Pregătiri pentru sfârşitul lumii

Sursa foto
Lumea noastra este crăpată şi poate ceda oricând. Societatea din care facem parte îşi agonizează probabil ultimii săi ani, hai să spunem ultimul deceniu. Nu am spus "să speram", pentru ca sincer şi egoist (ca oricare 99% dintre voi), sper ca momentul catastrofic al colapsului să mă prindă cu nasul în flori. La rădacina lor mai precis. Spuneţi că voi nu? De asta vă cumpăraţi câte doua masini hrăpareţe şi speraţi ca petrolul să se epuizeze "după" voi?! Este o dorinţă inconştientă. Nu vă ţin predici, nu fac pe profetul. Este prea târziu să mă schimb pe mine, darămite pe voi. Mă uit şi eu la semne ca ţăranul la porcul cu paiul în gură. Iar semnele sunt destule.
Cele subtile cum ar fi succesiunea tot mai rapidă a crizelor în ţările capitaliste şi acumularea accelerată de capital a Chinei comuniste ce îşi renegă prin asta baza propriei ideologii mă sperie mai puţin decât semnele vizibile. Semnele astea mă afecteaza direct. Îndatorarea demenţială la bănci, consumismul, falimentele de ţări, escaladarea violenţei la nivel planetar, îmi dau fiori. Numai gândul la iarna care se apropie mă face să tremur. Rusia nu stă pe tuberoze, cauză pentru care o să ţină mâna pe robinetul de gaze continuu. Distrugerea masivă a echilibrului natural nu o să mai facă parte din decor. Va fi o cauză in sine.
Mi-am dezbătut într-o seară la un pahar de vorba temerile cu cel mai bun prieten. În timp ce eu mă pierdeam printre cauză şi efect ma întrerupt. Dacă ştim că o să se întample asta, ce-i de făcut ca să o impiedicăm? Am scăpat un cinic "nimic". Pentru că nimeni nu ştie. M-am imaginat trăind într-o lume postapocaliptică în care nu mai exista curent electric, gaze, şi apă. Prin faţa ochilor mi-a trecut apartamentul meu de la etajul trei scufundat în întuneric cu uşa spartă de vecinii flămânzi gata să mă omoare pentru ultima mea supă la plic. Un oraş pustiu pe străzile caruia nu mai există nici un caine. Prin ruine nu se furişează nici un şobolan, nu cântă păsările, nu strigă copii. Da, problema câinilor vagabonzi a fost în sfârşit soluţionată la fel ca deratizarea şi gonirea ciorilor din parc! Prin foamete. O lume cu destui canibali. O lume în care eu aş fi nevoit să recurg la canibalism, în care trebuie să ucizi ca să rezişti încă o zi.
Incurajat de alcool am croit scenarii de supravieţuire cu buncăre-case în munţi, cu provizii, cu arme ţinute sub pernă şi caldură procurată din pădure pe bază de topor.
Mă pierdeam în detalii când prietenul mi-a luat paharul din mână şi mi-a spus un lucru pe care atunci am fost prea obosit să-l înţeleg.
Mi-a spus că în cazul unui cataclism, el preferă să nu se regăsească printre supravieţuitori. Dacă toţi cei dragi au dispărut, el preferă moartea imediată, în detrimentul supravieţuirii în lumea jafului, a canibalismului, crimei, asediului sau atacului permanent petru o conservă. Lasă prietene că te apar eu. În armată...Nu nu, el nu vrea să trăisca în jeg şi frig printre ruine. Am râs şi l-am facut hedonist.
Astăzi nu mai râd, pentru ca acum am conştientizat organic ororile supravieţuirii în acele condiţii Supravieţuirea presupune pierderea calităţilor umane câştigate de la Iluminism încoace. Am înţeles că cei care refuză să se tragă din maimuţe nu pot, nu au cum să pună egal între supravieţuire şi viaţă aşa cu este acum. Aşa că mă pregătesc pentru sfârşitul lumii. Vă povestesc mai încolo. Chelner, încă un rand! Ia spune, tu cum te pregăteşti de sfârşitul lumii?