Fișetul

Întâi simți mirosul și îi cauți eticheta potrivită. Miroase dulce, a fier ud, a igrasie și a moarte mică. Probabil pe undeva putrezește discret un șobolan, mort de mult, dar totuși hrana cuiva. Apoi constați că deși nu vezi aproape nimic nu te deranjează asta. Afară soarele arde prea puternic, dar înauntru întunericul protector e spart doar de spoturi răzlețe căzute printre cioburile fostelor luminatoare industriale.

Și fără să gândești de unde fotofobia asta, te strecori prin colțurile cel mai mucegăite și întunecate. Podeaua de beton îmbibată de ulei, nu sună sub pașii tăi, în timp ce continui să mergi către către fundul halei pustii cu pereții coșcoviți. Acolo vezi Scaunul și un pic mai lângă perete, Fișetul.

Depășești Scaunul și te îndrepți curios către Fișet.

Pulsează ușor, parcă-i vezi oxidul verde crescând prin vopsea și în lumina caldă, aburii ce ies din ea par dulci, nu otrăvitori. Puteai paria că nu căutai obiectul ăsta, acum e singurul demn de interesul tău. Mai mult de atât, te cheamă!

Nu, nu era trecut nicăieri în memoria ta, un fișet metalic cu secrete, șoptitor. Dar nu contează, nu. Nici măcar Placa aia de pe ușă, care nu e un număr de inventar, nu contează. Cui pasă, poate că e poansonat undeva la interior.

Nu deschide! Ce? Nu, nu s-a auzit nimic în eter, mesajul a sunat doar în capul tău așa că alungi ideea de a pleca imediat. Și...

Deschizi ușa, privești golul și imediat te răsucești înlăuntru, căzând către podea cu spatele. Picioarele ți se întind spasmodic în sus și în timp ce te scofâlcești și blana îți este înlocuită cu spori umezi, te privești pe tine apropiindu-te de fișet.

Pe placă scrie: Nu deschide! Pericol de moarte! Dar e prea târziu să înveți să citești. Poate în următoarele sute de cicluri...