ȘTIMA

3. Cățelul Pământului

Vestea morții Ioanei a picat ca un trăsnet dar și ca un fel de ușurare pentru sătenii care cunoșteau povestea ibovnicei mele Maria, ce-a furată de Știmă. Acum puteau zice liniștiți: ți-am spus io, nu e de mirare că a rămas văduv iar!? Adevărul adevărat era bun numai pentru mine, dar pentru ei Maria pare că murise înecată în lac de ibovnic, adicătelea tot de mine. Lucru necurat dar omenesc carevasăzică, sau așa se clevetea în sat.

Scorniseră nemernicii și o pricină: cică Maria prinsese prunc și io nu-l vroiam, așa că am înecat doi pureci într-o gură de apă. Drept e că vorbele astea proaste au fost și vina mea, că și azi stau și mă gândesc că tare am greșit de n-am lăsat să se afle ce nebună avusesem drept soață și câte pătimisem cu dânsa de ajunsesem să vindem de prin bătătura și casă. Dar ce vrei, m-am luat după gura alor mei care ziceau că nu-i frumos să afle lumea că fata popii care-mi e nevastă umbla prin babe.

Am tot zis ca o sa-i treacă, dar în al doilea an de la începutul colindei prin babe, la un an după vrăjitoarea din Dumitrești îi spusese că sunt blestemat, Ioana mea a murit. Pesemne că se adunase în ea supărarea și otrava de la câte leacuri înghițise și își spoise pe trup ca să prindă prunc.

Degeaba m-am căznit să spun lumii că am băut din aceiași cană și am dumicat în același blid, nimeni nu privea cu ochi buni moartea Ioanei, iar dușman mai abitir tac-su nu era pe lume, ca și-așa era înverșunat el de dinainte și zicea că i-aș fi necinstit numele, casa și așternuturile.

Eu am încercat să-mi vad de jale și n-am cătat la vorbele nimănui, că aveam mortul pe masă și nu chef de gâlceavă. Numai că la groapă, preoteasa s-a pierdut cu firea și a început a urla prăvălită peste fiică-sa țeapănă:

- Ioană, aoleu Ioană, cum ai murit tu și nu ți-a ținut nimeni partea (și nici lumânarea)! Că nenorocit mare ți-ai luat la ușe! Că n-ai avut și tu parte de bărbat, ci de dracu în chip de om întrupat… n-ai avut parte de bărbat! Cum ai stat tu și ai îndurat să-ți mănânce cordaciul satului zestrea cu curvele!

Păi atunci nici eu n-am mai putut răbda și i-am șoptit mamei ca să zică și ea ceva, că doar nu se cădea să chirăi io ca muierile. Și a început și mama a boci de sărea coaja de pe nuci și văpseaua de pe cruci:

- Ioană, oleu, Ioană, cum n-ai avut tu milă de Dumitru a meu și l-ai lăsat văduv și sărac lipit după ce i-ai tocat averea prin babe. Cum ai murit tu Ioană și ți-ai lăsat bărbatul plin de bube și belele de i-au rupt portăreii gardurile când i-au luat orătăniile din bătătură Cum te-ai dus tu senină la hodină și ne-ai lăsat pe noi să ne pârpălim. Că ai trăit fără grijea zilei de mâine ca viermele în untură da’ te văitai la mă-ta că n-ai ce pune-n gură. Ce te-ai mai dus tu singură către groapă de parcă n-a mai fost pe lumea asta muiere stearpă și acuma stai fudulă și nu ne bagi în seamă!

În timpul ăsta popa, tata socru, fir-ar el, nu zicea nimic. Dar nimic, nici cât să ție isonul părintelui adus tocmai din târg de la Buzău. Că mai adusese unul și din satul vecin, deci cu ăsta doi, să se vadă că are dare de mână. Și popa alt fariseu...

Împânzise mnealui satul cu zvonul că la așa moarte necurată un singur popă n-ar avea puterea să dezlege răposata de păcate. Așa că popa tăcea cu spor ca să vază lumea cum și-a pierdut ghiersul de durere. Se vedea însă că răzbelul bocitoarelor nu-i căzuse bine la inimă și abia se ținea să nu sară de două poște zbierând. Numai datina morților și ochii lumii ațintiți asupra lui l-au împiedicat să-mi sară ață la beregată.

Nu mai zic că la pomană, parcă în spinare l-am ținut. Nu zicea nimic alta decât „Dumnezeu să o ierte!”. Dar îi simțeam în ceafă uitătura și un fior rece de moarte, nu-mi mai dădea pace. M-am uita bine în ochii lui și am știut că-mi vrea moartea. Așa că abia așteptam să se ridice și ultimul mesean de la pomană și nu-mi găseam starea. Când s-a sfârșit masa eram deja hotărât să plec din sat.

Să nu mă pricepeți greșit, pe vremea ceea nici haiduc nu eram dar nici vreun nevolnic, însă la țară răzbunarea nu se oprește niciodată la cel crezut vinovat. Răfuiala se poartă cu rudele sale pana la a șaptea spiță, toate cu îngăduiala sau nebăgarea de seamă a jandarului sau a poterei. Dacă însă „ticălosul scapă” adică fuge, toată grija lumii se duce după el, cei ramași având încă ocări de suferit dar nu din cele de curmă firul vieții la toată casa, ca cum ar fi, să zicem, un foc scăpat în sura de paie,ca din întâmplare. 

Mizeriile îndurate de rudele unui proscris erau din cele ușoare:

Intrat pe grânele rudelor cu vacile ori cu caii;

Spart bostanii, căcat în poarta, mâțe moarte în fântână;

Ologit orătăniile ce treceau pe uliță fără sa știe că e război;

Garduri rupte, fete mari futute;

Pumni căpătați la crâșma din nimic, ocări de pomană;

Colțuri de broboadă roase și căciuli neridicate;

Și alte alte vorbe ori fapte, din celea pe care boierii de la oraș, mai ales cei de peste Milcov, le numesc „caterinci”!

Ei, ziceam ca văzând ochii drăgăstoși ai socrului, m-am hotărât să plec din sat degrabă adică chiar după pomană. Încă mai țin minte privirea măicuței mele când, cu palma la gură, mă privea cum pun șaua pe murgul cumpărat cu ultimii bani. Știa că n-o să mă mai vadă niciodată, dar credea că-i mai bine așa decât să merg la ocnă. Nu știa, sărmana, că-mi purtam ocna în mine.

Am plecat eu, dar n-am ajuns departe. La marginea satului, ascunsă în negura crângului, mă aștepta o poteră alcătuită din rudele Ioanei. În fruntea lor, cu pușca țintind către mine, socru-miau mă blestema cu furie. Pesemne cât mi-am făcut eu bocceaua ei au prins veste și au avut timp să-mi ație calea. Și ce blesteme, Doamne, ce blesteme ieșeau din gura popii! Api, atunci nici eu n-am mai răbdat și i-am zis să mă țină minte!

Nu mai știu ce ocări ne-am aruncat unul altuia, dar țin minte că la prima pușcătură am rămas așa, mirat! Mă uitam ca prostul la calul care s-a frânt sub mine și m-a aruncat în colb. Apoi altă pocnitură m-a pus în genunchi cu pieptul în flăcări, am mai auzit cum zicea unul să-mi tragă în cap și m-a cuprins durerea întunericul și frigul.

Când m-am trezit era la fel de întuneric și frig, doar că de durut nu mă durea nimic. Zăceam cu fața în jos, era liniște de-mi țiuiau urechile, mult prea liniște. Când am încercat să mă ridic, m-am poticnit cu ceafa în ceva tare. Am pipăit deasupra peste mine și am simțit asprimea lemnului negeluit.

Am urlat cât m-au ținut bojogii și de groază am început să dârdâi că apucat de friguri. Eram închis în coșciug cu fața în jos, îngropat de viu sub un stânjen de țărână! Am izbit cu pumnii, am zgâriat cu unghiile și deodată peste mine a început să curgă praful prin crăpăturile dintre dulapi. M-am oprit de teamă să nu mă astupe de tot, apoi am prins a pipăi și podeaua iar în dreptul capului am dat de pământ. În grabă am prins a scurma ca o cârtiță dar în scurt timp, fără veste pământul s-a prăvălit și prin gaura rămasă îmi atârna capul și cheptul. Careva ori ceva săpase o groapă destul de largă sub coșciug și spărsese și lemnul.

M-am înspăimântat dar n-aveam vreme să întreb cine și de ce. Cu grijă m-am lăsat să lunec cam o lungime de braț până am dat de un cot al găurii care ducea tot în jos, numai că oblu. M-am socotit și am zis că n-am curaj să merg mai departe. O să întrebați de ce. Cum de ce, pentru numele Născătoarei? Eu afară vroiam să ies și nu să mă îngrop mai adânc în pământ. Dacă se surpa tunelul care mai și duhnea a putreziciune?

Eu în sus am să mă duc, mi-am zis, așa că sprijinit în cap și palme, am lovit cu călcâiele în capacul sicriului. Cu uluială și cu speranța mi-am dat seama ca era mai degrabă o cutie mare, dar prost făcută. Pesemne că dușmanii n-au avut bani de risipit. Criminal cum mă socoteau ei, nu meritam drept sicriu mai mult decât o ladă veche din lemn aproape putrezit. Poate am noroc, mi-am zis.

Am izbit îndârjit mulă vreme, simțind cum se crapă lemnul. Abia când am rupt o scândură m-am oprit să mă hodin. Atunci, de undeva de dedesubt am auzit un zgomot. Prin cotloanele de jos ceva scurma. Ascultând o vreme mi-a fost clar că sunetul se apropia, că venea drept spre mine. A Am simțit cum îmi îngheață sângele în vine. Am tras adânc în piept dar în loc de aer mi-am umplut bojogii cu mirosul de mortăciune.

Gemând ca o fiară prinsă în laț nu mai știu cum m-am răsucit de am ajuns înapoi în sicriu cu capul în sus și am început să smulg așchiile cu unghiile, și să trag și să împing în timp ce de jos zgomotul de săpat se auzea tot mai tare. Am tăcut o clipă că să ascult înnebunit de spaimă, cu ochii închiși cu gura căscata. Peste bubuitul inimii am auzit scrâșnet de gheare, dinți clănțănind și peste huruitul de pământ surpat, un fel de zgomot de foale.

Dumnezeule mare, ce jiganie e asta de sapă după mine venind de dedesubt? Împins de frică m-am forțat până când scândurile subțiri s-au desprins și am reușit să înfig brațele în lutul moale. Ca o cârtiță am săpat până ce-am ajuns în picioare. Simțeam cum curge sângele și sudoarea; simțeam cum mă învăluie disperarea. Cu spaima morții, am împins din picioare și am înotat prin țărâna până m-am pomenit cu mâinile afară.

În clipa în care trăgeam cu nesaț prima gură de aer, am simțit cum mă apucă ceva de picioare. Parcă aș fi căzut între pietrele morii care-mi zdrobeau fluierele picioarelor și mă trăgea îngropându-mă înapoi. M-a lăsat o clipă, apoi gheare de fier mi le-au prins iar strâns și altele mi s-au înfipt în umere. Cățărându-se pe mine, ceva s-a strecurat neted rece și lung până la capul meu. Am încremenit când botul mi-a clămpănit pe lângă nas și urechi, în timp ce mă strivea între labe. Credeam că-mi va rupe beregata dar fiara s-a săltat afară cu tot cu mine și după ce m-a aruncat la pământ, s-a pus deasupra și mi-a amușinat fața. Mirosea a pește putred și a câine ud, dar pentru mine puțea că moartea însăși. 

Chiar am crezut că am murit, când s-a dat de pe mine. După câțiva pași am putut să vad un câine alb lung și chel, cu mișcări șerpești. Era scund, iar pe labele puternice și scurte nu-și putea ridica burta de la pământ. A ridicat capul în sus și a scos un lătrat scrâșnit ca o mie de seceri date la tocilă, șuierând printre două rânduri de colți de fier. Apoi a tăcut și a întors capul către mine. Atunci am văzut că acolo unde trebuia să aibă ochii se căscau două găuri ca niște nări uriașe. Bala spurcată era oarbă! Cu un ultim lătrat, Cățelul Pământului, paznicul cimitirelor s-a târât pe lângă mine și s-a scufundat în mormânt.

Cățelul Pământului, îmi povestea buna vine după mortul îngropat nepotrivit, cu fața în jos. Vine și mănâncă nasul mortului de care și-au bătut vii joc și l-au dat ofrandă. Și după asta îl întoarce la loc ca ca să nu se poată hodini, iar vine și îl întoarce cu fata în jos, și tot așa. Treaba e ca la fiecare întoarcere ii arată mortului iadul. Treaba lui e să-l țină pe mort ocupat pană putrezește și singura lui plata e nasul mortului. Ajuns aici cu amintirile mi-a dus mana la fată. Nasul era la locul lui, deși destul de zdrelit.

Din câteva sforțări, m-am rostogolit și eu de pe movila scurmată și mi-am privit picioarele în lumina lunii. Erau ude, pline de gâlme și bube, dar picăturile, în loc să curgă, păreau că-mi intră în piele. Mă durea sufletul și carnea, mai rău decât atunci când îmi intraseră plumbii în trup.

M-am ridicat clătinându-mă și la lumina aia ciudată am încercat să găsesc rănile, dar în afară de ceva mâzgă lipită de hainele rupte și bubele de pe picioare, nu aveam nici măcar o zgârietura .

Atunci luna a prins a lumina parca mai tare sau ochii  mi s-au obișnuit cu întunericul. M-am uitat la crucea mea și-am văzut că nu-i cruce bună. Două țambre de gard bătute cruciș și înfipte în pământ invers. Mi-am răsucit îngrozit ochii în jur. Mort nu sunt, nas am, dar m-a atins Cățelu Pământului, Orbetele. Acum o să mor cu bube și spume la gură! Și eu care ziceam că am avut noroc că am scăpat de la otrăvire, împușcare și îngroparea de viu, acuma o să mor atins de bala Iadului. Alelei, ducă-se așa noroc pe pustiu!

Descântecul, cum era oare descântecul?! Da, Dumitre, descântecul de orbeți învățat de la buna, cum era?! Cât ți-a mai dat ea, sărmana, cu cârja peste ceafă să înveți. Geaba! Și îți mai trebuie ceva: cenușă. Da, cenușă. Uite bine, poate găsești în felinare puțină cenușă de tămâie lăsată la capul adormiților. Ia cenușă Dumitre, ia și descântă:

Sâmbătă pe la apus,

Veni fata lui Scoală Fus

Îmi veni cu vestea-n sat

Că dă un bal minunat;

Toate bubele a chemat

Doar pe orbeți n-a strigat.

Ei când vestea au aflat

Crunt mi s-au mai supărat

Și pe loc mi s-au umflat;

Atunci răpide i-am descântat

Peste ei cenușe-am presărat,

Și cu mătura i-am măturat

În oală nouă i-am adunat,

Și-n răscruci i-am aruncat

În colbul copitelor

Și-n balega vitelor

În noroi părăluțe

Și luați de căruțe

Să rămână Dumitru curat,

În raze de soare scăldat

Luminat, strălucitor

Cu chip alb ca de ficior

Ca steaua din cer,

Cu pieptul din fier

Ca Luceafărul sfânt,

Ca roua de pe pământ,

Ca argintul strecurat,

De la Maica Precistă dat!

Am pus cenușă într-o cană atârnata de o cruce pesemne să aibă răposatul apă pe lumea cealaltă și am aruncat-o peste iarba unui mormânt. Abia când cenușa a atins pământul mi-am dat seama că ceva nu era bine. Ce-ai făcut Dumitre?! Ai descântat la miezul nopții, în cimitir pe lună plină! Numai vrăjitoarele fac asta. Oamenii descântă să scape de necaz la ei în casă sub candelă.

Atunci sau luna a prins a lumina mai tare sau ochii cu întunericul mi s-au obișnuit că am văzut mai bine. Crucile toate aplecate într-o parte, buruiana cât omul, crengile împrăștiate și copacii rupți erau ale altui cimitir.

De frica jandarilor și din răzbunare, popa mă îngropase în cimitirul părăsit. De ani buni acesta era lăsat în paragină pentru că fugise pământul cu el din coasta dealului până dăduseră oasele morților pe afară. Și mă îngropaseră dușmanii necreștinește, cu fața în jos, fără nume pe cruce, fără lumină și mai mult ca sigur fără slujbă. De asta venise din adâncuri cel ce păzește datina îngropăciunii și mușcă de nas și de urechi pe morții puși în pământ în fel nechibzuit. De asta m-a scos afară și apoi m-a lăsat în pace văzând că sunt viu. Și parcă ghicind la ce gândesc, din adâncul cimitirului Cățelul Pământului a lătrat de trei ori prevestindu-mi rele.

O vreme n-am putut să mișc. Mintea mi s-a oprit și ea neputincioasă din socotit. Din starea asta m-a scos scheunatul unui câine. Deși era glas de câine adevărat, am pălit. Sub lumina bolnavă și rece, am zărit ceva care m-a făcut să tremur din nou. Iarba mormintelor scotea aburi, iar din fiecare fir se scurgea către mine un fuior de argint ca ața păianjenului. Am ciulit urechea sperând că nu-i decât vântul, dar în locul lui auzeam șoapte împletindu-și cântul, până când au crescut și s-au închegat într-un cor de bocitoare:

- Durere… cu toporu’ în moalele capului… chinuită de ftizie… eram tânăr… n-am știut că-i așa adânc… nu mai vreau… ia-mă cu tine… era copilul tău… ia-mi durerea, e prea mult…Ia-ne durerea!

Întreg cimitirul era plin și deși nu mai încăpea nimic, de atâta suferință clădită în straturi de câte șapte ani fiecare, vii au continuat să încerce să-și îngroape durerea alături de morți. Durerea aia nu dormea. Durerea aia căuta cu jind la pustiul din mine. Morții se uitau cu pizmă și speranță la cel scăpat din mormânt.

- Tăceți, nu vreau să vă aud! Lăsați-mă în pace; nu vreau durerea asta, nu vreau durerea voastră, îmi ajunge a mea! Pentru Numele Celui Sfânt, odihniți-vă-n pace!

Și atunci morții au tăcut, dar nu prea mult! Unii avea să vie la mine, mereu la ceasul cel nepotrivit.


Partea 1 a Știmei: Duhul iazului.
Partea 2 a Știmei: Gâlceava vrăjitoarelor

ȘTIMA

2.Gâlceava ursitoarelor

După primul an în care pântecul femeii mele n-a prins rod, între noi au început certurile. Eram oleacă mai frumos decât Spurcatul și mai mare ca păsatul, așa că lelițele satului îmi aruncau ocheade, dară eu lor, nu. Geaba eram io cuminte, dacă femeia credea că-mi risipesc sămânța cu altele și că ea rămâne stearpa tocmai din astă pricină.

Pe vremea aia felcerii știau tare puține despre rodnicia oamenilor. Am cheltuit bani grei, am dat pământ în arenda și am vândut vițelul din burta vacii ca să-i plătim Ioanei vizitele pe la tot felul de doftori cu monoclu și halat peste costum nemțesc.

M-am împotrivit până la începutul celui de-al doilea an de după cununie să fac ceea ce vroia Ioana, însă cum s-a mai zbicit pământul după primele ploi ale primăverii n-am mai avut încotro, am împrumutat o iapa și am mers cu căruța cale de mai multe ceasuri până la o vrăjitoare de lângă Scăieni.

Mare mi-a fost mirarea când în loc de ceva căruță cu coviltir în care să încerce să mă prăduie de bani vreo țigancă hoață, am dat peste un bordei mic îngropat într-o margine de mal lângă crâng.
De pe acoperișul bojdeucii mă priveau cu ochi de drac trei capre bălțate și pe lângă streașină se întindeau corzile a doi butici de vie groși cât pomul. Via care se sălbăticise din pricină că nu fusese tăiată ori legată de multa vreme mi-a adus aminte de țața Chiva, așa că dintâi n-am vrut să intru.

Abia când mi-am auzit femeia juruindu-se că mă lasă, că se spânzură, că se îneacă și altele la fel de dulci, m-am îndurat să n-o las singură cu baba, am aruncat țigarea și am intrat dimpreună în casa vrăjitoarei.

Cum am pătruns pe ușă, am pufnit a scârbă și am dat să ies. Înăuntru era strâmt și întuneric ca în cosciug și trăsnea a pișat de mâță de ți se topeau ochii în cap și începeau să curgă pe nări. Dar cum Ioana mea părea că nu are nas, din fundul bordeiului întunecat, despletită și noduroasă ca o salcie, baba privea la mine cu ochii ei încețoșați de albeață.

- Dapăi bună vreme, dragilor! Bine ați venit, vă așteptam! Hai intrați, intrați.Ia de stai jos colea pe laiță, Ioană! Dumitre, așază-te odată maică, că-mi dărâmi podina! Unde? Unde vrei tu maică, nu te uita că nu e loc, că pe pământ toate-s jos.

Dar ce te strâmbi așa arătosule, ori nu-ți place mirosul fetelor mele? Păi tu nu știi că femeia fără bărbat e blestemată, dar aia și fără bărbat și fără mâțe e dată dracului?! Să nu te încrezi niciodată în babele care n-au măcar un suflet încotoșmat prin preajmă, auzi?!

Ia vină tu încoace bărbate, că l-a muiere parcă nu-i nici o treabă. De pune altul pula pe dânsa, face prunci pe roată. La tine însă e ceva necurat.
Și văzând ea că Ioana vrea sa zică ceva contra, baba i-a pus o mâna pe gură ei și pe cealaltă mie:

-„Lacăt cu zale de fiere
Pe buzele tale muiere
Zăvor cu cruce de fier
Pe limba ta, bărbățel;
Pun inel de aur zălog
Ca să rămâie olog,
Ăl care o deschide gura,
Până n-oi întreba ceva!”

Cum fură astea spuse de babă, am simțit că mi-a luat cineva gura. După ochii beliți a spaimă, Ioana simțea tot așa. Atuncea baba mi-a luat mâna stângă, a închis ochii și a început a se legăna îngânând o rugă păgâna. 

Nu pricepeam nimic dar de ciuda că nu puteam vorbi îmi venea sa-i dau o palma peste tăietura știrbă cu care chema spiritele. Am stat totuși și-am răbdat, până a dat vrăcioaia în bobi, și în oscioare de pui. Și apoi a înșirat și a dat în cărți a scuipat în degete și a luat tăciune de la gura sobei și mi-a făcut semn de linie pe frunte, iar ei un punct între sprâncene, iar când a terminat, mi-a luat amândouă mâinile și m-a privit drept în floarea ochilor, căutând parca sa-mi vadă sufletul prin ei.

- Tu nu te uita orbule în cei doi ochi din care lumina sclipește dar nu izvodește; uită-te în ochiul întunericului din frunte, cel care vede tot dar nu clipește și nu obosește!
Apoi văzând că nu mișc și fac cum și ce-mi spune, s-a foit o țâră, după care mi-a pus în fiecare palmă câte unul din cerceii Ioanei, mi-a zis să strâng pumnii și s-a apucat să descânte:

„Dar lucrat din argint curat,
Nedescântat și neblestemat,
La urechile dragostei purtat,
Du-te de cată și calea-mi arată,
Unde-i pe trup bubătură,
Sau la minte vătămătură,
Făcuta celui viu de alt viu,
Ori de neviu, ducă-se-n pustiu;
Te du argint curat obol
Și drept pe calea stelelor
Arată-mi clar ca lumina zilei
De unde-i la bărbat lipsa prăsilei;
Te du drept și arată-mi neîntârziat
Soarta lui Dumitru, prunc botezat...”

- Ah, a făcut baba deodată, care după ce s-a tras înapoi scăpându-mi încheieturile, a zis: deschide pumnii, Dumitre!

Și să vezi drăcie: când am descleștat pumnii, în palme nu mai aveam nimic! Văzând parascovenia asta femeia mea a dat ușurel ochii peste cap și a căzut suspinând în leșin. Eu m-am făcut înspre ea să o ridic, dar vrăjitoarea m-a oprit cu un strigăt scurt:

- Nu, stai! Trupul babei s-a împuținat, s-a micșorat, și chipul i s-a albit ca de spaimă. M-a apucat iar de încheieturi. Las-o așa că mai bine e să n-audă ce am să-ți spun, a continuat ea. O dată și numai o dată am să vorbesc despre treaba asta. După ce termin, pleci și nu mai vii aici nici tu nici ea și nici altul în numele tău.

„De nu m-oi asculta, de capul tău să fie, că vrei, că nu vrei,
Să facă tot neamul vostru brâncă, râie, șancru și lăței,
Să coacă pula flăcăilor și să iasă viermi în pizdă la femei
Și să dea Belzebut să cază de pe ei zece rânduri de piei!
Așa să fie, zic și drept plată, dau o chele de capră
Care să se lege blestemul, în clipa asta crapă!

Cum a terminat de zis asta, am și auzit: „buf”, iar în cap a început a-mi curge țărână din podina bordeiului.

- Dumitre eu am să-ți spun acum ce-am aflat, dar nu-i treabă în puterea mea de dezlegat.
Dacă ai să întrebi pe mă-ta cu juruială să nu te mintă, are să-ți spuie ca te-a făcut cu căiță. Ea n-a văzut, ca a căzut în somnul lehuzei și numai de la moașa știe care i-a și spus. Nu știu cine te-a moșit dar nu cred că aia i-a spus tot ce a văzut și simțit.

Află deci că un Solomonar din cei mari, a venit în noaptea nașterii tale înaintea Ursitoarelor și în pământul de la stâlpul porții a vărsat argint viu. Și căița cu care te-ai născut, a dispărut; lucru rău, dar nu mai rău decât cel cu argintul viu care a stricat treaba ursitoarelor.

Tu știi că ursitoarele sunt surori cu ielele. Se zice că nu le vede nimeni, ori cei care le-au văzut au murit și prea puțini dintre cei care le-au văzut au scăpat cu viață dar nu teferi.
Bagă de seamă că nu-i de șagă, ceea ce sortesc ele, aproape întotdeauna se împlinește așijderea. Mașterele mai spun că la număr sunt trei ursitoare, altele zic de șapte, noua, unsprezece sau chiar doisprezece zâne ursitoare. Dar eu una de când trăiesc știu doar de trei.

Lumea azi e așa fudulă de găsește minte-n pulă iar orice babă care la pizdă a început să chelească crede că zânele știe să le socotească. Crede-mi spusa mie: unșpe n-au cum să fie că nu-i număr vrăjit, doisprezece e numărul surorilor care se țin vara de dănțuit și-s meștere la pocit, șapte e număr pentru zile, luni, mări și cântări, așa că trei, câte eu în bobi am zărit, pare numărul de ursitoare cel mai potrivit.

Numele celor trei nu-i cunoscut așa că lumea le-a botezat după treaba pe care o fac, pentru că ursitoarele sunt de dinainte ca măcar cuvântul botez să se fi aflat.
Celor trei surori li se zice Toarca, Soarta și Moartea. Ultima nu e Moartea ce-a Mare și mai Bătrână decât Lumea. Această soră ursitoare poroclită Moartea are în chimir o foarfeca de aur cu care îi dă de lucru Celei Cu Coasa. Nu te mai foi pe scaun, că uit ce vroiam să spun...

Așa! Ziceam ca Ursitoarele vin în camera fătului sau la fereastră în primele trei cinci sau șapte nopți de la naștere și ii menesc destinul. Puțina lume știe însa că de copilul e născut noaptea înainte de al doișpelea ceas, ursitoarele vin atunci pe dată, iar de a trecut de miezul nopții vin seara următoare.

Oamenii cred că în noaptea în care e să vina ursitoarele în odaie ar trebui sa fie doar mama cu copilul și moașa. Poarta și ușile care duc la odaia pruncului trebuie lăsate descuiate, neînchise de tot ci numai alăturate de ușori, dinadins pentru ursitoare, care nu se pot atinge de zăvoare ori clanțe și care dacă văd uși încuiate care le împiedică să se apropie de prunc se înfurie și îl ursesc de rău din mijlocul uliței.

Unii mai zic că șapte nopți de la nașterea copilului toți cei din casă trebuie să doarmă cu o mână sub cap ca să viseze și să tina minte ce spun ursitoarele. Stră strămoașă-mea zicea că astea sunt prostii și că doar ce visează mama pruncului în noaptea ursitoarelor e important și bine de ținut minte dacă se poate. Asta pentru că Visul Mamei de îl ține minte, se adeverește, prezicând cumva viitorul fătului.
Lucru ăsta e greu de făcut pentru că ursitoarele au prostul obicei de a înnegura amintirea omului dinadins ca sa poată ele meni nestingherite după plac. Tata și mama copilului deseori încearcă să îmbuneze ursitoarele punând masă bogată pe care așează: apa, faina, busuioc, zahar, sare, ulei, dulceață, găină friptă, pană ascuțită, hârtie, in, aur, argint și încă altele, după cum ii duce capul și îi ajută punga.

Ursitoarele însă sunt mucezite și sucite, așa că ceea ce le place azi de urzesc frumos, mâine li se pare urât, bun de aruncat pe foc și se apucă de menesc pruncul de rău. Lumea mai zice că au drag de lucrurile dulci și de cele lucitoare, dar urăsc fierul ca mai toate din neamul zânelor.
Tu Dumitre, ai venit în astă lume imediat după căderea întunericului, așa ca ursitoarele au venit în aceiași noapte. Numai că n-au ajuns la masa cu Daruri pentru ca au călcat în argintul solomonarului și deodată s-au învrăjbit și s-au certat pentru darurile lăsate acolo pentru ele fără sa le atingă. Și au uitat de bucate, de dulceață, de faină sau lapte pentru că s-au bulucit să adune argintul viu din pământ cu mâinile și atâta s-au nevoit de s-au năclăit.

De tulburare, Toarca, cea care tine fusul și furca, le-a scăpat pe pământ taman când trebuia să-ți toarcă firul vieții. Cea numită Soarta a băgat de seamă că surata ei strică treburile, a luat firul în mâini încercând să-l întindă, când a treia, Moartea, i-a dat peste mână cerând să fie lăsată să-l taie singură. 
Numai că firul era deja încâlcit, tras în argint și n-a vrut să se rupă cu nici un chip.

Și uite așa s-au sfădit și s-au canonit până aproape de a se părui surorile Ursitoarele, hăt până aproape de răsărit. Iar când au văzut că e gata să le prindă zorile, au învârtit firul repede înapoi pe fus și au plecat supărate fără să se atingă de Adevăratele Daruri. Și după câte simt îs cătrănite pe tine până și în ziua de azi pentru că nu și-au luat nici plata, dar nu și-au terminat nici treaba, lucru de mare rușine pentru ele.

De aia pe fusul ăla, firul vieții tale este legat de al multor oameni, dar nu de al tuturor. Ai să mori câte puțin de fiecare dată când moare unul legat de tine și ori de câte ori unuia dintre ei i se va naște prunc, din caierul vieții ți se va toarce încă o bucată de fir.

Din sămânța ta nici un pântec de femeie n-o sa zămislească prunc. Din sămânța ta se hrănește blestemul din tine; ești ceva ce n-are nume, ceva care-i om numai pe jumătate. Numai de pe cealaltă lume, Moartea te-a răpune.

Firul tău și-ar fi terminat argintul, dar de curând, cineva a turnat altul în tine. Ca să zic așa de două ori același ghinion nu se numește întâmplare ci voia stelelor.
Deși ești om darnic, pe de o o parte, pe alta ai să aduci mai multa suferință decât bucurie oricărui vei face daruri din suflet și oricui te va iubi. De vrei să nu faci rău la nimenea nu iubi! Lasă-ți nevasta, leapădă-ți numele și intră la mânăstire. Nu te lega de avere sau femeie, că n-ai să le poți păstra pe nici una!

Ajunsă aici baba a căscat gura să mai zică ceva, dar s-a răzgândit și s-a dus de a zgâlțâit-o pe Ioana. I-a mângâiat părul ca spicul cu ghearele ei ofilite și pline de negi și după ce i-a dat o gură de apa, a prins-o de umeri:


- Dezleagă Doamne gura celei ruptă din coasta lui Adam! Du-te cu Dumnezeu femeie, că numai el știe cu ce i-ai greșit, de ți-a hărăzit așa pedeapsă!
Apoi a venit la mine:

- Văz că ai băgat la cap cum se descântă. Cineva din neam ți-a zis de un deochi, de o aplecată, și ai avut urechea sprintenă. Dar tot coaie goale ești Dumitre, că n-ai să leac fără cineva care să creadă în harul tău. Că vorba veche prost nou cere: dacă ar face toate muștele miere ar fi și la curul babii mele!
Zi-mi rămas bun Dumitre și du-te de te învârte! Dar, înainte pupă-mă-mi obrazul, ca pe sor-ta, Dumitre! Și acum mâna, ca lu mă-ta. Și încă o îmbrățișare ca pentru tact-to, să fie primit ce ți-am zis, bun dat, bun aflat, dar din dar, nu furat, așa cum a fost primit să puie dumicat în loc scuipat! Hai mișcă-te din loc că ți-a sta și norocul pe care nu-l ai!

Uite așa am căpătat noi vorbe multe cu tâlc și fără, dar tot fără leac pentru burta Ioanei. Tura vura, prețul pentru ghicit, babei tot l-am dat. Păcat că de avut putere, se vedea că are, dar nu pentru necazul nostru. Eu unul pricepusem asta, dar Ioana care nu auzise cu urechile ei ce a zis baba, nu nu și iară nu, că să mai stăm, să ne dea leacul! Și dacă nu du-te de strânge baba de gât ca sa spuie cine ce și cum.
Eu: fă femeie ești nebună, hai acasă că se s-o face noapte până ajungem!
Ea: nu, aici stau până prind pui și nasc, chit că mă fute țapul babei și fac prunc cu coarne de drac!
Nu mă credea nebuna cu nici un chip că baba nu are ce face pentru pântecele ei și că vina e a mea.
Dapăi cine gândește că Ioana a fost o femeie bună și îngăduitoare care s-a înrăit când a dat peste necaz, n-a cunoscut-o pe Ioana adevărată.

Plecarea de la Scăieni s-a lăsat cu ciorbă de limba și zeamă de palmă. Numai așa am lămurit-o pe Ioana să urce înapoi în căruță. Am zis că am plecat de la babă cu nevasta bătută dar chipurile hotărâtă cu jurământ că o las, să nu mă mai întrebe nimic și să nu mai pomenească vreodată de vrăji sau leacuri.

Eu prost ca tot bărbatul am crezut în crucile, lacrimile și în spaima jumate adevărată, jumate prefăcută a femeii. Rău face însă cel care se încrede în cuvântul și judecata muierii. Dar io eram prost, ea tristă și frumoasă. Și era 8 martie, o mie nouă sute și cui mai pasă cât ?!

După asta, des, prost și fără fără folos i-am repetat femeii mele că n-am leac. Degeaba i-am zis că trebuie să-și găsească pe altul și să se lase de mine. Ea s-a încăpățânat să-mi rămână alături, așa cum jurase la altar.

Întâi părea împăcată cu soarta și chiar credeam că viața ne va fi frumoasă chiar fără a fi binecuvântată cu copii. Dar în ascuns gândul ei numai la asta a fost iar traiul nostru bun sa dus pulii de suflet.

Pleca femeia de una singură pe la babe și nu trecea săptămână să nu-mi dea să înghit vreo fiertură scârboasă. După fiecare nou leac mă obliga să o iubesc, trăgând nădejde că de data aia va rămâne grea. În fiece vineri se întorcea de la altă babă cu șorțul plin de ierburi și licori, de nu mai aveam loc de ele.

Seara se spăla cu leșie, se ungea cu mir și apoi se freca cu boz, cucută sau alte buruieni pe lângă care pelinul îți părea miere. Își ungea părțile rușinoase cu tot felul de pomezi că se îmbâcsiseră așternuturile, apoi se băga în pat lângă mine și începea a mă mângâia. Dacă spuneam că-s obosit de la prășit ca să-mi dea pace mă lăsa de-o părere. Dar taman în miezul nopții și dimineața pe la cântători, când e somnul mai dulce, mă trezeam cu ea peste mine plină de untură de cal și snopuri de țipirig la subțiori. Așa de rău puțea că-mi părea o scroafă în călduri.

Deh, însurătoarea nu se mănâncă pe pâine. Asta-i vorba pe care însă o crezi abia când te rupi de atâta întins. Îmi luasem nevastă ca să-mi găsesc liniștea după ce pierdusem pe Maria, și să nu mai umblu „huş marginile, saltă-i lealei poalele”. Dar în loc de cumințenia pământului, mă pricopsisem cu nebuna satului, nemulțumită de toate ale mele, de la turul la ițar, pân’ la pungă-n brăcinar.

Nu spun că și mie îmi stătea gândul la a îmi mulțumi soața, cum îi este înecatului sete. Ajunsesem să tresar noaptea în somn visând că are arici între craci, ciulini la sfârcuri și lipitori în buze. Și de ar fi fost doar fapte ascunse între doi oameni în pat la ceas de noapte, aș fi zis că merge. Dar nu, ea mai și vorbea vrute și nevrute! Se plângea la tat-so că o bat, se plângea prin sat că o înșel și la mama că nu-i aduc de nici unele și că fac nazuri la mâncare.

În nebunia ei, femeia trecea de la rugăminți de ibovnică părăsită la datina și datoria bărbatului, ajungând să mă amenințe că mă face de râsul curcilor și batjocura satului. O vreme mă lăsa să răsuflu, pesemne pierzând din curaj sau așteptând să uit, ca să încerce alte fierturi de drac.
În timpul ăsta era cu ochii pe mine ca hultanul pe pui, de nu puteam bea o țuică în sat fără să știe ea de cine a fost culeasă pruna. Cu cât așteptările ei nu se împlineau, cu atât se făcea privirea ei mai rea și mai neagră. La fiecare lună când cârpele i se umpleau de sânge, Ba bocea ca la mort ba începea sa arunce după mine cu blidele prin curte. Parcă nu mai eram bărbatul ei, parcă eram vreun taur de prăsilă legat de stănoagă și care mănâncă tain degeaba.

De multe ori, după ce mă chinuia cu trupul ei îmbâcsit de unsori, vărsam și mațele din mine după prunul din fundul livezii. Și pe ea o auzeam cum se văita noaptea de scârbă și obidă. Numai că ziua, când eu îmi spărgeam bojogii cu copii de la scoală pe ceaslov, ea stătea că beşniţa în pat și în mintea ei se socotea lehuză.

Un pai nu mișca. De nu puneam mâna tot eu să deretic, fugeau viermii pe noi și ne cărau păduchii de păr la gârlă, să ne spele. Ajunsesem să urăsc toate femeile din lume, dar mai ales pe ea care se uscase pe picioare, îmbătrânind într-un an, cât altele în zece, arătând mai mult a Brezoaie decât a femeie tânără.
Însă în afara de chipul posmăgit si a căutăturii tulbure, Ioana era zdravăna deși nu iute ca o zgâtie și de asta când a am găsit-o într-o amiaza zăcând nemișcată în pat, nu mi-a dat seama ca nu-i a bine, am zis ca i-o fi lene.

I-am aruncat o cergă zicând sa se învelească și mi-am văzut de trebi prin curte. Am dat la vite, apoi am otânjit și pigulit o găina ca sa o fac friptă. Cară lemne, cară apă s-a făcut noapte.

Abia când a fost gata puiul ăla, am strigat la ea să vie la masă și văzând că nu mai vine m-am dus după ea.
- De ce stai Ioană pe întunerec cu lampa stinsă, n-ai dormit destul?
În timp ce căutam pe bâjbâite chibriturile și apoi lampa, m-a izbit un iz.

- Alei femeie, mai schimbați și tu curățeau că puți a babă. Trebuie să te primenești un pic, dar nu acuma, lasă să se încălzească apa de am pus-o să spăl ceaunul.
Aida să mâncăm că am răsturnat mămăliga și puiul e gata pe masa din tindă! Dar ce ai acum, de ce nu răspunzi fă nevastă, ți-e lene, ori n-ai gură?

Săraca de ea avea gură, sufletul însă o părăsise și în patul în care înainte dormeam amândoi rămăsese doar o bucată de lut. Și lutul era rece, lutul era ud și mai ales mut.

Prima parte a Știmei: Duhul iazului.

ȘTIMA

1.Duhul iazului

Eram învățător în sat, când mai lăsau copii păscutul vacilor sau munca de pe câmp, dar cel mai adesea coasa, nu cartea îmi dădea de mâncare. Ca orice bărbat tânăr și întreg la trup aveam și eu o drăguță. Ea îngrijea de-o babă oloagă și n-avea alte rude în sat, că era venetică.

Cât timp a trăit fata aia, nu mi-am dat seama ce ne leagă.

Eram mereu flămând după trupul ei, mereu în căutarea unui răgaz și a unui loc unde să ne amestecăm sudoarea cărnii. După ce-mi scuipam sămânța, mă îmbrăcam pe jumătate și îmi răsuceam o țigare. N-o întrebam ce simte, dacă simte, dacă măcar a simțit. Ea mă săruta întotdeauna pe gât, cuprinzându-mi talia, până ce mă rupeam din strânsoarea brațelor albe. Mereu aveam treabă, n-aveam chef de prostii, sau de cele mai multe ori eram mohorât ca o burniță de toamnă.

Câteodată, dinadins ca să o supăr, întrebam acru odată cu ultimul fum:

- Vrei să ne mai vedem sau ți-ai găsit deja pe altul?!

O părăseam înlăcrimată, înecându-se printre sughițuri în juruieli fierbinți.

Așa se purtaseră și tata și bunicul și străbunicul cu ibovnicele lor, pentru că la țară traiul este aspru, ținut mai mult de datini decât de regulile civilizației.

Eu eram holtei, iar ea doar o femeie lăsată de bărbat. Țiitoare și atât. Şi a durat povestea asta cam un an, la sfârșitul căruia lumea, așa cum o știam eu, mi s-a prăvălit în cap.

Țiitoarea mea a dispărut pur și simplu, iar odată cu ea, a dispărut și mulțumirea mea. Nu că n-aș fi încercat și cu altele, dar nici una nu rezista la mai mult de două ciondăneli și fugea să-și plângă amarul la mă-sa în poală. Nu știu cum nu mi-am dat seama că, de ceva vreme Maria nu mă mai caută. 

Poate pentru că eram felul pe care îl trag muierile de mână pe poartă și nu din felul celor care aruncă cu corcodușe în geam să-i iasă mândra la fântână pentru o sărutare fricoasă.

Atunci am visat-o prima dată pe Maria. Ne iubeam în fân, la tataia pe hat, greierii cântau și din marginea pădurii se scurgea către noi un abur. M-am trezit lac de apă, cu sentimentul că ceva rău i s-a întâmplat Mariei; că n-a fugit de răul meu sau al altui om. Am ridicat din umeri și-am uitat; treaba ei ce-a pățit!

Dar seara următoare, după o zi de tăiat coceni, m-am prăbușit gol pe laviță și m-am gândit din nou la ea. Mi-am amintit cum mă striga din umbra viei să-i dau doar o guriță înainte să plec; cum mă acoperea de sărutări, până și acolo unde soarele nu luminează niciodată trupul unui bărbat; cum își trecea degetele peste barba mea nerasă și mă făcea urs.

Mi-am amintit cum mă trezea dimineața dacă înnoptam la ea, cu sărutări și șoapte ca să nu-mi curme prea iute visele. Am adormit cu ea în minte și când iar am visat că suntem împreună în fân la tataia, am știut că nu e vis curat.

Știam că visez, așa că am răbdat mângâierile și fânul și greierii, dar când ceața a prins a curge, nu m-am mai trezit. În visul meu Maria dormea încă. Am lăsat-o să doarmă în iarba uscată și m-am dus hotărât înspre neguri. Acelea s-au potolit și s-au scurs deodată în luciu de apă și lacul Știmei mi s-a întins în fața ochilor, înconjurat de smârcuri cu trestii. În oglinda întunecată lucea ceva alb și când m-am aplecat să văd mai bine, Maria a strigat, a fugit pe lângă mine și a sărit îmbrăcată în apă. Eu am intrat până la brâu și am răscolit furios undele cu mâinile, dar n-am găsit nimic și am urlat de neputință până m-am trezit din somn. Eram supărat și obosit de parcă nici n-aș fi dormit și în cap aveam doar gândul: Maria nu mai e.

Atuncea abia, simțind că Maria e moartă, mă cuprinse jalea. Nu pentru ea, care trecuse hotarul lumilor ci pentru mine, cel lăsat pustiit și stingher. Abia atunci am văzut cât de mult mă iubise, abia atunci mi-am dat seama că-mi fusese pereche, că fusese femeia mea, deși eu nu o recunoscusem vreodată. Şi tot abia atunci, mi-am dat seama a cui datorie este să pună trupul Mariei în pământ sfințit cu cruce la căpătâi.

Am strigat la tata că iau calul și într-un sfert de ceas mă uitam din scări la lac. Aici trebuie că zace Maria, undeva încurcată în trestii, acoperită de nuferi, cu boii de baltă dansându-i prin păr. Am răscolit o parte din stufăriș câteva ceasuri bune și m-am gândit, că-i poate undeva, în adânc. Am fumat dârdâind de frig sub cerul noros, care căta a ploaie și m-am întors să aduc ajutoare.

Trei zile am scurmat cu furcile, eu și flăcăii din sat; trei zile am plimbat năvoadele răscolind malul și tot nimic n-am găsit. Am tocmit bărci, am plătit babe să-mi arate prin descântec locul, dar trupul Mariei nu l-am găsit. Toate ziceau că Știma, zâna apelor, a luat-o pe Măria.

O săptămână n-am ieșit din crâșmă, de nici taica, nici tataie n-au reușit să mă ducă în pat. Am dormit pe o masă, cu brațul drept pernă și când maica a venit până la ușă, am trecut pe lângă dânsa și nu m-am oprit decât la lac. Am spart sticla de o piatră și cu mâinile pline de sânge și vin, am urlat îngenuncheat în apă:

- Știmă ce-ai făcut cu Maria? Dă-mi trupul ei înapoi și ia-l pe-al meu că nu-mi mai trebuie la nimica!

Am bocit ca o muiere până mi s-au uscat lacrimile și cămașa. Soarele era în crucea cerului, când dintre trestii a ieșit o fată. Pentru o clipă am zis că e ea, că apa mi-o dă înapoi vie, dar fata asta n-avea cosițe bălaie și abia dacă împlinise 16-17 ani, după cum îi era trupul neîmplinit. S-a oprit în fața mea, goală cum o făcuse mă-sa, fără măcar să încerce, să-și acopere cu mâna rușinea.

- S-au terminat femeile în lume de urli ca lupul?!

- Nu-i treaba ta. Tu cată de te îmbracă desfrânato, că de află tac-tu, rupe gârbaciul pe spinarea ta!

- E așa cald afară și apa asta parcă fierbe de atâta soare. Mie mi-e tot timpul carnea rece, așa că o stau goală cat poftesc și dacă nu-ți place să mă vezi, poți să te întorci cu spatele!

- Hai, ia-ți catrafusele, de unde le-ai dosit și dă-i drumul acasă, că ţi-or fi simțit lipsa!

- N-am haine, nici cine să-mi poarte de grijă, iar ăla care poate să plece ești tu. Lacul ăsta-i al meu!

- Ia uite, ce boieroaică am eu cinstea să văz în curu’ gol!? Pe lângă lipsa rușinii mai ești și mincinoasă!

- Ție ți-e rușine cu trupul tău? Săracul de tine, oi fi ciung, pocit sau mai rău, berc!

- Ba mi-s cel mai arătos flăcău din sat, și ce te interesează pe tine de-s berc sau măgar?! Ia-n vezi, că fetele de vârsta ta caută să ajungă fecioare la cununie, nu să-și pună poalele-n cap la marginea bălții!

Vorbeam din ce în ce mai vesel, că doar jocul ăsta mai fusese jucat. Și ea se tot muta de pe un picior pe altul si îsi dădea părul peste cap așa că sânii ei tresăltau minunat în fața ochilor mei. Erau albi ca laptele și sfârcurile îmboldeau trandafirii înainte, făcându-mă să înghit anevoie, în sec.

Ea s-a trântit în iarbă lângă mine și tăciunele părului i s-a răsfirat peste fața mea. Mirosea a pământ și-a frunză de nuc. Picături de apă mi s-au prelins către gură, și fără voie am dus o șuviță la buze și am sorbit. Atunci m-a ars ceva pe dinlăuntru gâtlejului și jarul a fugit către vintre, sumeţindu-mi bărbăția într-un zvâcnet.

-Ha, am crezut că ai o broască în nădragi, dar acu’ cred că-i mai degrabă un șarpe! Scoate-l afara, că poate te mușcă de buric!

Râsul ei a sunat ca un izvor și inima mi s-a umplut de dorință când mi-au alunecat ochii la îngemănarea coapselor zvelte. Mâna mi-a plecat singură la cingătoare și paftaua a sărit ca lovită de glonț. M-am răsucit dintr-o singură mișcare peste ea, cu dreapta în nădragi și cu stânga țintuindu-i părul.

- Nu te grăbi frumosule, lasă-mă să-mi desfăt și eu ochii cu ce ai!

M-a împins ușurel, întâi cu mâinile, apoi, cu un zvâcnet, de picioarele dalbe până m-a susținut cu tălpile proptite în piept, ușor aplecat către ea. M-a mirat puterea de care a dat dovadă, dar îmi fierbea sângele și ițarii mi-au căzut cocoloș la picioare. M-am aplecat într-o parte și am căzut în iarba de lângă ea, fără să îndrăznesc să mă mișc ca să n-o sperii. O doream, o voiam sub mine, dar dacă ar fi vrut să fugă nu puteam, nu voiam s-o opresc. Trăgeam de curea și nu nimeream să o desfac.

- Ia stai tu cuminte, că te dezbrac eu.

Cizmele au ieșit repede, iar obielele s-au desfășurat ușor ca niște aripi zburând în iarbă, urmate imediat de nădragi. Cămașa mi-a scos-o pe cap, rupându-i șnurul cu dinții mai dintâi. S-a așezat peste mine și i-am simțit trupul rece ca apa într-o fântâna adâncă.

Pielea mi s-a încrețit și bărbăția mi-a zvâcnit cuprinsă și ea de fiori. Buzele reci mi-au închis ochii cu sărutări, au coborât spre gură ocolindu-mi-o, m-a mușcat de piept și a coborât spre buric… oh! M-a sărutat pe boașe, amuşinându-mi floacele și... oho, oh!

Numai în poveștile altora am auzit că o femeie ar dori să facă asta de voie bună. M-a lins drept în vârful dezgolit al mădularului și mâna micuță și rece mi-a mângâiat boașele așa de învârtoșate că dădeau să spargă punga în care nu mai încăpeau. Apoi gura i s-a rotunjit ca peste o prună goldană și răcoarea s-a transformat treptat în căldură. A băgat totul în gură, din ce în ce mai adânc, până ce am simțit că n-a mai rămas nimic pe dinafară.

Nu am mai putut rezista și am deschis ochii către ea, căutându-i privirea. Anafoare întunecate i s-au răsucit în iriși, de parcă cu ochii mă sugea, nu cu gura aia fermecată din care se ițea o parte din bărbăția mea.

Cu privirea unei fiare de pradă, seamăna cu o pisică încolțită cu șoarecul în dinți. A strâns brusc din fălci și spaima mi-a oprit inima pentru o clipă. M-a simțit speriat și în clipa aia a început să mă tragă în gura ei, ca o vițea nebună, izbindu-mă cu fruntea în buric. Capul mi-a căzut singur pe spate, picioarele mi s-au desfăcut și mi-am ridicat bucile din iarbă, voiam să mă înghită cu totul, să mă mănânce, să mă golească de tot. Voiam să rămân doar o coajă goală, dar s-o hrănesc și s-o satur deplin.

Mâinile i s-au întins peste pântecele meu, au urcat spre piept și una din ele mi-a acoperit ochii. Cealaltă a căutat ceva prin iarbă și pentru o clipă, mi se pare că cineva a pășit peste capul meu. Am încercat să deschid ochii, dar unghiile mi-au țintuit pleoapele și foșnetul a încetat. Mâna a rătăcit peste pieptul meu, a coborât mângâindu-mi buricul și deodată am simțit cum mă arde, apoi ceva ud. 

Mi-am trecut palma peste locul dureros, dar ea mi-a prins-o și mi-a vârât-o sub ceafă. Cum a putut ajunge cu mâna peste creștetul meu, în timp ce gura ei s-a aflat atât de jos nu am priceput, dar cu-i păsa dacă-i fugită de la vreun circ?!

"Fata asta-mi suge seva din mădular" Gândul ăsta m-a înnebunit, mi-a turnat roiuri de albine în stomac și mi-a răscolit mușuroaie de furnici prin vintre.

Gura m-a părăsit, m-a lăsat nerăbdător și supărat cu steagul înălțat în adierea vântului, dar într-o clipă am uitat de ultima dorință, căci mi-am simțit picioarele ridicate până ce mi-au ajuns genunchii la piept. Acolo unde mie mi-e silă să mă scarpin și prin izmene, în borta curului, a poposit un deget alunecos. A cercetat puțin conturul care zvâcnea și a început să împungă ușurel. Degetele de pe pleoape mi s-au ridicat și lăsându-mă o clipită să mă hodinesc, mi-a spus:

- Dacă deschizi ochii, mă ridic și plec, dacă îi ții închiși și te încrezi în mine, ai să simți plăcere cum n-ai mai simțit niciodată!

Nici să vorbesc nu am îndrăznit, am încuviințat dând din cap, convins că mă vede.

Gura îmi sărută încă o dată boașele și a coborât ușurel sub ele. Mi s-a oprit răsuflarea în așteptare, iar răsplata a fost mai presus de cuvinte. A sărutat locul ăla apăsat și după câteva clipe a băgat vârful limbii înlăuntru. Intra încet și se retrăgea repede, intra repede și se retrăgea încet, de-mi tremurau mâinile și picioarele în așteptare. Cu o mână mă mulgea, cu gura ma lingea, ori invers. Nu-mi păsa.

Limba ori degetul pătrundea tot mai adânc, ieșea tot mai rar și deodată am simțit cum se îngroșa. Se întărise de parcă era de piatră; o arsură apoi durere și din amestecul ăla am simțit că-mi vine. Laptele mi s-a adunat și mi s-a îngroșat în boașe pornind năvalnic, dar înainte să țâșnească, gura ei era acolo și a supt și a înghițit tot, până la ultimul strop.

Durerea s-a oprit, vântul nu a mai bătut, păsările au tăcut, doar eu gemeam, părăsit de puteri și de sevă. Aș fi vrut să dureze veșnic clipa aia, să nu se termine, aș fi vrut ca gura aia să rămână lipită de pântecul meu în veci.

- Hodinește dragul meu, adună-ţi hainele și du-te acasă și mâine să vii din nou, să mă faci fericită. Să nu mănânci și să nu bei, ca să fii pur. Vezi, că dacă nu mă asculți, n-am să mai fiu a ta, n-ai să mai fii al meu!

Iarba s-a înfiorat și am auzit apa lacului clipocind. Fecioara nerușinată se spală, am zâmbit eu cu ochii închiși. Parcă văd c-o să vină șiroind de apă și o să mă stropească că să-și râză de mine.

Clipele au trecut și liniștea a început să-mi pară ciudată, așa că am deschis ochii, dar n-am zărit-o nicăieri. După ce am căutat o juma’ de ceas m-am întors în sat. “Mâine am să-mi bag bărbăția în ea, și-am să mi-o fac femeie”, am gândit.

Am uitat repede ce făgăduisem, căci mama făcuse berbec la proțap și tataie dăduse cep la un butoi de vin vechi de trei ani. Hârjoana de la lac mă secătuise de putere și din cauza asta vinul mi s-a părut mai bun că oricând. Cârlanul era mai fraged ca un pui de găină și poate din cauza asta, am mâncat prea mult.

În miezul nopții însă, pântecele a început să-mi fiarbă; am vărsat tot ce-am mâncat și-am băut, dar durerea mă sfredelea ca o coarbă, răzuindu-mi mațele. De câte ori am încercat să mă screm prin fundul grădinii, n-am scos din mine nici măcar un fâs. La a cincea încercare, am lăsat scârba de-o parte și mi-am băgat un deget în dos. Am dat de ceva tare, și spaima mi-a dat noi puteri. Cu gemete și icnete am băgat două degete și în timp ce plângeam de obidă, am scos afară ceva noduros.

Am spălat scârnăvenia cu apă pe întuneric și cu sufletul la gură, am bătut în crucea nopții la poarta babei Chiva.

Când  a dat cu ochii la ce ascundeam în ștergar, baba a sărit drept în mijlocul odăii și a început să mă despoaie, ca pe un știulete de porumb. M-a cercetat din cap până-n picioare, m-a pus să mă aplec și și-a răschirat și ea degetele bătrâne în găoaza mea. N-a găsit nimic și abia când îmi trăgeam izmenele, i-am mărturisit că simt și o arsură în buric.

M-a întins pe lutul gol al odăii și din deget și-a scos verigheta pe care o purta, deși era văduvă de zeci de ani. A pus mâna pe un clește, a tăiat o bucată și cu ciocanul a bătut-o până a făcut-o cocoloș. Dintr-o bășică uscată de porc a luat prafuri și ierburi, din părul meu o șuviță de păr, iar toate astea tocate, le-a îndesat cu iglița într-o pană de gâscă. Eu tremuram că apucat de friguri și baba căta la mine cu chipul cioplit în piatră.

- O femeie mi-a făcut asta, babo! A băgat mătrăguna aia în mine că să-mi curme firul vieții.

- Cine ți-a făcut asta, nu-i om; cine a băgat atâta otravă în tine fără să te omoare nu-ți vrea trupul băiete; de altceva are nevoie; de scânteia pusa în lutul lui Adam îi este foame demonului care ți-a înșelat carnea.

Eu tăceam cu dinții clănțănind în gură, gata să mi se spargă. Nici când baba s-a urcat peste mine în pat și s-a despuiat de țoale nici nu am îndrăznit să crâcnesc .

- Să mă pui să-ți fac ce ți-a făcut aia! Să nu gândești că-s bătrână și carnea mi-e aspră. De ți-e dragă viața, ai să faci așa cum zic eu și ai să scăpi. Dacă lucrurile merg bine, mâine să-mi aduci un bănuț de aur și un blid de mâncare. Dacă nu, Dumnezeu să aibă milă de sufletul meu, că pe al tău nu știu dacă o să-l mai vadă!

La lumina opaițului, cu dinții strânși mai tare decât ochii, am repetat cu baba Chiva, coșmarul ce la amiezi îmi păruse vis. Gura mustăcioasă și mucedă mi-a stors mădularul, cu o foame parcă mai mare, boașele s-au storcit parcă într-o peșteră, zdrumicate de gingii, căci Chiva era oală în gură. În dos parcă mă lingea vaca, de aspră ce era limba hoaștei. Doar curul nu m-a mai usturat, căci în afara limbii, baba a băgat înlăuntru, ceva subțire și rece.

La partea cu mângâiatul pântecelui, am deschis ochii și am văzut vrăjitoarea sugând cu pana de gâscă ceva lucios din buricul meu înroșit de sânge. Am scrâșnit din dinți. suferind până mi-a luat mădularul în palme. Aici baba era meșteră și în câteva clipe am auzit-o icnind când m-am slobozit în gâtlejul ei. 

Atunci baba s-a ridicat iute în picioare, cu părul sur scăpat din broboadă, apoi s-a prăvălit în mijlocul odăii și a început să verse. Printre bale și sânge, printre mehlemul plin de păr tocat, am văzut deodată cum curge ceva lucind ca oțelul. Din băltoaca puturoasă, stropii au început să fugă unul către altul până s-au contopit; atunci a prins să șerpuiască către mine un firicel de argint viu.

Baba încă icnea când firul a început să se târască pe piciorul patului, curgând nefiresc, în sus! Am țipat înfundat, bâiguind rugăciuni și vrăjitoarea și-a venit în fire. A luat o coajă de nucă, a băgat în ea verigheta turtită și a pus-o în calea viermelui de argint. După o scurtă șovăială, acesta a intrat în coajă și verigheta l-a înghițit ca o iască. Am oftat ușurat și am adormit, obosit de atâta chin.

M-am deșteptat în ciripitul vrăbiilor și am alungat o muscă obraznică. Cămara era goală ca și mine. Mi-am tras cămeşa peste cap și în picioarele goale m-am strecurat către via babei să mă ușurez. Tocmai desfăcusem picioarele și închisesem fericit ochii, când am auzit:

- Ce faci măi băiete, vrei să mă lași fără struguri? Ia, pişă-te în asta, zise baba aruncându-mi o oală ciobită, pe fundul căreia era presărată pucioasă!

Oftând, mi-am deșertat beșica în praful galben care a început să spumege.

Tot în oala aia, baba a aruncat nuca folosita la vrăjit, cârpa cu de mizeriile borâte peste noapte și încă alte mărunțișuri ciudate printre care mi s-a părut că vad o râcâitoare de găină. A pus apoi un capac peste ea si a pecetluit-o cu lut crud.

- Mergi acasă flăcăule și să nu te mai duci pe la lac! Mănâncă, bea, fute și uită! Zânele-s frumoase și bune doar în basme. Să nu uiți însă că-mi ești dator, că pe lumea asta ca și în celelalte, totul se plătește!

O lună, atât am reușit să zic că am uitat de Maria și de Știma! Apoi am scuipat pe sfatul babei și m-am dus la iaz cu vinele umflate pe grumaz.

Știma a apărut pe nesimțite din baltă, fără ca vreun un val să-i fi însoțit înaintarea. Dacă nu i-ar fi picurat apa din smoala părului, n-ai fi zis că din lac a ieșit.

M-am lăsat pe spate până când i-am simțit mireasma de reavăn și nucă verde, deși stăteam întins pe iarbă, cu ochii la cer.

- Ai mințit că n-ai să mai vii, am zis eu, simțind-o că șovăie, părând că mă adulmecă.

- Și tu ai mințit că ai să vii să ne iubim. La ce-ai mai venit, dacă dragostea mea nu-ți mai trebuie?!

- Aia numești tu dragoste? Tu mi-ai... Tu mi-ai făcut farmeci. Am venit să mă răzbun!

Râsul ei ei s-a transformat treptat în hohote cu ecouri de cascadă:

- Să te răzbuni, ha, ha, ha! Pentru ce, pentru că te-am făcut aproape nemuritor?! Tot ce-am făcut, a fost ca să te țin tânăr cât mai mult lângă mine! Pentru asta, vrei tu să te răzbuni?

Am început să șovăi, deși era limpede că mințea încercând să mă prindă în mreje din nou. Am deschis ochii, am apucat-o cu mâinile după umeri și m-am uitat drept în ochii ei cu ură:

- Pentru Maria am venit să mă răzbun! Şi dacă-i adevărat ce-ai spus mai devreme, acum sunt sigur că am sa izbândesc!

M-a îmbrățișat, dar în ochii ei se citea dispreț.

- Muritor prost și îngâmfat, te-ai dus la o vrăjitoare și crezi că ai devenit buricul pământului?! Hai să te văd, ce-ai să faci!

Am dat-o hotărât la o parte și am intrat în lac, fără să întorc capul să văd dacă mă urmează. Apa îmi creștea în jur; îmi trecea de piept, de bărbie, de creștet. Am deschis ochii și gura și am așteptat îngrozit să mă înec.

Undele erau limpezi, peștii zburdau pe deasupra noroiului, clătinat doar un pic de mișcarea mea. O clipă mi s-a părut că se uită la mine mirați de cum trăgeam apa adânc în piept. Durerea era mare, dar furia mea și mai mare. Năluca mi s-a așezat în cale și prin lumina pală carnea ei a devenit străvezie. 

Am râs aruncând ultimii bulbuci de aer din bojogi și am trecut de-a dreptul prin ea, înaintând către mijlocul lacului. Timpul nu a mai contat; nu am simțit nici căldură, nici frig.

În mâlul de pe fundul lacului am văzut ceva albind, la fel ca în vis. Cu mâini nerăbdătoare am dezgropat din mâl o tigvă cu o secure înfiptă în creștet. Știma, acum năluca, făcea semne, tremurând tot mai slab: nu, nu, nu... și deodată a țâșnit în sus către luciul apei, dispărând!

Cu țeasta atârnând din lama toporului, am urcat malul dinspre pădure. Am îngenuncheat vărsând chinuit apa din mine, apoi m-am ridicat și m-am strecurat printre rugii de mure.

Am găsit nucul bătrân acolo unde-l știam de mic copil. În scorbura lui zăcea ghemuită peste niște ciolane vechi, Maria. Deși era și ea moartă de multă vreme, mirosea doar a pământ și a nuc.

Ce mi-a făcut mie Știma, pasămite i-a făcut și ei, dar, din cine știe ce pricină, Maria a murit. Am luat trupul ușor, am pus în locul său toporul cu țeasta cu tot și am plecat fără să privesc înapoi. În sat am aflat că și baba Chiva s-a prăpădit.

Anii m-au schimbat atât de puțin, încât lumea a început a mă bănui de legământ cu necuratul. Apoi oamenii s-au schimbat, au uitat. Eu nu-i băgam în seamă și nici acuma prea mult. Parcă-s umbre cu nume.

Merg la țintirim odată pe an cu lumânări și aprind din ce în ce mai multe, pe vreme ce anii curg. Și mai merg încă la iaz să văd cum se scaldă copii satului, căci în undele lui nu mai sălășuiesc alte făpturi decât broaștele și peștii! 

Sila Drăgăicii

Prin arșița zilei, urmând şleaurile lăsate de roțile căruțelor, pașii calului mă purtau din sat în sat către Ploiești. Graba îmi devenise străină iar teama de pustiu mai mică decât cea de oameni. O parte din vechiul om posac ce fusesem se întorsese în mine. Lipsit de zâmbetul liniștitor al dragostei, mă afundam în tăcere și amintiri.

Mă rodea blestemul vechi, vroiam să-i găsesc dezlegare, dar mai mult decât atât mocnea în mine o ură ciudată. Cugetul îmi era tulbure de nu mai știam pe cine am pică.
Încercasem să uit, să mă așez în alt loc cu alt nume. Dar argintului viu din mine nu-i păsa că mă străduiam să trăiesc o altă viața. Neastâmpărul lui mă gonise iar de acasă.

Drumul se înfigea în câmpia ca în palmă, vălurită doar de apa morților, iar calul dădea semne de oboseală. Mă gândeam la supărarea mândră cu care femeia ce-mi dăruise un răgaz de pace nesperată primise vestea că o părăsesc. În jumătate de zi încărcase trăsura cu calabalâc și înainte să ia drumul către mănăstirea Ciolanu, Marga îmi puse un sipet în brațe și mă conduse pe poartă afară. Eu în șa, ea la geamul trăsurii, ne-am uitat cum bate o slugă obloanele casei în cuie, apoi am plecat fiecare în calea lui fără să ne spunem alta decât drum bun.

Mergeam nădușit cu capul în jos, cu gândurile departe, așa că am tresărit când calul s-a oprit fornăind. De-a curmezișul drumului stătea plecată într-o rână, o căruța cu coviltir. Ferită din drum era o a doua, de la care doi bărbați deshămau caii.
Am liniștit calul care ciulea urechile și fără să văd vreo pricină pentru teama lui, l-am îndemnat la mers. Când am ajuns mai aproape, am pipăit cufărașul agățat de șa.

Coviltirele erau pictate, bărbații mustăcioși purtau pălării largi iar femeia care căra cu brațul boarfe din căruța stricată avea fuste crețe viu colorate. Ceva îmi spunea că nu-i o șatră obișnuită de țigani.
Pe deasupra căruței se vedea cumpăna unei fântâni, așa că am înclinat din cap și am pornit să-mi adap murgul, cu gând să plec mai departe. Dar după o clipă calul meu, de obicei cuminte, era gata să mă deie jos din șa. La fântână, direct din ciutură, se adăpa o namilă de urs. Calul a nechezat, eu am scăpat o sudalmă, dar ursului nu-i pasă. Auzind gălăgie unul din mustăcioși a luat fiara de lanț și a dus-o mai departe.
Am dat calului să bea, apoi am băut și eu.

- Bag seamă că nu ți-e nici frică, nici scârbă! Ai un foc boierule?!
În spatele meu ursarul își răsucea o țigară.
- Nu-mi e de nici una, că și omul e tot fiară. Ia de-aici chibrit. Îl poți păstra dacă nu-mi mai zici boier, că-s și eu pribeag ca voi.

Hârtia de gazetă în care își împăturise mahorca ardea urât. Fumul îi intra pe gură și îi ieșea țiganului prin nasul cât un cartof crăpat. Când și-a scos pălăria să-și șteargă nădușeala, am văzut că avea ochii tuburi și fața arsă de soare numai de la frunte în jos. Cred că și dormea cu pălăria aia pe cap.

Am dat calul să pască și m-am dus să vad ce meșteresc țiganii la roata ruptă. Era de muncă la ea cam doua ceasuri. țiganii erau trei cu toții, tatăl, fiica și ginerele. Codin era bătrânul cu țigara, iar cel tânăr se numea Auraş. Cât ne-am scărpinat noi în cap cum să punem banda noua de fier sau să înnădim pe ce-a veche, am văzut că se apropie alți călători. În îndemnuri și zgomot de roți, dinspre Mizil ridicând praful până sus, venea poștalionul cu patru jandarmi în lături.

Cum au ajuns au început să răcnească la țigani. să mute căruța că-i pușcă. Am tresărit la amenințare și-am zis să le dea pace că este loc să treacă pe câmp. M-au amenințat și pe mine, apoi doi au descălecat să vadă ce-i cu căruța. Băgaseră glonț pe țeavă și răcneau. Până la urmă n-am avut încotro și am pus umărul tus-trei la căruța de am dat-o o țâră mai la o parte. Poștalionul și-a continuat drumul lăsându-ne să înjurăm răutatea jandarmilor.

- Da’ ce aveți fraților în căruța asta de abia am clintit-o trei inși? Câți cai ați omorât cu ea până aici?!
Fără vorbă Auraş a dat coviltirul la o parte și am văzut o îngrămădeală de scaune și roti.
Era o comedie din cele cu lanțuri pentru bâlci.

Atunci mi-am adus aminte că se apropie ziua când tace cucul și joacă soarele sus pe cer mai mult decât în celelalte ale anului. Şi în săptămâna de dinainte se ține la Buzău târgul de Drăgaică. Se zice că ăsta e cel mai mare și mai vechi târg din partea asta a țării, de pe vremea împăraților.
- Jane de unde vii și unde mergi tu?
- De la Slobozia vin și la Ploiești. mă gândeam să merg, apoi o să văd eu.
- Dacă nu ai grabă și vrei să câștigi bani buni fă un ocol! Stai la târg cu noi o săptămână ca să te întorci apoi?!

Am făcut tocmeala cu ei și așa am făcut eu calea întoarsă cu ursarii către Buzău fără să știu bine de ce. Simțeam că am timp. Astăzi timpul se măsoară în aur, lumea freamătă cu ochii pe ceas, alergând oarbă către moarte. Însă atunci goana era preumblare, ceasurile bijuterii pentru fala boierilor iar oamenii se bucurau de drum la fel ca de locul unde îi ducea el. Timpul omului se scurgea între arat, semănat, seceriș și cules, se măsura în zile de mers, în popasuri și rareori în ceasuri.

După două zile de drum, am desfăcut lanțurile pe tăpșanul de la marginea orașului cu trei zile înainte de spartul târgului. Treaba mea era să veghez calul care învârtea roata cu lanțuri și să pun în scaune copii pe care-i speriase cucoana cu țiganu’ când erau mici. Mai trebuia să dau apă la animale și să mut pociumbul de care era legat lanțul ursului după umbra.

Când mă uitam la bietul Marinică, nu pricepeam de ce mi s-a părut fioros la fântână. Era atât de pașnic că uneori îi furau caii merele de sub bot. Jucatul lui după muzica tobei era treaba lui Codin. Viorica dădea cu ghiocul, cu cărțile și cu făcălețul în ceaun ca să ne pună în blide ceva cald seara. În restul zilei îmbucam pe fugă slănina cu ceapă cu un ochi la mâncare și unul la mușteriu. 

Mușterii se înghesuiau și scoteau punga veseli și asudați. Erau țărani cu chimire late, cu fața roșie și căciula dată pe spate, țațe cu broboada și șorțul plin de zarzăre, copii murdari la gură de ciubuc, gogoși și alviță. Cu mâna pe creștetul copchiilor dar cu ochii după fustele și iile femeilor tinere, negustorii orășeni, răsuceau țigări și scuturau pipe sorbind din cana cu bragă. Pe tarabe găseai de toate, de la cojoace la brice, de la prune loşnite la piepteni de prins cosițele împletite după moda târgovețelor. Şi ochi de om puteai să cumperi dacă aveai bani.

Peste toate astea urla muzica, țipetele copiilor din comedii, strigătele negustorilor și chemările birtașilor la răcoare, mâncare și vin. Se auzea cum sfârâiau carnații de Pleşcoi și se ciocneau țoiurile cu țuică de Dumitreşti. Vocile se amestecau într-un fel de vuiet cum numai mulțimile pot face.

Deodată, în hărmălaia asta am auzit cu o ureche pe Aurel strigând:

- Părinţele, pleacă de acolo că te rupe ursul.

- Păi s-a dus calul spre el, mă țigane, ho că nu ți-l fur. Al tău e murgul? Frumos animal.

Am întors capul să văd cine îmi laudă gonaciul și am rămas cu gâtul țeapăn. Cu mâna pe crupa calului stătea popa Banu, fostul meu socru. Omul care mă împușcase, diavolul în sutană care mă îngropase de viu, popa dracului era în fața mea. Toată dorința mea de a uita de unde vin și cine am fost s-a făcut scrum. M-a pălit dorința vie de a-l ucide pe loc. Şi după aia? Atât de puțin să sufere, cât să-i bag cuțitul în inimă?! Cu toată lumea aia în jur?

- Nu-i de vânzare părinte, zicea Aurică în timpul asta.

Am pornit către ei cuprins de ură fără să fiu atent la fierătania care se învârtea singură. Scaunul tiribombei l-am ferit dar lanțul m-a plesnit peste ochi. M-am ridicat de jos cu fața plină de sânge și am ajuns la căruțe. Popa dispăruse în mulțime.

- Aurică, unde s-a dus? Du-te după el, zi-i că vinzi calul! Stai mă, zi-i că-l dai, dar îl aduci tu deseară că acum ai treabă cu el. Află unde stă Aurică și banii de pe cal sunt ai tăi!

Dacă înainte pornise agale, auzind de bani țiganul a început a zbura, nu alta!
Cu apa ce mi-am spălat fața s-a stins și focul grabnic de a ucide. În locul lui mi s-a așternut în suflet o hotărâre de gheață. Țurțurii din cei mai ascuțiți îl pironeau pe popa în mintea mea în așteptarea veștilor de la ursar. Când s-a întors, după față mi-am dat seama că l-a găsit. Gâfâia, vorbea întretăiat dar a reușit de mi-a zis că popa îl așteaptă pe seară la hanul Crâșmărița din Buzău.

Am scos din cufăr câți bani i-a zis popa că îi dă pe cal și după ce i-am pus în mână i-am zis că mă duc eu să duc calul popii. S-a uitat la mine pe sub sprâncene, dar n-a suflat o vorbă.
Pe înserat treceam apa Buzăului către han. Am întrebat de popa și mi s-a spus că nu e în han dar că pot să întreb de el pe fi’su. Doamne ţine-mi firea! De unde fiu? Că popa doar o fată a avut și pe aia am petrecut-o la groapă împreună. De îi era dat preotesei, făcea copii când era tânără. Cu gândurile astea în cap am așteptat să cheme sluga pe băiatul popii.

Hanul era un pătrat mare și între laturile sale cu camerele așezate pe un cât sub care erau grajdurile și pivnițele se afla o curte largă cu mese din lemn. M-am așezat la una din ele cu ochii pe ziduri.
-Te cunosc, tu ești cel de l-a lovit scaunul de la tiribombă azi în Drăgaică.
În fața mea stătea un tânăr firav cu voce subțire, cam la douăzeci de ani.

Mi-am spus repede minciuna cu calul și el a început să ceară iertare pentru părintele că e plecat și că banii sunt la el. L-am pus să șadă pe băncuța acoperită cu blană de miel și am chemat crâșmărița să ne de dea de băut. Femeia zdravănă și rumenă în obraji ca mărul avea țâțele cât carafele pe care le căra. Când se apleca să le pună pe masă vedeam mușterii cum holbează ochii la ele. Poposite la masă noastră mie mi s-au înfipt în piept iar băiatului mai să-i scoată ochii cu ele.

După al doilea rând de beuturi aflasem că flăcaul e nepot de soră de al popii luat și crescut de suflet după moartea preotesei. Și atunci mi-a dat una prin cap și am întrebat:
- Îți plac fetele Vasilică? Ai văzut vreodată una goală cum a făcut-o mă-sa? Nu, dar ia zi, vrei să vezi?

Ei cum nu vroia! Şi eu aveam să-i arăt. Era doar noaptea Drăgaicei, noaptea în care fetele care vor să se mărite își toarnă douăzeci și cinci de picături de ceară în oala cu apă să-și citească buchea cu care începe numele ursitului. Noaptea minunată în care Sânzienele plutesc pe deasupra pământului dând ierburilor de leac putere, florilor miros și sănătate celor bolnavi. Am aruncat un ban hangiței și am mai cerut un ulcior pentru drum. I-am zis că ne întoarcem să mai bem. L-am urcat pe feciorul popii în spatele meu pe murg și am apucat-o pe firul apei în sus.

Pe acolo unde colinele coboară până aproape de apă am văzut luminițe. Flăcăii făceau focuri mai în deal și învârteau făcliile precum limbile ceasornicului. Luminițele mai mici licăreau la vale pe tăpșan, legănate de mâinile femeilor care culegeau ierburi tămăduitoare și sânziene. Am urcat de pe prund pe sub malul de lut scobit de oameni pentru chirpici, apoi după câteva sforțări ale calului am ajuns în loc deschis acoperit cu verdeață. Jos se vedea argintiu Buzăul sclipind în lumina stelelor. În spatele nostru fetele cântau și împleteau cununi din sânziene la lumina focului. Alăturea băieții spuneau snoave și săreau peste foc. Toți purtau pe cap cununi făcute mai devreme, cele noi împletite erau pentru cei bătrâni.

I-am făcut semn lui Vasilică cu capul. Perechi perechi, băieți și fete scoborau către apă, desculți și doar în cămășoaie. Băiatul s-a ridicat și a pornit furiș după ei cu ochii după fete. Știind că o să steie acolo destul de mult ca să se holbeze la ele cum tăvălesc roua din iarbă și se scălda în râu, m-am apropiat de focul băieților rămași. Am luat ulciorul agățat de coburi și le-am făcut flăcăilor cinste cu vin.

Şi când mi-am cumpărat atenția lor le-am dat bani la fiecare numai să mă ajute cu o treabă. Erau cu chef de snoave dinainte să-i cinstesc eu așa că s-au învoit repede. Vinul și banii doar au pus paie pe foc.

Așa că atunci când s-a apropiat Vasilică l-au înhățat că pe o oaie și l-au despuiat de haine. Patru îl țineau de mâini și de picioare, unul de cap, iar altul i-a turnat vin pe gât cu de-a sila. Fetele au chirăit și s-au dat mai deoparte să șușotească între ele.

După ce l-au îmbătat bine băieții, câteva din fetele mai glumețe au venit și l-au gătit în haine muierești, l-au boit pe față cu praf galben de la flori, i-au frecat buzele cu piatră și i-au înnegrit sprâncenele și ochii cu tăciune frecat în lapte de păpădie. Când i-au dat drumul Vasilică al popii abia se ținea pe picioare. L-au apucat de mâini și tot într-o horă au pornit înapoi către sat strigând:

- Uite Curva bă! Să vină Drăgaică bă!

La marginea satului l-au lăsat pe Vasilică în mijlocul uliței beat curcă și s-au împrăștiat pe fieșcare la casa lor să arunce cununițe de sânziene în ograda vitelor. Câteva babe cu poalele pline de buruieni și-au făcut cruce văzând arătarea de femeie boită rău pe chip care se pișa din picioare în mijlocul drumului.

L-am luat de acolo și l-am pus pe cal. La Han am făcut iară cu ochiul crâșmăriței care mi-a deschis ușa cămării popii fără să mai întrebe cum și ce. Vasilică era pe umerii mei precum snopul de grâu. Femeia râdea. De sub fusta suflecată, flăcăului i se vedeau fuduliile și noada. Mi-am făcut treaba repede prin cămară și m-am pus pe așteptat trăgând țigară. după țigară.

Când a intrat Popa spre dimineață pe ușă, i-am pălit un dos de palmă peste ochi de i s-a pus barba în creștet. Cu încă un pumn în piept i-am tăiat răsuflarea. A căzut în genunchi horcăind cu mâinile la inimă. Se uita îngrozit la chipul meu, la plapuma pusă în geam, la blănurile și cergile puse pe ușa.

- Mă recunoști părinţele? Io sunt, iubitul tău ginere, am venit să-mi iau o nouă nevastă că de prima m-ai despărțit!

- Cum… cine, cine ești?! Nu poți fi tu! Ai murit acum mulți ani.

- Ba da Scârbenia ta, io sunt ăla de l-ai îngropat în cimitirul părăsit și n-am avut odihnă de la ce mi-ai menit tu cu crucea bătută invers. De ce nu m-ai îngropat lângă fie-ta cum știai că ne este sortit? Acum am nevoie de o nouă muiere din neamul tău și uite ce-am găsit!
Am înclinat capul către pat unde Vasilică zăcea cu bucile goale în țoale de femeie, cu mâinile legate la spate și la picioare cu frână de lemn ca la caii lăsați împiedicați pe câmp. Popa a încercat să se ducă către el.

- Vasilică, copilu’ meu!

- Poți să strigi, să zbieri că nimeni nu te aude. Nu-i nimeni în odăile din stânga și din dreapta pe latura asta, jos e grajdul și sus podul. Acum sunteți amândoi ai mei.

Fără să mai stau la vorbe m-am dus către pat și i-am tras o palmă peste jumătatea de cur dezvelită:

- Scoală Vasilico, c-a venit tac-tu să te vadă!

El s-a răsucit buimac și a căutat să vadă ce se petrece prin ceața băuturii. În timpul ăsta eu dădeam nădragii și cămeşa jos de pe mine. Am păstrat cizmele în picioare și am luat cuțitul de la carâmb într-o mână și un ulcior cu vin în alta.

- Popo, pune de bea… tot să-l bei, că dacă nu îi iau gâtul. Bea, am zis. Să nu te oprești până nu golești ulciorul că îl omor!

Imediat ce am văzut că ia ulciorul, i-am apucat feciorul de gât și l-am îngenuncheat în fața mea.

- Ia de suge, dar să nu te pună dracul să mă atingi cu dinții că te las fără ei. Dar înainte de asta îi tai beregata lu’ tac-tu, pricepi curvo? Acu ia de suge! Hai că ești fată cuminte, o sânziană, o minunată….
Ce faci măi popo, caterisite-ar dracu să am eu timp să te chinui, îmi verși vinul mă?! Ia să vărs și io un strop din vinul tău, cristoşii și dumnezeii tăi de risipitor.

Şi îndepărtând pe fiu cu o mână de mădularul ce-l lingea a scârbă, i-am dat o împunsătura în umăr cât să-i curgă o mărgea de sânge.

- Gura, să nu aud nici vântu’! Tu treci înapoi de suge și tu bea, beați-ai mațele cu mă-ta care te-a făcut. Ați priceput că trebuie să va supuneți sau să muriți?! Gura! Să n-aud vorbă, că vă omor! Bea mă! Suge fă n-auzi, suge! Trage din ea mai cu vlagă. Ce-i părinte, te îneci ha? N-are loc o cană de vin în butoiul ăla plin de căcat ce-l ții sub sutană? Bea sau ți-l sparg cu furca să fac loc la vin. Așa muiere… zi că-i bună sula strigoiului. Dă din cap, nu din plisc că ți-l rup. Zi bă că îți place vinul, dă din cap. Așa! Încet, să nu verși. Şi tu mă, e buna sula?! Nu mușca, altfel îți scot ochiu’!

Am dus vârful cuțitului lângă pleoapa stângă închisă de frică a flăcăului. Am văzut că popa lasă ulciorul de la gură, căutând cu ochii ceva să mă doboare. L-am tras de lângă mine pe fiesu și am băgat cu sete călcâiul între picioarele lui tacsu. Am prins ulciorul care cădea și am privit cu scârbă la nenorocitul în sutană de pe podea. Stăteam deasupra lui și deodată mi-a venit să-mi slobod udul.

- A fost vinul prea tare pentru tine, ia să-l îndoim cu apă.
Stropii i-au căzut întâi pe haine, apoi pe barbă. Popa a prins a se zvârcoli de parcă pișatul avea puterea să-l ardă.

- Cască gura! Căscă gura, am zis dându-i un picior în coaste.
Pentru că-l vedeam cum scuipă, am luat ulciorul și am terminat treaba în el. Pe urmă am legat popa cu picioarele de capul patului și cu o funie mai lunguță l-am aninat de grindă.

- Na, acum bea spirt. Dacă nu bei tot, îi tai boașele lu’ fitu și ți le bag în cur să le ții calde. Înapoi la supt Vasilică, haide că dacă mi se culcă, vă duceți și voi la somn, dar la cel veșnic.

Odată ce m-am lămurit că popa are treabă cu icnitul în ulciorul cu pișat și vin, m-am uitat cu plăcere cum mi-o sugea fisu. Tare îmi părea că se pricepe la trebușoara asta și deloc nu-i face rău. Așa că am început a-i da palme peste ochi. Apoi și peste gură ca să o deschidă mai largă și mi-am îndesat nodurosul în ea din ce în ce mai adânc.

Începusem să hohotesc. Gluma se îngroșase taman la Vasilică în gât. Dar el nu putea râde. Lui îi ieșeau ochii din cap, îi curgeau mucii pe care îi înghițea în clipa în care mă trăgeam puțin îndărăt. Pe la colturile gurii îi curgea un scuipat gros . A început a lăcrima și a se zbate. L-am prins cu o mănă de ceafă și i-am pus vârful cuțitului în spatele urechii. Când se zbătea fără aer și vroia să se tragă îndărăt, se înțepa în cuțit. Tacsu a început să bolborosească să nu-l mai chinui, mai bine să-l omor pe el și să termin.

- Vrei să termin? Cum termini tu vinul, cum termină și el cu suptul, îți jur. Bea repede și termină cu vorba, că uite cum s-a înroșit!

L-am auzit încuviințând în șoaptă căci fisu era cu ochii cât cepele și cu urechea ferfeniță. Trăgea aer cu sete plângând cu obidă. I-am răsucit mâinile și l-am trântit în pat. L-am dezlegat pe popa și l-am legat la loc de data asta cu fața spre pat. Au început a plânge amândoi cu speranță în glas, crezând că o să le dau drumul. Numai că eu, odată mi-am scuipat în palme și i-am stins fitilul de la un opaiț între ochii popii. Seul se prelingea pe fata lui și se îngroșa ușor. I l-am întins pe față, apoi cu mâna plină de bale și seu am început ai borteli cu degetele curul lui Vasilică fost ficior.

Ghicind ce i se pregătește lui fisu, popa a prins glas din nou, deși se clătina de la băutura înghițită. Abia putea vorbi că funia de la gât a și început să se strângă.

- Ai jurat că îl lași în pace după ce termin vinul. Ți-am băut și pișatul și uite, mă las pe vine și mor, numai lasă-l în pace strigoi nenorocit. Ai jurat!

- Am jurat că tu termini cu băutul și el cu suptul, atât! Acuma să vedem dacă datul cu seu și bale de porc pe la găuri se trage din spiță și se moștenește la tot neamul tău.
Şi fără să mai aștept alta, m-am înfipt în curul lui fisu precum maiul în urdă. Popa, gata să leșine și-a văzut pruncul căscând gura ca peștele la aer cu fața roșie și udă de lacrimi. Din gâtlej a putut să-i iasă numai un horcăit lung.

- Nu mișca mă că moare tactu spânzurat. Zi-i că îți place că ți-e bine. Zi mă, că-l vezi doară cum atârnă ca izmana pe funie!

A prins a bâlbâi și a zice ce i-am spus. Popa s-a ridicat o țâră pe vârfuri cu nădejde că se mai slăbește lațul, dar uitasem să-i pun săpun. N-aveam timp de astea că Vasilică încerca să-mi fugă din proțap gemând și să se apropie cât putea de cel agățat în funie. L-am înhățat cu o mână de gâtlej și am dat în el cum dă gospodina cu maiul în rufă la spălat.

Dădeam cu toată puterea ca să-l fac să sufere. Fiecare izbitură în noada lui îmi era că un pumn dat în cosciug. Şi el gemea și bolborosea rugăminți amestecate cu blesteme în timp ce tacsu se clătina, întunecându-se din ce în ce la culoare. Venele de la gât i se umflau iar cele de pe tâmple se mișcau de ziceai că ies din piele.

Pe fisu îl auzeam scrâșnind din dinți. Se mișca prea tare așa că i-am prins mâinile legate la spate și am început să ridic de ele în sus. La fiecare încercare de a se îndepărta de dalta care-i crăpa lacătul curului, îi mai ridicam o țâră mâinile. Așa am simțit că răzbunarea este mai dulce și bună rece-sleită, decât dată în clocot. Mă răcorea, dar încă nu mă sătura. Eram gata să-mi slobozesc sămânța și nu vroiam, nu vroiam să se termine așa repede.

Am scrâșnit din măsele și cu ochii închiși am văzut stelele. Sub ele, femeia cu mantie făcută din aripi a întins degetul arătându-mi să mă întorc. Trezit din visul scurt de o clipită l-am văzut pe popa atârnat în ștreang cu genunchii îndoiți, încercând să se ridice, sufocat și năuc de durere și băutură. M-am smucit din curul sfârtecat și am tăiat funia popii apoi m-am întors în pat. Vasile a căzut într-o rână, iar tatăl s-a târât pe podea la picioarele mele, cerându-mi să-l omor pe el da să-i las feciorul.

În loc să-i fac pe plac, l-am răsucit să vază ce garoafă îi înflorise între buci lui fisu, apoi m-am înfipt în dosul flăcăului mai cu ură. Proptindu-i un cot în șale l-am îndoit de spate ca pe-o doagă iar el de atâta durere, a început să se pișe în zvâcnete după cum îi plimbam eu mai aprig plugul prin brazda bucilor lui. L-am ridicat și l-am răsucit către popă. La fiecare zvâcnitura îl uda pe tacsu care doar stătea prostit și clipea.

Am urlat la el: cască gura, cască gura, iar el s-a supus înfrânt. Simțind că sunt gata să-mi dau drumul, am țâșnit peste trupul care se zvârcolea picurând prin toate găurile și mi-am descărcat sămânța în gura popii
- Ia părintele slobozi, poate îi rămâne borțos! Şi de-i rămâne să-mi faci o fată că târfa asta de fitu nu-i bun de pulă și mai e și slut pe deasupra.

Am vărsat peste mine un ulcior de apă, m-am șters cu ce cârpe am găsit mai curate prin cămară și m-am îmbrăcat. Înainte să le tai funiile m-am uitat încă o dată la ei cu gustul răzbunării în vârful limbii pișcând ca ăl măi bun mied.

Popa era ud de vin, pișat și sloboz, iar fisu băltea în propria udeală ca o beșică înțepată umplând așternuturile de scuipați, sânge și rahat muiat în seu.

Amândoi gemeau încet fără curajul de a se uita la chipul meu. Le-am zis să nu miște decât când s-o face amiază, altminteri mă întorc și o iau de la capăt mai rău, apoi am încuiat ușa și am aruncat cheile în răsadurile cu flori.

Crâșmărița căzuse cu capul pe masă, dar imediat a prins a vorbi când m-a văzut că o iau către cal.
- Ce-i conaşule cu graba asta, ori nu-ți mai fac cu ochii țâțele mele?!
- Ba frumoase și de dorit sunt ele, dar nu mai devreme de a veni aici am fost la mândra și m-am răcorit. Ia de colea să-ți iei basma roșie, că tare te prinde culoarea asta și dă cu cununa de sânziene în grajd că vin eu altă dată să te întreb ce ți-a ursit!

I-am dat o cunună rotundă, am ciupit-o de obraz și i-am slobozit încă un ban între țâțele dodoleţe, suflându-i la ureche că părintele a poruncit să-i pună o cârpă în geam fiindcă vrea să doarmă până târziu.

M-am pierdut în noapte cât am trecut gârla. Alai felinare și lumânările de la geamurile Buzăului mi-au luminat drumul până înapoi în târg la Drăgaică. M-am strecurat printre acareturi și tarabe spre locul unde plătisem să îmi țin catrafusele. De lângă ursul îndobitocit s-a desprins umbra unui om.

- Miroși a iarbă, a moarte și-a cordeală. Jane, ce-ai făcut?

- Vezi de treabă Codine, ți-am dat banul, nu mai e nimic de vorbit. N-am omorât pe nimeni.

- Ascultă de mine, că țiganul știe unde se uită potera când ești bănuit. Lasă-mă să te văz, hai lângă felinar. Ai face bine să te dezbraci și să zvârli tot ce-i cu sânge pe foc. Cămeşa dă-o să ți-o spăl că e verde de iarba, dar ițarii dă-i și pe ăia pe foc.

Cu nădragi curați și fără cămeşă am urcat în căruță și m-am întins lângă Codin, care s-a întors pe o parte respirând greu. Duhnea a fasole sleită cu usturoi și țuică. Puțin îmi păsa de asta, așa că m-am întors cu spatele și am căzut într-un somn greu uitând pentru prima dată de visele îngreunate de amintirea nopții în care fusesem îngropat de viu.

foto:BrainPsycholog