Craniul din retrovizoare

Mi-e somn şi mi-e puţin frig. De la oboseală. Ploaia rară pătrunde prin geamul lăsat. Dacă îl inchidem se face îngrozitor de linişte. Liniştea este mai tăioasă decât aşteptarea ce mi-a săpat cute pe faţă. În cinci ore de stat pe Valea Oltului, am trecut prin toată gama de stări, de la calm la furia neputincioasă. Claxoanele cândva asurzitoare, acum mugesc rar ca nişte vaci nemulse. Soarele se lasă păgubaş; stele curioase trag de bucata lor neagră de cer. Maşinile se înşiruie ca nişte molecule într-o reacţie lentă. Cei douăzeci de km de coadă formează al prostiei macropolimer. Catalizatori sunt CADNR si cele două capete (pătrate) de cretă pe care un dispecer idiot le-a trimis să încurce comenzile unui semafor perfect functional. Poliţia de circulaţie din Romania este un fel de frâna măgarului. Este inexplicabil cum valea asta fost rai vineri iar duminică în aceleaş condiţii de trafic s-a transformat în infern. Amurgul îmi jocă feste; mi-e frig şi mă tem să mai sper că ajungem astăzi acasă. În oglinda spartă, camionul din spate se transformă brusc într-un craniu ce-mi rânjeşte de sub o cască hitleristă. Piază rea.
DN7 Viaductul Cârligul Mic.
Am fost aici.