marți, 1 noiembrie 2011

Vise grele

Z15/C2.
Deportarea.
S-au format primele cozi în dreptul Porţilor.
Nu mai există luni.
Există Communikate, C-uri. Unul la 28 de zile, ca ciclul femeii, ca marca betonului. Inexorabil, un C la 28 de zile. Regulat ca mişcarea lunii, masiv ca un decret antic, săpat ca în piatră în mintea fiecărui bărbat din cartier.
Nu le citesc. Le visez. Trebuie!
Uneori o visez pe ea.
E atat de reala...

Păşeşte prin Poartă. Bagajul a dispărut în urma ei cu o jumătate de secundă întârziere. Dincolo a apărut doar ea. Vantul bate în rafale. Părul îi trece peste urechi o şuviţă care îi intră în gură. Strânge din ochi. Ochelarii de soare erau în geamantan. Oare cum ar arăta, văzute prin ei, acele dune –ocru- arse de soarele invizibil? Clar, la fel de ireale.
Cerul tulbure pare foarte luminos. La orizont, un nor cilindric atârnă din el ca un cârlionţ monstruos scorojit de dogoarea nisipului de dedesupt.
În direcţia opusă - aceleaşi cocoaşe cuarţoase sub plafonul vălurit. Solul pare o turmă de dromaderi preistorici parţial topiţi. Oarecum departe, undeva între dune şi cer, plată şi tristă ca o femeie stearpă, se vede marea. Complet plană, complet goală. Stranie. Parcă ar fi metal topit. Nu zboară nimic deasupra ei în afara nisipului brun. Prin praful şi lumina crudă câteva siluete feminine îşi plimbă dezolarea. Pe plaja ciudată urmele de paşi se întretaie convergând zadarnic către punctele înalte.
Inutil.
Nu se vede nimic de acolo, doar disperare.
Nu este nimic acolo în afara ultimei alegeri.
Lăudaţi fie Protectorii, cei ce au lăsat femeile să aleagă calea. Femeile care simt, femeile care oscilează. Printre ele Lila.
O simt… Şovăitoare, întoarce faţa către mine şi buzele ei mute formează unica, logica întrebare. Pustiul sau marea? Nu pot, eu nu... Îşi lasă hainele să cadă şi se îndreaptă goală către mare. Tălpile încep să-i fumege. Nu Lila, nuu!

Desprinderea din vis în întuneric este grea. Urletul oprit în gât mă doare ca un tirfon bătut cu ciocanul în plămân.
Coidză respiră atipic lângă mine. Coşmarul meu palpită la limita conştientului.
Al lui este la apogeu. Globii oculari i se mişică rapid sub pleoape.
Geme, gâfâie... Picioarele îi zvâcnesc sub învelitori. Începe să şuiere. Coidză vânează. Întind degetele căutîndu-i buzele. Le sărută. Coidză mă iubeşte. Se întoarce cu spatele. Cum îl iau în braţe reîncepe să doarmă SS - somnul sigur. Fără zgomot, fără vise.
În lumea fără femei visele te pot ucide.

4 comentarii:

  1. Randurile tale mi-au sugerat sa caut o melodie pe care sa o ascult in timp ce citesc. Inevitabil, mi-a venit in minte, printr-o stranie asociere, numele lui Nick Cave si al lui Kylie Minogue.
    Dar sa revin intre nisipurile brune. In aparenta, noima acelei ultime alegeri nu se intrevede. Dar capata consistenta in clipa desprinderii din vis. Cand dispar dunele si marea stearpa...
    Cand lumea reala nu e o lume fara acea Lila.

    RăspundețiȘtergere
  2. Sonia,
    te-ai prins. Le ai cu critica literara asa ca eu chiar te rog sa mai faci din astea ca imi place.

    RăspundețiȘtergere
  3. În lumea fără femei visele te pot ucide.in lumea fara dragoste visele te ucid dureros sau anesteziant.

    RăspundețiȘtergere
  4. Mircea,
    iegzistă o soluţie: nu visa!

    RăspundețiȘtergere

Comentarii mucegaite