miercuri, 9 noiembrie 2011

Deportarea - străfulgerări

sursa foto
Z26/C2
Deportarea
"Copilaria s-a sfarsit.
Omenirea trebuie instituţionalizată, educată, pregătită.
Universul nu este un loc de joacă. Universul nu acceptă refuz.
Protectorii asigură DA ca fiind singurul răspuns al oamenilor la orice le va cere."

Ultimile două zile până la expirarea termenului de deportare au fost startul demolării acestei lumi. De la geam am văzut fetiţele smulse din bratele taţilor, mamele trase din braţele fiilor şi iubitele din îmbraţişarea iubiţilor. Cu cât ceasul număra mai puţine ore, cu atât împuşcăturile, ţipetele şi sirenele se auzeau mai des şi mai tare astfel încat au ajuns zgomot de fond. Întârziatele se buluceau ca vitele la tăiere; uneori erau împinse de soldati, dar cel mai adesea de toavarăşele lor de exil. Pe media curgeau aceleaş imagini; Porţi aruncate în aer, Porţi însângerate în urma busculadelor; femei călcându-se la propriu în picioare, în timp ce ţipetele lor de groază erau depăşite de ale mulţimii masculine, care se zbuciuma după cordoane. Sclipiri de groză. Femei fugind, femei urlând, femei plângând, femei murind. Tunuri de apa, bastoane electrice, gaze lacrimogene şi scuturi peste tot în oraş, peste tot în tară, peste tot în lume. În ultima oră ţipetele s-au mutat pe trepte, în pivnite şi poduri. Mi s-a spart usa de atatea ori, că nici nu m-am mai obosit să o închid. Întâi DepoGarda, apoi Miliţiile şi vecinii.
- Unde-i băi, a plecat?! Zi bă, că dacă o găsesc ne omoara pe toţi. Unde-i ba n-auzi?!
Stăteam îngenuncheat în hol cu mâinile la ceafă şi urlam la fiecare noua izbitură: “a plecat nenorociţilor, a plecat, a plecat...
Cavalcada de picioare urmată de ordine lătrate m-a anunţat că verificarea blocului se sfârşise. Am ramas singur. Cateva zile nu s-a mai auzit decat rareori ţipete sau cate un foc de armă răzleţ. Au urmat valurile de sinucideri, majoritatea tăcute. Sinucigaşii erau din toate categoriile dar mai ales cei cu ceva mâzgă la portofel. Hedoniştii care realizau că le-a apuns steaua, mici buticari de plăteau rate şi ţigani rămasi fară prinţese în palate. Scriitori, artişti, piloşi prosti, trişti şi obosiţi cronici, mulţi dintre ăia de trăiseră din scamatorii financiare şi combinaţii. Apoi au crăpat toţi întreţinuţii bolnavii şi asistaţii. Banul nu mai exista. Mila nu mai era. Groaza anihilase toate sentimentele în afara foamei şi setei. Omenirea se prăbuşea. Era un fel de stupoare agonizantă. Dispariţia a mai mult de jumătate din populaţie în decursul unui singur C, era un şoc pe care nici un psihic nu-l putea concepe. Umanitatea amputată a încercat o vreme să simuleze decenţa. I-a reusit parţial pâna la căderea sistemului electric. Fără curent nu ai nici gaze nici apă, nici comunicaţii. Fără curent nu există civilizaţie. Am avut o mică sclipire raţională la câteva zile după încheierea deportării. L-am sunat pe Alex şi i-am propus să mă mut cu el. Alex era un colecţionar de artă septagenar. Avea uşa blindată la apartamentul sau de 4 camere de la etajul 7 din 12 unde locuia singur. A avut decenţa sa moară neajutat şi devreme, imediat ce i s-a terminat insulina. I-am aruncat cadavrul de la balcon. Când s-a terminat ultima conservă şi ultima lingură de apă din cadă, n-am mai avut incotro. Am ieşit în stradă. Complet nepregătit.

4 comentarii:

  1. Stf, Radule. Mi-era dor de o astfel de poveste de la tine. Parcă renaşti!
    Te ador în toate încheieturile imaginaţiei tale tenebroase.

    RăspundețiȘtergere
  2. Merci Mitza, eşti foarte amabiă!

    RăspundețiȘtergere
  3. Vrei să-mi dai bătăi de inimă cu povestirea asta?
    M-a ţinut cu ochii lipiti de ecran...
    bună RĂU DE TOT!
    Dar, oare de ce numai femeile?
    O lume fără femei???
    Eşti de groaza!!!!!!!!

    RăspundețiȘtergere
  4. miticadebucuresti,
    daca iti raspund stric continuarea. Si in afara de asta, CE as putea sa-ti raspund cand inca nu stiu nici eu?! Povestea se naste in timp ce o scriu.

    RăspundețiȘtergere

COMENTARII MUCEGAITE