joi, 20 martie 2014

Penarul cu trandafiri


Mama. Atât de des își aduce aminte George cuvântul ăsta fără adevăratul sens al său, încât trebuie sa plângă ca să își dea reset. Lucru ciudat este că, aceea căreia îi spune el “Mama Mea” este de fapt mama vitregă, iar cea căreia îi spune „Mama Bună” nu-i decât o oarecare persoană cu care viața l-a procopsit la înmormântarea tatălui, și de care uită uneori că a răposat. De fapt a fost crescut de mama vitregă , mama naturală părăsindu-l prunc. Ambele sunt moarte și îngropate sub pământ și amintiri.
Este ciudat că din mama pe care o știe el vie în minte a rămas o poză sub televizor și un nume pe o cruce din ciment-mozaic. Au mai rămas parastasele împănate de ciorovăielile obligatorii cu soră-sa din Ploiești, care-i tine predici despre deontologia și importanța pomenilor. Au rămas podele din lemn de brad care fac în ciudă prin rezistență, oaselor ce odinioară le-au lustruit. Cam toate sentimentele au dispărut și au rămas întâmplări prăfuite, aproape goale de emoție, simple înșiruiri de fapte care la fel de bine s-ar fi putut petrece cu altcineva în rolul principal. Lui George îi este cu atât mai ușor să depene povești despre ea, cu cât ele sunt mai vechi. Cu cât sunt amintirile mai bătrâne cu atât mai tânăra este mama în ele.
Și-o amintește sfârșită de oboseala orelor de spălat, sprijinind albia după ușa bucătăriei de vara, după ce termina. Bucătăria era o chichineață care acum, este desemnată de o fundație de beton ce n-a mai meritat munca de demolare. În albia aia de după ușă, era el practic obligat să intre când era pus la colț ca să învețe tabla înmulțirii pe de rost.
Tabla înmulțirii era o informație ce refuza cinstea de a intra în capul înfierbântat de prea multă joacă. Cum zice că era ceva mai mult decât un copil obraznic, George crede că în copilărie avea ceea ce se numește ADHS.
Ca să se potolească din continua agitație, maică-sa îl amenința cu bătaia, iar când asta nu mai ținea, îl amenința cu bătaia administrată de taica-su. De multe ori, nu reușea să-l potolească cu nici una, așa că George și-o lua pe coajă de la amândoi. Pe atunci se spunea că bătaia este rupta din Rai și că unde dă părintele, crește. Probabil din cauza asta a ajuns George cât un urs.
În copilărie ursul era un pui care repeta tabla înmulțirii captiv între o ușă și o albie de lemn. Era foarte cald și ușa trebuia să stea deschisa, închizând-ul astfel între ea și albia aia care scotea un ecou ciudat când el recita transpirând abundent:
- Patru ori șapte, douăzecișiopt; patru ori opt, treizecișidoi…
- Da’ opt ori patru, cât face George?!
Cum el întârzia cu răspunsul mama ciocănea în albie nerăbdătoare, neînțelegând cum este posibil ca el să nu înțeleagă un lucru atât de simplu pentru ea, enervant de simplu, zău așa!
            - Trei zeci și doi, trei zeci și doi, șopteau de peste gard cele doua babe, domnișoare bătrâne, cu speranța că or să-l scape de chelfăneală. Făceau asta chiar dacă dracul ăla mic le făcea tot felul de glume proaste. El însă punea palmele la urechi sperând să-și aducă aminte, sau măcar sa n-aibă mama de ce-l apuca. Ghinionul lui că avea perciuni, pe care îi mai jumulea și directorul școlii din când în când.
George râde când își aduce aminte câte ceva fără legătură cu amintirea copilăriei. O întreabă pe Cristina dacă nu-i este dor de mama ei și trântește rapid un banc:……………………………………………………………………………………………
„O domnișoară provincială reușește să facă o partidă reușită și să se mărite cu un bogătaș din capitală. După un an, ea trimite o scrisoare unei prietene:
Draga mea, sunt bine sănătoasă și putred de bogata. Sunt rudă prin alianță cu verișoara reginei și cunosc toată înalta societate. Călătoresc în Antile și Madagascar. Am domenii la Paris, bijuterii de la Dior, cristaluri de Bohemia și zece mașini Mercedes la scară. Totul e bine și frumos.
A ta prietenă.
X
PS: Mi-e dor de pulă, ca de mama!”
………………………………………………………………………………………………
George nu-și mai aduce aminte în ce clasă a reușit să învețe blestemata de tablă a înmulțirii.

În nesfârșitele zile ale vacanțelor de vară, cu Dunărea la câțiva pași, drăcușorul reușea să uite tot ce învățase, ba chiar plângea că nu vrea să se mai ducă la școală.
Într-un fel teama asta de sosirea toamnei era întemeiată, pentru că odată cu restricțiile, se înmulțeau încălcările regulilor și implicit încasa mai multa bătaie ca vara. Școala era un loc către care pleca zilnic, dar unde era posibil să ajungă târziu sau deloc. În cazul în care ajungea totuși, chiulea ori de câte ori avea ocazia.
Avea o gașca de nebuni de teapa lui împreună cu care desfăcea cepurile butoaielor de la Vin-Alcool, unde vărsau mult mai mult decât furau, pentru că se chinuiau să pună vin în sticluțe de esență pentru prăjituri. Ajungea euforic în sala de clasă unde imediat era pus să stea în prima banca de către profesorii care-i știau metehnele. Cât timp stătea acolo, George era cât de cât atent și prindea destule căci era un copil inteligent. Însă imediat ce vigilența profesorilor scădea, se muta în ultima bancă unde juca fotbal cu nasturi, făcea schimb de timbre sau pur și simplu se hlizea cu ceilalți.
Broaștele ce înlocuiau pachete de mâncare, râmele băgate în sân și omizile puse în păr erau glumițe minore pentru pauze. Vitrina de pe hol, atât de scumpă profului de Științele Naturii, era sursa permanentă de materiale pentru farsele nașpa. De exemplu, punea câte un arici împăiat pe scaunele urâcioaselor de fete, sau le așeza un dihor sub bancă și apoi le înhăța violent de picior mârâind ca un câine. Liliecii ajungeau funde de păr, iar cârtițele și guzganii - mingi, de se umplea clasa de fulgi, molii, naftalină, paie și păr. Fazele de acest gen se terminau aproape mereu cu zbieretele și lacrimile fetițelor și hohotele de râs ale băieților.
La ora de muzică, după nici zece minute, George se furișa din prima bancă până în spatele clasei și apoi tiptil pe ușă afară. Odată după ce a sărit de-a dreptul pe geam, a dat o tură pieței, apoi școlii, a scos limba la cei care-i admirau curajul de la ferestre, încă o raită prin hală, ciupind câte un fruct de pe tarabe, ca tocmai spre sfârșitul orei să reintre în sala de cursuri pe ușă.
- George, unde ai fost, ți-am dat eu voie să ieși?!
- Ăă știți, am fost să ud buretele, doamnă!
- Serios, dar buretele unde-i nesimțitule? Marș imediat la director! Îți arată el ce-i ăla respect dacă tac-tu și mă-ta nu-s în stare! De ce stai mă, marș la director, nu auzi?! Lasă ca îți arăt eu, te aranjez eu imediat!
L-a apucat de o aripa și l-a târât pe coridor, dar înainte de cancelarie s-a oprit în dreptul unei săli, a băgat capul înăuntru și a chemat pe cineva. Copilul s-a făcut mic, încercând să inspire un dram de milă. Pe ușă a ieșit soțul femeii, profesor de româna care s-a uitat la el ca la un criminal. Fără veste proful i-a cârpit două palme năucitoare.
- De ce mă, de ce faci așa, nesimțitule, boule, animalule... Îți rup spinarea dacă mai faci așa! Ai înțeles?
A înclinat fruntea drept semn că da, dar el nu a înțeles nimic, nu a auzit nimic, decât vâjâiala din cap și clipocitul din urechi. A zis da, pentru ca ăla să nu mai dea.
Urecheo-pițuita este o tortură cauzatoare de dureri inimaginabile. Când o descrii cuiva trezește zâmbete pentru că părea inofensiva și amuzantă. Nu este.
Directorul școlii era maestru în această artă. El îl apuca pe George de perciune și ureche simultan și apoi zgâlțâia, ridica, și ridica și iar zgâlțâia până ce părul perciunilor se smulgea uneori chiar cu o bucățica de piele. În acel moment sfâșietor, durerea se dubla căci urechea rămânea singură să suporte șocul și apoi tracțiunea care continua, și continua până când victima urla ca din gura de șarpe cu fața în flăcări cu lacrimi în ochi și mucii curgând din nas și intrându-i zemoși în gură.
Desprinderea degetelor de pe zdreanța odată numită ureche semăna cu curățirea unui instrument de tortură. După ce a terminat cu el Directorul și-a scos batista cât o față de masă din buzunar, s-a șters privindu-și atent fiecare falanga, fiecare unghie și în momentul în care a terminat avea deja decizia luată:
- Exmatriculare trei săptămâni George! Acum dispari din fața ochilor mei și să vii cu mă-ta sau cu tac-tu la scoală! Ai înțeles, sau trebuie să-ți desfund și urechea cealaltă?! Marș acasă, lepra!
Scăpat din lagărul blestemat al școlii, George a cutreierat pe străzi, încercând să evite momentul întoarcerii acasă cât se poate de mult, așteptând ca răcoarea aerului să-i stingă flăcările din urechi, să-i dispară lacrimile din ochi și petele roșii de pe față. Plimbarea îl mai ajuta și să-și aerisească mintea de frică. Își târa picioarele cât mai încet ca să amâne momentul atingerii punctului terminus, adică poarta de tablă ruginită. Iar când a ajuns în dreptul ei, a depășit-o ca și cum ar fi fost o curte străină. Era deja hotărât să-l mintă pe director că nu-i nimeni acasă.
Atunci l-a ajuns din urmă o colegă blonda și cârnă, o zgâtie prin cozile căreia George trecuse drept ancore creioane legate cu șireturi și căreia îi scuipase în pachețelul cu mâncare de fix 99 de ori. Adică 33 de flegme a câte 3, ca ultima oară când la prins proasta cu capul băgat în ghiozdanul ei.
- Ce faci George, i-ai zis maică-tii că te-au exmatriculat de la școală?!
- Ce te interesează pe tine, și ce cauți pe strada mea fă? Du-te la chioara de mă-ta să-ți dea fundurile ei de sifon ca sa vezi că ai greșit strada!
- Te spun lu’ mă-ta că m-ai înjurat!
- Să-i spui lu' mă-ta, fă! Și când pizda mă-ții te-am înjurat? Dacă o făceam pe mă-ta curva, era înjurătură, dar să știi că chioara a făcut-o Dumnezeu nu eu, fă bălțat-o!
- Tantii, tantii, George ma înjură de mamă... Tantii, pe George l-a dat afară din școală!
- Taci fă, nu fi proastă! Taci că îți dau colecția mea de nasturi!
- Nu vreau, tantii!
- Îți dau piciorul de vrabie-mumie cu tot cu cutia de chibrit din tablă, îți dau ce vrei tu!
- Tanti mama lu' George... Glasul i se stinse brusc: auzi, dacă-mi dai penaru’ cu trandafiri nu mai zic nimic!
- Îți dau ce vrei tu, da’ penarul cu trandafiri nu ți-l dau, că e penarul meu norocos. Dacă vrei, îți dau bila aia galbenă de sticlă și jucătorii de fotbal!
- Nu vreau nasturii, mortăciunile și cioburile tale, eu vreau...
Se auzi un scârțâit și în poartă se zărește silueta mamei. George se înroșește din nou, pune barba în piept și cu pași șovăielnici se îndreaptă spre trotuar încercând să forțeze linia inamică.
- Ce faci atâta gălăgie fetițo, nu vă puteți juca și voi în liniște ca niște copii cuminți? Întreabă femeia.
George ajunge în dreptul mamei, se ridică puțin pe vârfuri să o sărute pe obraz lingușitor. Ea îl privește drept în ochi și îi dă o pălmuță după ceafă:
- Fugi de te spală că ai numai dâre de praf sub ochi!
Drăcușorul îi aruncă o privire victorioasă cârnei ce se trăgea nehotărâtă de poalele fustiței. Fetele astea n-au curaj deloc, niște fricoase și niște proaste, toate! Scoase fără să vrea limba spre ea, dar imediat și-o mușcă și încearcă disperat o pantomimă a rugăciunii murmurând din buze: Nuuuu, te rog io, nuuuu!
Fata pune capul în piept ca un berbec și deschide sacadat gura ca un pește pe uscat:
- Tantii, pe George... l-au dat afară din școală! Și i-a zis directorul să vă cheme la școală, dar el n-a vrut!
- Poftim, când, de ce?
- Și mi-a scuipat în mâncare și mă trage de codițe și...
Cum suspinele o cuprind brusc, ea lasă capul în jos și începe să bâzâie:
- Și m-a înjurat de mamă; a făcut-o chioară și c... nu mai spun. Și mi-a furat penarul cu trandafiri!
- Nu-i adevărat, nu-i adevărat, sare George revoltat!
- Deci nu-i adevărat că te-a exmatriculat ?!
- Ba... ba da, mama, dar…
- Și nu-i adevărat că ți-a zis directorul să mă chemi la școală?
- Ba da mama, da’ nu i-am luat penaru', penaru’ ie al meu și nici măcar nu e la mine, e în casă!
- Aha, deci furi și ascunzi? Marș imediat de adu-i fetei penarul înapoi, spală-ți fața și hai la scoală să vedem ce nenorocire ai mai făcut! Oricum până acum, tac-tu are de bătut trei zile la tine.
Pe drum îi mai arde câte o scatoalcă:
- Să nu te mai prind că dai în fete, tu trebuie sa fii cavaler, de fete nu trebuie sa te atingi nici măcar cu o floare. Jap, jap! Și să nu mai aud că-ți bați joc de ochelariști, ă... de oamenii cu ochelari!
................................................................................................................................................
Ajuns la partea asta George pare că își aduce aminte ceva:
             - Cristina adu-mi și mie ochelarii!
Cristina se uită la el și așteaptă răbdătoare.
- Te rog, interpretează celălalt greșit reținerea femeii!
Ea schițează că ar vrea să plece, apoi încremenește cu un picior ridicat în aer:
           - Care ochelari George?
           - Ăia de pe noptiera din dormitor! Hai mișcă odată că nu ai ouă în poală!
Cristina ia la întâmplare o pereche de ochelari dintre cele trei aflate pe noptieră. George are o mulțime de ochelari. Este drept că mai puțini de vedere decât din cei de soare și ca această colecție nu poate nici în vis concura cu aceea de șepci.
George crede sincer că are doar zece șepci, dar ea a numărat dublul acestui număr și știe ca probabil mai sunt și altele pitite prin dulapuri și sertare. Dar peste toate aceste colecții de obiecte, tronează rezerva de prezervative, cu care se poate face planning-ul familial al unui mic orășel. Cam pe 20 de ani, cât este diferența de vârstă dintre ei doi.
        - Cristina?!
        - George? Ah da, ochelarii, poftim! Ce ai mă, de ce plângi?
        - De prost, de nervi, de dor. Țineam mult la penarul ăla cu trandafiri. Sunt un idiot romantic și totodată un egoist nenorocit. Îmi este dor să mă bată mama, îmi este dor de mine cel de atunci, de copilul a căruia singură spaimă era să nu ia bătaie pentru ce făcuse sau mai curând pentru ce nu făcuse.
M-a durut pierderea acelui penar mai mult decât pierderea primei mele case după ce m-a alungat din ea securitatea din Brașov. Îmi este dor să nu mai am nimic de pierdut în afara penarului cu trandafiri. Îmi e dor de asta mai rău decât îmi este dor de mama și într-un mod ciudat de oribil, dorul ăsta nu doare. Poate plâng ca urmare a unui reflex de condiționare. Sunt un om oribil Cristina, iartă-mă!
George adoarme târziu în brațele mult mai tinerei sale iubite. Cu trupul său mătăhălos ținut strâns la piept, femeia îi simte orice respirație sau mișcare. George oftează, suspină și iar oftează. Ce o fi visând se întreabă Cristina mângâind-ul ușor pe piept, pe pântece, apoi mai jos, și mai jos… Oh,clar că nu pe mă-sa o visează, gândește ea și adoarme aproape instantaneu cu un gând care aproape i se citește pe chip. Unde oare se găsesc penare cu trandafiri?

26 de comentarii:

  1. la mineeeeeeeee! am eu unuuuul! de cand eram micaaa! e chinezesc, are doua spatii, capacul e lucios si inauntru are oglinda si loc pentru radiera, compas si sugativa. :-)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pupateaj, cu cât îl dai? Trimite mesaj pm, că vreau să il revând lui S!

      Ștergere
  2. Penar chinezesc, bleu, cu magnet?
    Este episodul al II-lea?
    Ești un urs? Ursuleț?
    Cred că am citit undeva asta...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu urs, poate la coadă, poate în altă snoavă?
      E posibil să fie chiar partea a III-a, la vârsta mea Roza e-n floare...
      Tu citești?!
      waw!
      :))

      Ștergere
    2. De unde să știu eu ce penar avea omul? Este o poveste. În povestea asta eu pot fi tu, sau Cristina.
      Și George nu mai vine...

      Ștergere
  3. Citesc pe litere, ușor peltic, n-am penar, dar nici nu-mi trebuie, că mi-am pierdut singurul stilou. Rujul mi-e suficient, cu el pot scrie orice, pe orice, adică doar da sau nu.

    Eu pot fi doar eu, nu pot fi și tu, iar Cristina...
    George? Dacă totuși vine!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dacă vine, pupă-l din partea mea. O să-mi dau seama că a fost la tine, după ruj! :D

      Ștergere
  4. Dacă vine, desigur, ceea ce e ușor incert și frustrant.
    Așadar ai o mostră de culoare? Dacă nu, îți trimit una în penarul cu trandafiri cu magnet.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mostră de culoare de George?!

      Ștergere
    2. Nu! De ruj.
      Mostră de George nu am, fiindcă nu m-a sărutat încă.

      Ștergere
  5. ADHS - Adult Dental Health Survey ? :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. N-as fi crezut sa primesc asa injuratura de la un IT-ist! :))

      Ștergere
    2. fost cu o psihiatra, deci cuvintele astea are sens.
      ADHD, HTML, CSS - tot pacolo

      Ștergere
  6. Buna de tot povestirea, de altfel sunt cu increderea ca si Cristina e la fel. :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hum, de ce te-oi fi oprit taman la Cristina?!

      Ștergere
    2. hipotalamus oridinar , nu am ce-i face .

      Ștergere
  7. Răspunsuri
    1. doar ca de mama de data asta. de penar nu, c-aveam un penar din lemn (in care stiloul curgea mereu) si-i pocneam pe baieti in cap cu el. nu pot sa ma mandresc cu asta. puteam sa-l folosesc altfel, pentru o colectie de pietricele, ceva...

      Ștergere
  8. (logic) Ion Creanga a scris "Povestea povestilor" si apoi "Punguta cu doi bani". Tu ai inceput cu "Penarul cu trandafiri". Ce urmeaza?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sa mor? Stii ca dupa ce ascris toate alea Creanga asta a facut... :))

      Ștergere
    2. :( O sa mor si tu te razi de mineee!!!

      Ștergere
  9. MLM - mulgi lapte mamaie?

    Ce dubiosenii la tine pe blog bre

    RăspundețiȘtergere

Comentarii mucegaite