Ca exista pe asta lume noian de oameni turbati si minti sucite, cred ca stiti. Nu va spun nimic nou. Am o nedumerire insa. De ce frate au astia magnet la mine? De ce dau de ei, incepand cu add la mess, trecand prin culesul vacilor pe faisbuc si sfarsind la munca?!
Imi sunt atat de "dragi" ca imediat ce-i vad imi pica pielea pe ochi, mi se unesc sprancenele si mi se sigileaza buzele ca sa nu spun: iar tu mah?! Uite, un ciudat din astia este si "catzelushu".
Cand venit la noi in birou, era atmosfera aia de "cacat pe talpa". Adica ceva pute dar nu stii care trebuie sa se stearga. Noi eram un colectiv destul de unit. El venea de la o firma din grup, deci il stiam din vedere. Frate, sa nu ma intelegeti cumva gresit, profesional omul este desavarsit. Ii dai ceva de facut, iti executa intocmai si la termen. Numai cu vorba parea ca are o problema. Doar stiti ca asta este principala asemanare dintre ingineri si caini. Ambii au privirea inteligenta dar nu stiu sa se exprime. Am zis ca este nou, dar in timp s-o da el pe brazda.
Mai fratilor, cum a venit asta, cum s-a lipit de mine. Toata ziua era calare pe biroul meu. Il sprijinea sa nu se darame. Ca sa ma ridic, trebuia sa-l imping la o parte din calea mea ca pe o usa. Daca n-avea ceva de facut imi statea in spatele scaunului, suflandu-mi efectiv in ceafa. Pe ailalti treaba ii amuza teribil. Si mie mi s-a parut nostim la inceput. De cateva ori mi-a masat umerii, zicand ca stau incordat la tastatura. Apoi a inceput sa fie usor agasant, ca nu puteam sa ies din incapere fara sa ma intrebe unde ma duc. Daca ma taia pe mine nevoia, venea la buda sa se pise si el. Cred ca daca ii ceream mi-ar fi scuturat-o, sa nu-mi scrantesc mana. Nici faza asta n-a fost parca prea aiurea, ca deh, buda este spatioasa si ma mai incuiam dracului in cabina.
A aparut un proiect care necesita munca de teren din partea mea. Asta a inceput sa tanjeasca. Ramas fara obiectivul principal de paza, si-a disipat atentia intre cei ramasi. Colega mea a mai buna m-a sunat intr-o zi disperata, rugandu-ma sa ma intorc mai devreme ca a ramas singura in birou cu asta si capiat-o de creieri. M-am intors, ca io cu femeia aia suntem ca fratii, ne impartim mancarea si stim fiecare despre celalalt si ce numar are la chiloti, si ce are in oala acasa. I-am dat ceva de treaba catzelusului, ca sa lase fata in pace.
Husuit ca o gaina din brazda de ceapa, catzelusu a inceput sa vina pe teren dupa mine, cu diverse ocazii. Cum prindea o masina libera, aparea zgribulit in geaca subtirica, pantalon cu dunga si pantofi cu bot subtire. Pleca dupa 2-3 ore rebegit de ger. Mie imi scaparau calcaiele pe tarlale cu diverse, asa ca n-am avut mare stres. Eram la largime.
Intr-o zi, m-a prins in spatiu inchis. Supravegheam montajul la o structura metalica in interiorul ei. Asta cum a venit, sa si lipit de mine ca timbrul de plic. Eu fumam. Ii zic: da-te ma oleak mai incolo ca sunt cu tigarea. N-are nimic zice el, dar totusi se misca. Cam doi centimetri se misca. Am ridicat tigarea la gura, dar cand sa o las jos n-am mai avut unde ca asta era sudat de mine. Mah, da-te mai incolo, vezi ca fumez. Asta vorbea aiurea, nu s-a clintit. Ce sa fac, ma dau eu intro parte, facand un pas in stanga. Srig la un muncitor, ma aplec dupa un surub si cand dau sa ma ridic, gata sa-l iau in carca. Ce chisca boului?! Mah, da-te ca te ard cu tigarea!
Am mai facut eu un pas spre stanga. Fratilor, cand mi se spunea chestia cu spatiul intim al interlocutorului, ca atunci cand vorbesti cu cineva nu trebuie sa te bagi in el, nu imi inchipuiam cat e senzatia de nasoala. Daca as fi purtat cravata as fi scos-o ca sa-l leg pe asta cu boasele de vro schela. M-au apucat dracii si mi-am zis: ia sa vad cat este ciudat asta, sau cat fabulez eu. Am facut un pas in stanga si am asteptat. Usurel, a venit langa mine pana mi sa lipit de umarul drept. Apoi inca un pas si inca unul...Pe cuvant ca inainte sa termin tigarea, am parcurs cu el lipit de mine mai mult de un sfert de cerc, constructia avand cam 70 m perimetru.
Deci nu mi se parea mie. Omul este dus cu capu', nu eu. Ma plimbam aleator pe acolo, asta dupa mine. Pasind exact pe urmele mele. Se vedea clar, ca era ceva apa pe beton. Imi calca exact pe urmele lasate de bocanci. Pai 'tu-ti catzelushu matii, stai ca te aranjez eu! Am luat-o maruntel spre ce-a mai adanca baltoaca in acelas timp am initiat o discutie tehnica. M-am oprit exact unde era apa mai adanca. Se ridica binisor peste bombeu cam pe acolo unde incepe limba si prima gaura la sireturile bocancilor mei de santier. M-am oprit si m-am uitat la el. A venit pe urmele mele, ca bobocul dupa rata, s-a oprit putin la margine, a balacit apa cu ciocul pantofului la fel cum balacea din gura apoi a luat-o catinel prin apa catre mine:
...si cand crezi ca o sa...termen...receptia lucrarii...
-Ah, bagami-as, mi-a intrat apa in pantofi!
Bombardat de mesaje subliminale sau directe, uit cat de mare-i lumea si cat de mic sunt eu. Uit ca nevoile, durerile, patimile si bucuriile mele sunt insignifiante la scala planetara si nimic la scara cosmica. Ma las prostit cu buna stiinta de importanta nivelului de trai, fara sa traiesc fara sa simt ca fac asta. Filozofia, stiinta si religia ma indoapa cu ideologii despre sensul existentei. Ghebos, aplecat catre suprafata lucrurilor, problemele cotidiene ma forteaza permanent sa ma fixez de pamant ca paduchele de scalp. Speriat de realitatea guvernata arbitrar si neinteligibil de altii ma refugiez in virtual unde am falsa iluzie a controlului propriu. In aceste conditii o privire aruncata catre cer, este o intamplare. Nu am timp pentru contemplare. Pentru ca mi sa inoculat ideea ca marile secrete sunt intotdeauna ingropate, nu-mi pot imagina seifuri in cer si ca deja respir marele mister. De la Animal Planet la Money Chanel viata mi se prezinta ca o lupta si ca trebuie sa fiu competitiv ca sa nu pier. Se creaza continuu noi artefacte pe care este musai sa le am si fara de care mi se spune ca nu pot trai. Mi se dau noi sarcini care sa ma tina ocupat. Dar de ce atata agitatie, pentru ce aceste eforturi combative? Ca sa ma simt tot timpul implicat, important, puternic? Dar daca n-am nevoie de toate astea ca sa exist? Poate ar trebui din cand in cand sa trag aer adanc in plamani si sa privesc cerul. Sa ma bucur ca sunt viu si il pot vedea. Sa ma uit la el cu adevarat. Sa nu-l vad albastru, cum mi-l prezinta cliseul verbal. Si abia atunci sa ma tem. De ce? De ideea ca toata planeta asta este un terariu, un acvariu fara cornier. Si sa infrunt spaima ca intr-o zi a existentei mele un deget gigantic va ciocani in el.
-Hei furnica, minunat castel, oare ce ai ascuns in el...Hei, pestisorule ai inghetat, hai sa te incalzesc nitel!
Ma tem ca prins de alte proiecte, marele Cercetator va uita globul pe calorifer si in curand v-om ramane fara oxigen. Pentru ca nu stiu daca si cand se va petrece asta, va sfatuiesc sa respirati adanc si din cand in cand sa aruncati o privire catre cer.
Copilăria mi-a fost marcată în timpul premergător şcolii de doi Mosi. Unul se numea Moş Gerilă, venea la cămin şi ne aducea întotdeauna cam aceleaşi daruri: o portocală fleşcăită care mirosea a medicamente, o banană crudă cu gust de şampon, 3 bomboane de ciocolată fără ciocolată şi câte un obiect căruia nu-i găseam nici un rost. O carte cu Pionieri, o cravată de Şoim, sau un dicţionar româno-rus.
Era un moş care mă enerva că se tocmea cu fiecare copil să-i zică o poezie. Un troc tare păgubos de vreme ce noi spuneam poezii diferite, dar el ne dădea la toti la fel.
Odată m-am pişat pe genunchii lui pentru că pâna ajungea la numele meu dura 3 ore.
Celălat hodorog era Moş Crăciun, un moş ramolit care uita că a venit la bloc cu pistoale cu dop şi ciocolată ungurească şi ne mai aducea o rundă de “Iojenii”, ciorapi împletiti, covrigi vechi, nuci şi ceva bănuţi la bunica acasă.
La şcoală Moş Gerilă a continuat să vină până în a patra clasă, apoi ne-a abandonat. Mai dădeam câteodată de el pe la primărie, prin parc sau prin vreun magazin unde, nush ce barba mea făcea că nu era nimic de cumpărat.
Moş Crăciun, şi el mai rara avis în două locaţii dar venea, şi când venea aducea de îmbrăcat şi parcă mai mulţi bani ca înainte. Oricum începuse să ne enerveze şi ăsta, că acum pretindea să-i spui pluguşor, sau cuminţenie pe un an avans. Ba într-un an chiar m-a pus să jur solemn că nu-i mai jumulesc fire de păr din creştet cretinului meu frăţior. Cum a plecat boşorogul i-am jumulit prostului un smoc cât un ban de 3 lei direct din vârtej. Doar toată lumea ştie că dacă nu te juri pe mamă, poţi să te caci pe el de jurământ
La Gimnaziu am aflat că Moş Crăciun nu există, că este un fals. Eu bănuiam că l-a ucis Moş Gerilă cu o armă care se numea “Materialismul dialectic”.
Cel mai tare cadou adus de Moşul ăsta, în afară de radiere cu miros de gumă de mestecat şi gume care rupeau dinţii dar nu făceau baloane, a fost un bilet la Imperiul Contraatacă. Filmul ăla m-a înfierbântat rău de tot şi era să-l lase rece pe frate-miu. Când ne jucam, el trebuia să fie Wader şi să iasă cu sabia lasser din subsol, unde l-am şi uitat încuiat o zi. După jumate de noapte de bătaie, i-am spus tatei că am scăpat cheia în canal. Cealaltă jumătate de noapte m-a bătut de uşurare, după ce l-a eliberat pe Darth Brother din închisoare. Era totuşi decembrie şi subsolul parţial inundat, aşa că a meritat.
Cum am terminat liceul am aflat o veste îngrozitoare. Moş Gerilă a fost împuşcat odată cu Ceauşeştii şi imediat după asta Moş Crăciun a fost resuscitat. Dacă mie asta mi-a fost clar, pentru fratelo care-i mai încet la minte a fost bizar rău de tot. Nu mai pricepea săracu nimic, aşa încât a clacat într-o zi după de vacanţa de iarnă. Se amestecaseră dracului moşii la el în cap precum balele cu mucii când se dădea cu leagănul peste cap. L-a luat la întrebări un inspector şcolar la prima oră deschisă din ianuarie:
-Ia zi copile, cine ţi-a adus daruri anul care a trecut?
Ăsta era roz acadea, speriat de vestea că pionerii sunt comunişti şi comuniştii răi. Şi mai cu seamă era bulversat de pierderea şnurului de comandant de grupă şi a cravatei roşii cu tricolor. Aşa că, luat tare, s-a bâlbâit:
-Mm...Moş Geruhlă! Nuu! Moş Credul, uh! Moş în Cur!
Cum ar fi daca ai realiza ca ani de zile ai trait cu un mort in tine? Cum ar fi daca intr-o zi ti-ar trece prin cap ca bucata nevie din tine a fost de vina pentru lipsa ta de apetit, pentru cartile necitite, copii nenascuti si iubirile avortate dupa primul sarut. Ce ai spune daca bucatile ar decide sa nu mai suporte aceasta simbioza de care niciodata n-au stiut, pe care n-au dorit-o? Inchipuie-ti ca in acel moment, la un rasarit violent, la aprinderea unui bec in intunericul orbitor, ai vedea aceaiasi oroare spoita pe chipul celuilalt. Tu cel viu esti de vina pentru asta. Tu esti cel ce se teme, cel ce dispera, cel ce crede si cel care simte. El este amorf, impacat, rece, vesnic si intelept. L-ai tinut atat amar de vreme departe de anorganic, carnea adevaratului univers. Becul se aprinde gata sa arda, soarele atarna gata sa cada. In tipatul ciunt, vointa rupe tendoane, fluidele fug, spaimele sapa canioane. Sfasietoarea despartire se propaga in intreg ca un ecou. Tintuit de infinit prin al secundei cui, plec si raman. Adio tie, celalalt eu al meu. Plec!
In satul cu iz tarziu de toamna medievala, turistii misuna cu aparatele foto balanganind la gat. Doua nemtoaice mari si albe, imbracate in mov, arata ca si cum ai vedea reclama la Milka in timp ce te freci la ochi.
Prin alte sate in goana masinii am remarcat cat de putini oameni sunt pe ulite. Lumea pare incremenita, in curs de extinctie sau teribil de ocupata. Singurii care au mereu timp sa indoaie cu curul o banca in timp ce cladesc movilite din coji de seminte alaturea sunt tiganii si pensionarii.
Uite asa s-a lamurit de ce ii vedem mereu la televizor, in ziare si pe blog. Aplicam extrapolarea de la sat la oras. Daca numai ei apar ziua pe strazi in timp ce restul lumii sta in bancuri de lucru, banci sau facand bancuri la birou, fotografii plictisiti ce sa pozeze? Numai tiganul si pensionarul vor avea intotdeauna timp sa-ti raspunda unui sondaj de opinie, daca dupa ce semneaza cu un X pe foaie nu mai ai nevoie de stilou, le dai o punga si un calendar de un leu. Doar ca putini pensionari savureaza acest timp liber pe care l-au platit cu sudoare la tinerete. Si unii il platesc inca din greu. Niste nenorociti. Dai incolo, oricum sunt o specie sortita pieirii!
Despre tigani numai de bine. Evident ca desi isi tipa in gura mare lipsurile, se bucura de viata mai tare decat vulturul de ficatii lui Prometeu.
Au mai multa culoare decat are politica nuante, mai putine griji decat mandrie, mai mult timp decat chef de munca.
Si ca tot veni vorba de asta, majoritatea tiganilor traiesc pana la adanci batraneti fara sa fi vazut vreodata state de plata, asigurari de sanatate sau pensie privata pilonul n. Daca nu stiti de ce, pronuntati de cateva ori cuvintele, prieteni, valoare si familie. Apoi spuneti cu accent: miorita, gagii fraieri si “protectie sociala”.
Unele chestii functioneaza indiferent de faptul ca nu au mecanism.
Sau poate tocmai de asta.
Este imposibil sa nu le fi vazut si tu. Orice roman a trecut macar odata pe langa adaposturi canine generos “construite” in strada. Nu-mi pasa daca ma credeti apucat, piscat de molii, ciupit de filoxera pentru inversunarea cu care revin la acest subiect. Sunt ferm convins ca nu este nimic in neregula cu mintea mea. Sunt la fel de convins ca dusi cu pluta sunt aia de organizeaza dormitoarele astea de toata jena, in loc sa ia cainii acasa. De asemenea cred ca in mintea lor de 20 de bani, cele 3 cartoane plus o cutie din acelas material reprezinta un fel de Canina Residencia compartimentata in Caninarii. Evident este vorba de caninarii confort 3, pentru ca n-au decat un pat, bucataria pe noptiera, fara baie. Cea din coltul cladirii este confort 3 imbunatatit pentru ca opulentul sponsor a dotat-o si cu...acoperis.
Unde s-a construit Canina Residencia asta?! In sectorul 5, la 50 de metri mai la vale de Piata Rahovei. “Iubitorilor” de animale si respectiv primarului sectorului “care inca este” le este adresat un scurt mesaj printre celelalte grafiti de pe zid. Va las sa ghiciti care.
