Podeaua pare moale dar solidă ca un covor gros format din straturi multiple
compactate de pulberi si ulei care la început au fost gri. Acum sunt negre la fel ca scamele aninate de cabluri, de giurgiuvele și de capetele cuielor ieșite din
perete.
Te apropii precaut
adulmecând aerul. Miroase a mucegai, fier ud și a hoit. Pe undeva probabil putrezește discret trupul unui semen. Viața e o curvă, o știi.
Deja te-a regulat de câteva ori și te-a lăsat cu alopecie și
coada mai scurtă.
Scaunul e frumos
așezat în dreptul unui perete roșu coșcovit. În jurul lui, nimic. Pe
spetează atârnă o cârpă care ar sta numai bine bine tocată în
cuib. Cu cât te apropii cu atât realizezi olfactiv că bucata de
cârpa ar putea fi prânz cină și așternut. Adulmeci din nou. Miroase a ceva mort dar apetisant, ca un gândac uscat, crocant.
Dacă n-ar fi
zumzetul ăsta, acum te-ai duce să îți înfigi dinții în ea.
Zumzetul nu e bun, deși nu sună a nimic cunoscut. Trebuie totuși plan de
contingență. Dacă sunetul urcă sau coboară măcar un grad în
volum ai să te ascunzi în Fișetul acela metalic.
Ce apetisantă pare
acea cârpa murdară și grea de pe spătar. Muști, ronțăi, clefăi, sugi.Te lași bătut după multiple încercări. Pânza este imposibil de rupt și ți-a lăsat
gură un gust vag cunoscut. Așa se simte propriul tău sânge prin care
circulă milioane de naniți.
La câteva secunde
de la ingestie aerul tremură, praful se ridica din podea și curge
către tine. Înghiți praf, îl respiri, intri în panica. Cobori de
pe spătar pe scaun, amețit. Capul îți este ascuns într-un nor care nu e fum. Abia depășești marginea scaunului, că o forță
teribila îți smulge trupul și ți-l strivește de podeaua unde
praful se ridică la impact apoi converge către tine, în tine.
Cu greutate infinită te târăști către ieșire. Pe dinăuntru noi lumi se construiesc, dar
tu te rupi țesut cu țesut, celulă cu celulă. Ar trebui să doară
dar nu simți decât un singur lucru: că trebuie sa fugi! Oare și universul a simțit nevoia asta?
Încă trei pași
către ieșire, încă unul și: explozie!
Toate țesuturile
moi se lichefiază și se împrăștie într-o ploaie negră fină
dar grea. Așchiile de os devin săruri de fosfor și calciu care sar
ca niște scântei și se înfig în stratul de noroi unde câteva
secunde continuă sa se carbonateze.
Nu a mai rămas nici
o urmă. Doar în tapițeria veche a Scaunului rămâne întipărit
mirosul de moarte mică, fier ud și ozon.
