâcnet, de picioarele dalbe până m-a susținut cu tălpile proptite în piept, ușor aplecat către ea. M-a mirat puterea de care a dat dovadă, dar îmi fierbea sângele și ițarii mi-au căzut cocoloș la picioare. M-am aplecat într-o parte și am căzut în iarba de lângă ea, fără să îndrăznesc să mă mișc ca să n-o sperii. O doream, o voiam sub mine, dar dacă ar fi vrut să fugă nu puteam, nu voiam s-o opresc. Trăgeam de curea și nu nimeream să o desfac.

- Ia stai tu cuminte, că te dezbrac eu.

Cizmele au ieșit repede, iar obielele s-au desfășurat ușor ca niște aripi zburând în iarbă, urmate imediat de nădragi. Cămașa mi-a scos-o pe cap, rupându-i șnurul cu dinții mai dintâi. S-a așezat peste mine și i-am simțit trupul rece ca apa într-o fântâna adâncă.

Pielea mi s-a încrețit și bărbăția mi-a zvâcnit cuprinsă și ea de fiori. Buzele reci mi-au închis ochii cu sărutări, au coborât spre gură ocolindu-mi-o, m-a mușcat de piept și a coborât spre buric… oh! M-a sărutat pe boașe, amuşinându-mi floacele și... oho, oh!

Numai în poveștile altora am auzit că o femeie ar dori să facă asta de voie bună. M-a lins drept în vârful dezgolit al mădularului și mâna micuță și rece mi-a mângâiat boașele așa de învârtoșate că dădeau să spargă punga în care nu mai încăpeau. Apoi gura i s-a rotunjit ca peste o prună goldană și răcoarea s-a transformat treptat în căldură. A băgat totul în gură, din ce în ce mai adânc, până ce am simțit că n-a mai rămas nimic pe dinafară.

Nu am mai putut rezista și am deschis ochii către ea, căutându-i privirea. Anafoare întunecate i s-au răsucit în iriși, de parcă cu ochii mă sugea, nu cu gura aia fermecată din care se ițea o parte din bărbăția mea.
Cu privirea unei fiare de pradă, seamăna cu o pisică încolțită cu șoarecul în dinți. A strâns brusc din fălci și spaima mi-a oprit inima pentru o clipă. M-a simțit speriat și în clipa aia a început să mă tragă în gura ei, ca o vițea nebună, izbindu-mă cu fruntea în buric. Capul mi-a căzut singur pe spate, picioarele mi s-au desfăcut și mi-am ridicat bucile din iarbă, voiam să mă înghită cu totul, să mă mănânce, să mă golească de tot. Voiam să rămân doar o coajă goală, dar s-o hrănesc și s-o satur deplin.

Mâinile i s-au întins peste pântecele meu, au urcat spre piept și una din ele mi-a acoperit ochii. Cealaltă a căutat ceva prin iarbă și pentru o clipă, mi se pare că cineva a pășit peste capul meu. Am încercat să deschid ochii, dar unghiile mi-au țintuit pleoapele și foșnetul a încetat. Mâna a rătăcit peste pieptul meu, a coborât mângâindu-mi buricul și deodată am simțit cum mă arde, apoi ceva ud. 

Mi-am trecut palma peste locul dureros, dar ea mi-a prins-o și mi-a vârât-o sub ceafă. Cum a putut ajunge cu mâna peste creștetul meu, în timp ce gura ei s-a aflat atât de jos nu am priceput, dar cu-i păsa dacă-i fugită de la vreun circ?!

"Fata asta-mi suge seva din mădular" Gândul ăsta m-a înnebunit, mi-a turnat roiuri de albine în stomac și mi-a răscolit mușuroaie de furnici prin vintre.
Gura m-a părăsit, m-a lăsat nerăbdător și supărat cu steagul înălțat în adierea vântului, dar într-o clipă am uitat de ultima dorință, căci mi-am simțit picioarele ridicate până ce mi-au ajuns genunchii la piept. Acolo unde mie mi-e silă să mă scarpin și prin izmene, în borta curului, a poposit un deget alunecos. A cercetat puțin conturul care zvâcnea și a început să împungă ușurel. Degetele de pe pleoape mi s-au ridicat și lăsându-mă o clipită să mă hodinesc, mi-a spus:

- Dacă deschizi ochii, mă ridic și plec, dacă îi ții închiși și te încrezi în mine, ai să simți plăcere cum n-ai mai simțit niciodată!

Nici să vorbesc nu am îndrăznit, am încuviințat dând din cap, convins că mă vede.
Gura îmi sărută încă o dată boașele și a coborât ușurel sub ele. Mi s-a oprit răsuflarea în așteptare, iar răsplata a fost mai presus de cuvinte. A sărutat locul ăla apăsat și după câteva clipe a băgat vârful limbii înlăuntru. Intra încet și se retrăgea repede, intra repede și se retrăgea încet, de-mi tremurau mâinile și picioarele în așteptare. Cu o mână mă mulgea, cu gura ma lingea, ori invers. Nu-mi păsa.

Limba ori degetul pătrundea tot mai adânc, ieșea tot mai rar și deodată am simțit cum se îngroșa. Se întărise de parcă era de piatră; o arsură apoi durere și din amestecul ăla am simțit că-mi vine. Laptele mi s-a adunat și mi s-a îngroșat în boașe pornind năvalnic, dar înainte să țâșnească, gura ei era acolo și a supt și a înghițit tot, până la ultimul strop.

Durerea s-a oprit, vântul nu a mai bătut, păsările au tăcut, doar eu gemeam, părăsit de puteri și de sevă. Aș fi vrut să dureze veșnic clipa aia, să nu se termine, aș fi vrut ca gura aia să rămână lipită de pântecul meu în veci.

- Hodinește dragul meu, adună-ţi hainele și du-te acasă și mâine să vii din nou, să mă faci fericită. Să nu mănânci și să nu bei, ca să fii pur. Vezi, că dacă nu mă asculți, n-am să mai fiu a ta, n-ai să mai fii al meu!

Iarba s-a înfiorat și am auzit apa lacului clipocind. Fecioara nerușinată se spală, am zâmbit eu cu ochii închiși. Parcă văd c-o să vină șiroind de apă și o să mă stropească că să-și râză de mine.

Clipele au trecut și liniștea a început să-mi pară ciudată, așa că am deschis ochii, dar n-am zărit-o nicăieri. După ce am căutat o juma’ de ceas m-am întors în sat. “Mâine am să-mi bag bărbăția în ea, și-am să mi-o fac femeie”, am gândit.

Am uitat repede ce făgăduisem, căci mama făcuse berbec la proțap și tataie dăduse cep la un butoi de vin vechi de trei ani. Hârjoana de la lac mă secătuise de putere și din cauza asta vinul mi s-a părut mai bun că oricând. Cârlanul era mai fraged ca un pui de găină și poate din cauza asta, am mâncat prea mult.

În miezul nopții însă, pântecele a început să-mi fiarbă; am vărsat tot ce-am mâncat și-am băut, dar durerea mă sfredelea ca o coarbă, răzuindu-mi mațele. De câte ori am încercat să mă screm prin fundul grădinii, n-am scos din mine nici măcar un fâs. La a cincea încercare, am lăsat scârba de-o parte și mi-am băgat un deget în dos. Am dat de ceva tare, și spaima mi-a dat noi puteri. Cu gemete și icnete am băgat două degete și în timp ce plângeam de obidă, am scos afară ceva noduros.

Am spălat scârnăvenia cu apă pe întuneric și cu sufletul la gură, am bătut în crucea nopții la poarta babei Chiva.
Când  a dat cu ochii la ce ascundeam în ștergar, baba a sărit drept în mijlocul odăii și a început să mă despoaie, ca pe un știulete de porumb. M-a cercetat din cap până-n picioare, m-a pus să mă aplec și și-a răschirat și ea degetele bătrâne în găoaza mea. N-a găsit nimic și abia când îmi trăgeam izmenele, i-am mărturisit că simt și o arsură în buric.

M-a întins pe lutul gol al odăii și din deget și-a scos verigheta pe care o purta, deși era văduvă de zeci de ani. A pus mâna pe un clește, a tăiat o bucată și cu ciocanul a bătut-o până a făcut-o cocoloș. Dintr-o bășică uscată de porc a luat prafuri și ierburi, din părul meu o șuviță de păr, iar toate astea tocate, le-a îndesat cu iglița într-o pană de gâscă. Eu tremuram că apucat de friguri și baba căta la mine cu chipul cioplit în piatră.

- O femeie mi-a făcut asta, babo! A băgat mătrăguna aia în mine că să-mi curme firul vieții.

- Cine ți-a făcut asta, nu-i om; cine a băgat atâta otravă în tine fără să te omoare nu-ți vrea trupul băiete; de altceva are nevoie; de scânteia pusa în lutul lui Adam îi este foame demonului care ți-a înșelat carnea.

Eu tăceam cu dinții clănțănind în gură, gata să mi se spargă. Nici când baba s-a urcat peste mine în pat și s-a despuiat de țoale nici nu am îndrăznit să crâcnesc .

- Să mă pui să-ți fac ce ți-a făcut aia! Să nu gândești că-s bătrână și carnea mi-e aspră. De ți-e dragă viața, ai să faci așa cum zic eu și ai să scăpi. Dacă lucrurile merg bine, mâine să-mi aduci un bănuț de aur și un blid de mâncare. Dacă nu, Dumnezeu să aibă milă de sufletul meu, că pe al tău nu știu dacă o să-l mai vadă!

La lumina opaițului, cu dinții strânși mai tare decât ochii, am repetat cu baba Chiva, coșmarul ce la amiezi îmi păruse vis. Gura mustăcioasă și mucedă mi-a stors mădularul, cu o foame parcă mai mare, boașele s-au storcit parcă într-o peșteră, zdrumicate de gingii, căci Chiva era oală în gură. În dos parcă mă lingea vaca, de aspră ce era limba hoaștei. Doar curul nu m-a mai usturat, căci în afara limbii, baba a băgat înlăuntru, ceva subțire și rece.

La partea cu mângâiatul pântecelui, am deschis ochii și am văzut vrăjitoarea sugând cu pana de gâscă ceva lucios din buricul meu înroșit de sânge. Am scrâșnit din dinți. suferind până mi-a luat mădularul în palme. Aici baba era meșteră și în câteva clipe am auzit-o icnind când m-am slobozit în gâtlejul ei. 

Atunci baba s-a ridicat iute în picioare, cu părul sur scăpat din broboadă, apoi s-a prăvălit în mijlocul odăii și a început să verse. Printre bale și sânge, printre mehlemul plin de păr tocat, am văzut deodată cum curge ceva lucind ca oțelul. Din băltoaca puturoasă, stropii au început să fugă unul către altul până s-au contopit; atunci a prins să șerpuiască către mine un firicel de argint viu.

Baba încă icnea când firul a început să se târască pe piciorul patului, curgând nefiresc, în sus! Am țipat înfundat, bâiguind rugăciuni și vrăjitoarea și-a venit în fire. A luat o coajă de nucă, a băgat în ea verigheta turtită și a pus-o în calea viermelui de argint. După o scurtă șovăială, acesta a intrat în coajă și verigheta l-a înghițit ca o iască. Am oftat ușurat și am adormit, obosit de atâta chin.

M-am deșteptat în ciripitul vrăbiilor și am alungat o muscă obraznică. Cămara era goală ca și mine. Mi-am tras cămeşa peste cap și în picioarele goale m-am strecurat către via babei să mă ușurez. Tocmai desfăcusem picioarele și închisesem fericit ochii, când am auzit:

- Ce faci măi băiete, vrei să mă lași fără struguri? Ia, pişă-te în asta, zise baba aruncându-mi o oală ciobită, pe fundul căreia era presărată pucioasă!

Oftând, mi-am deșertat beșica în praful galben care a început să spumege.
Tot în oala aia, baba a aruncat nuca folosita la vrăjit, cârpa cu de mizeriile borâte peste noapte și încă alte mărunțișuri ciudate printre care mi s-a părut că vad o râcâitoare de găină. A pus apoi un capac peste ea si a pecetluit-o cu lut crud.

- Mergi acasă flăcăule și să nu te mai duci pe la lac! Mănâncă, bea, fute și uită! Zânele-s frumoase și bune doar în basme. Să nu uiți însă că-mi ești dator, că pe lumea asta ca și în celelalte, totul se plătește!

O lună, atât am reușit să zic că am uitat de Maria și de Știma! Apoi am scuipat pe sfatul babei și m-am dus la iaz cu vinele umflate pe grumaz.
Știma a apărut pe nesimțite din baltă, fără ca vreun un val să-i fi însoțit înaintarea. Dacă nu i-ar fi picurat apa din smoala părului, n-ai fi zis că din lac a ieșit.
M-am lăsat pe spate până când i-am simțit mireasma de reavăn și nucă verde, deși stăteam întins pe iarbă, cu ochii la cer.

- Ai mințit că n-ai să mai vii, am zis eu, simțind-o că șovăie, părând că mă adulmecă.

- Și tu ai mințit că ai să vii să ne iubim. La ce-ai mai venit, dacă dragostea mea nu-ți mai trebuie?!

- Aia numești tu dragoste? Tu mi-ai... Tu mi-ai făcut farmeci. Am venit să mă răzbun!
Râsul ei ei s-a transformat treptat în hohote cu ecouri de cascadă:

- Să te răzbuni, ha, ha, ha! Pentru ce, pentru că te-am făcut aproape nemuritor?! Tot ce-am făcut, a fost ca să te țin tânăr cât mai mult lângă mine! Pentru asta, vrei tu să te răzbuni?
Am început să șovăi, deși era limpede că mințea încercând să mă prindă în mreje din nou. Am deschis ochii, am apucat-o cu mâinile după umeri și m-am uitat drept în ochii ei cu ură:

- Pentru Maria am venit să mă răzbun! Şi dacă-i adevărat ce-ai spus mai devreme, acum sunt sigur că am sa izbândesc!

M-a îmbrățișat, dar în ochii ei se citea dispreț.

- Muritor prost și îngâmfat, te-ai dus la o vrăjitoare și crezi că ai devenit buricul pământului?! Hai să te văd, ce-ai să faci!

Am dat-o hotărât la o parte și am intrat în lac, fără să întorc capul să văd dacă mă urmează. Apa îmi creștea în jur; îmi trecea de piept, de bărbie, de creștet. Am deschis ochii și gura și am așteptat îngrozit să mă înec.

Undele erau limpezi, peștii zburdau pe deasupra noroiului, clătinat doar un pic de mișcarea mea. O clipă mi s-a părut că se uită la mine mirați de cum trăgeam apa adânc în piept. Durerea era mare, dar furia mea și mai mare. Năluca mi s-a așezat în cale și prin lumina pală carnea ei a devenit străvezie. 

Am râs aruncând ultimii bulbuci de aer din bojogi și am trecut de-a dreptul prin ea, înaintând către mijlocul lacului. Timpul nu a mai contat; nu am simțit nici căldură, nici frig.
În mâlul de pe fundul lacului am văzut ceva albind, la fel ca în vis. Cu mâini nerăbdătoare am dezgropat din mâl o tigvă cu o secure înfiptă în creștet. Știma, acum năluca, făcea semne, tremurând tot mai slab: nu, nu, nu... și deodată a țâșnit în sus către luciul apei, dispărând!

Cu țeasta atârnând din lama toporului, am urcat malul dinspre pădure. Am îngenuncheat vărsând chinuit apa din mine, apoi m-am ridicat și m-am strecurat printre rugii de mure.

Am găsit nucul bătrân acolo unde-l știam de mic copil. În scorbura lui zăcea ghemuită peste niște ciolane vechi, Maria. Deși era și ea moartă de multă vreme, mirosea doar a pământ și a nuc.
Ce mi-a făcut mie Știma, pasămite i-a făcut și ei, dar, din cine știe ce pricină, Maria a murit. Am luat trupul ușor, am pus în locul său toporul cu țeasta cu tot și am plecat fără să privesc înapoi. În sat am aflat că și baba Chiva s-a prăpădit.

Anii m-au schimbat atât de puțin, încât lumea a început a mă bănui de legământ cu necuratul. Apoi oamenii s-au schimbat, au uitat. Eu nu-i băgam în seamă și nici acuma prea mult. Parcă-s umbre cu nume.

Merg la țintirim odată pe an cu lumânări și aprind din ce în ce mai multe, pe vreme ce anii curg. Și mai merg încă la iaz să văd cum se scaldă copii satului, căci în undele lui nu mai sălășuiesc alte făpturi decât broaștele și peștii! 

36 de comentarii:

  1. Este povestea la care, ori de câte ori aş citi-o şi reciti-o, tot descopăr ceva care să mă mai vrăjească încă pe atât.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mitza... Tu esti parte din efort. Mersi pt laude.

      Ștergere
  2. Ard, ard cuvintele scrise de tine....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oh, sper că nu e nevoie de extinctor, că nu avem decât găleata cu apă în acest decor! :)
      Mersi Pandhora, aprecierile tale înseamnă foarte mult pentru mine!

      Ștergere
    2. felul in care impletesti tu cuvintele inseamna mult pentru mine :)

      Ștergere
    3. Păi dacă ele ard, ce împletesc, scrum?!

      Ștergere
    4. Faina imagine, sa impletesti fum...:)

      Ștergere
    5. am vrut sa spun scrum dar merge bine si cu fum :))

      Ștergere
    6. Ne hotărâm și noi azi?! :P

      Ștergere
    7. :))
      Am venit ca sa mai citesc...poate poate ma hotarasc :P

      Ștergere
    8. Partea a doua, deseara!
      Sau luni?!

      Ștergere
  3. Nu cred că am citit așa ceva de când mă știu. Nu-mi amintesc de când nu am mai citit ceva pe nerăsuflate, aproape. Toată stima!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sărut mâna, 7 pagini pe nerăsuflate... trebuie că a fost o experiență ușor sufocantă!? :)

      Ștergere
    2. Era doar un fel de a spune. :P Și nu sunt 7 pagini, e una singură. Lungă. :D Spor la altele! :)

      Ștergere
    3. 7 pagini A4, una lunga de blog. :)

      Ștergere
  4. Citit noaptea tarziu.
    Trecut de la tristete la indignare, de la dispret la suferinta si in final la pace. Mai rar atata amalgam de stari intr-o lectura ce include erotic.

    Ma inclin, cu respect!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Acum chiar încep să mă sperii. Asta cu respectul mă depășește la modul că mă blochez și nu mai știu ce să zic în afară de mulțumesc! Mulțumesc!

      Ștergere
  5. noaptea tarziu am citit si eu, cam acelasi amalgam de stari am trait si eu doar ca mie mi-au pierit cuvintele :))
    si Tudor are un scris deosebit atunci cand se hotaraste sa scrie :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Abia acum mi-am amintit că am citit ceva de Tudor. Mi se face jenă puțin.

      Ștergere
  6. Mucegaitule!!!!!!!!! Mai traiesti ma? Ce mai faci? Lume noua pe acilea la tine? Vad ca toti traiti. Doar Tinicheaua nu mai scrie de ceva timp. De atata timp n-am mai intrat pe la cunoscuti ca nu mai stiu ce cum sa-mi acessez contul de Google. O sa incerc sa va vizitez mai des.
    Papillon

    RăspundețiȘtergere
  7. Duamnee Dumniezăuleeee!
    Aoleu, devin religios! PAPILLON?!?!!?
    Tot tu întrebi dacă trăiesc?! Te-au dat gagicile dispărut iar eu te-am declarat răpit de Știma apelor!
    Sa ma vizitezi bre, dar poate mai scrii, ca e plina corabia de nebune! :P

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mai vin, mai vin. Vezi ca sant prezent si azi? Barfe? Noutati? De scris deocamdata m-am lasat dar poate revin in curand. Ar trebui sa gasesc destula inspiratie pe aici.
      Cu stima!
      Papillon

      Ștergere
  8. merci pt cadoul de ziua mea!
    aduce cumva cu preferatul meu din liceu, voiculescu.

    semnat: picatura, ca nu ma lasa nicicum sa semnez altfel

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Trebuie sa te lase! La mulți ani, Picătură!

      Ștergere
  9. Răspunsuri
    1. Fain fain, dar merită continuare?! Si daca da, cat cum?!

      Ștergere
  10. Sincer, eu as mai citi, doar ca am senzatia ca a fost gandita ca o povestire de sine-statatoare.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Așa a fost. Dar oamenii se pot răzgândi! :P

      Ștergere
  11. ...si bine ai facut. Sper sa continui sa povestesti.

    RăspundețiȘtergere
  12. Acel ''bine ai facut'' se dorea un indiciu in acest sens :P.
    Daca repetam ca-i tare fain scris, putea fi interpretat ca un atac de Tourette (pe invers).
    Ps: s-au creat asteptari, asteptam continuarea.

    RăspundețiȘtergere
  13. Sunt pe faza sa nu dea in clocot! ;)

    RăspundețiȘtergere

Comentarii mucegaite