miercuri, 7 septembrie 2016

Scaunul




Podeaua pare moale dar solidă ca un covor gros format din straturi multiple compactate de pulberi si ulei care la început au fost gri. Acum sunt negre la fel ca scamele aninate de cabluri, de giurgiuvele și de capetele cuielor ieșite din perete.

Te apropii precaut adulmecând aerul. Miroase a mucegai, fier ud și a hoit. Pe undeva probabil putrezește discret trupul unui semen. Viața e o curvă, o știi. Deja te-a regulat de câteva ori și te-a lăsat cu alopecie și coada mai scurtă.

Scaunul e frumos așezat în dreptul unui perete roșu coșcovit. În jurul lui, nimic. Pe spetează atârnă o cârpă care ar sta numai bine bine tocată în cuib. Cu cât te apropii cu atât realizezi olfactiv că bucata de cârpa ar putea fi prânz cină și așternut. Adulmeci din nou. Miroase a ceva mort dar apetisant, ca un gândac uscat, crocant.

Dacă n-ar fi zumzetul ăsta, acum te-ai duce să îți înfigi dinții în ea. Zumzetul nu e bun, deși nu sună a nimic cunoscut. Trebuie totuși plan de contingență. Dacă sunetul urcă sau coboară măcar un grad în volum ai să te ascunzi în Fișetul acela metalic.

Ce apetisantă pare acea cârpa murdară și grea de pe spătar. Muști, ronțăi, clefăi, sugi.Te lași bătut după multiple încercări. Pânza este imposibil de rupt și ți-a lăsat gură un gust vag cunoscut. Așa se simte propriul tău sânge prin care circulă milioane de naniți.

La câteva secunde de la ingestie aerul tremură, praful se ridica din podea și curge către tine. Înghiți praf, îl respiri, intri în panica. Cobori de pe spătar pe scaun, amețit. Capul îți este ascuns într-un nor care nu e fum. Abia depășești marginea scaunului, că o forță teribila îți smulge trupul și ți-l strivește de podeaua unde praful se ridică la impact apoi converge către tine, în tine.

Cu greutate infinită te târăști către ieșire. Pe dinăuntru noi lumi se construiesc, dar tu te rupi țesut cu țesut, celulă cu celulă. Ar trebui să doară dar nu simți decât un singur lucru: că trebuie sa fugi! Oare și universul a simțit nevoia asta?

Încă trei pași către ieșire, încă unul și: explozie!
Toate țesuturile moi se lichefiază și se împrăștie într-o ploaie negră fină dar grea. Așchiile de os devin săruri de fosfor și calciu care sar ca niște scântei și se înfig în stratul de noroi unde câteva secunde continuă sa se carbonateze.
Nu a mai rămas nici o urmă. Doar în tapițeria veche a Scaunului rămâne întipărit mirosul de moarte mică, fier ud și ozon.


2 comentarii:

  1. cu toate ca nu e genul meu de lectura, de fiecare data nu rezist ispitei :)
    citesc si fug si ma intorc :))

    RăspundețiȘtergere

Comentarii mucegaite