Cosmopolitul - Confesiunile unei bucătărese de mucava

-Ce faci?
-La cafea.
-Mmm...cafea? Beau si eu.
-Bună cafeaua, nu? Auzi, ia spune, n-ai o senzaţie de lehămite câteodată ? Un fel de dorinţă mai negră decât cafeaua. Vrei să fii...rău şi pe urmă regreţi. Sau vrei sa fii...invizibil.
-Ba da, să stau în umbră ca un paianjen. Mă tem că sunt toxic atunci. Ştiu senzaţia. N-am intrat prea adânc în înţelegerea fenomenului dar cred că are legătură cu instabilitatea emoţională şi cu teama de a iubi şi de a nu ţi se răspunde.
-Da, cunosc...
-Şi atunci renegi iubirea, o declari indezirabilă. Pui armura nepăsarii între tine şi ceilalţi. Numai că în afară de asta, pui mana şi pe suliţă, nu numai pe scut. Şi înarmat aşa, vrei să împungi pe cât mai mulţi.
-Mie mi-a plăcut să cunosc puţini şi buni în ciuda aparenţelor uşuratice. Să spun tuturor, mai ales acum la vârsta asta, ce-am făcut, ce fac, ce...Mă goleste!
-Hei...
-Mă, nu stiu...
-De ce ar trebui să dai socoteală?
-Unii asta vor...Să ştie, să se implice prea mult. Câte unul insită până spui tot si dupa o lună nu-ţi mai vorbeşte. Nu-i păcat, nu e mai bună lipsa?
-Ba poate că da.
-Păi vezi, tot relţia e mai buna!
-Ce este aia? Aaa, relaţia!
-Relaţia...graba.
-Mda...
-Nu...strică treaba.
-Relaţia strică treaba?
-Graba.
-Ştiu, de fapt sunt speriat
-De ce, că nu eşti greu de cap?
-De relaţie. Pentru că, cu cine am dorit eu asta, n-a vrut. Şi invers.
-Vezi "ăsta-i defectul tau, eşti frumos şi...rau". Caragiale, Amicii
-Eşti grozavă! Esti foarte cultă fară studii...
-Aşa vorbeam cu un tip din Bucureşti. De treabă, nu prea umblăreţ, citit. Îmi zicea Liz Taylor. Era îngrozit de felul în care agăţam. Şi tot timpul spunea: vezi, ăsta-i defectul tău! Iar eu: parol ţaţo, să mă-ngropi!
-Ce sa ales de el?
-Vinde presa.
-O şi citeşte?
-Da, mă iau mereu de el că-i cosmopolit, deşi termenul înseamnă cu totul altceva. Tocmai că nu-i deschis la tot şi toate. Este cuminte. A rămas acolo. Dar ne sunăm şi acum. Am stat eu cu chirie în Bucureşti. El nu lucra. Nici eu.
-Frate, şi cum trăiaţi?!
-Ne făceam autoinvitaţii la câte cineva, în timpul prânzului. Poate pică. ..
-Ah, ce drăguţ! Păi şi cât poţi face asta? Rezistaţi aşa?
-Dacă aveam două ţigari şi bani de o singură cafea eram fericiţi. Mergeam la "Cocoţate", barul din pasaj de la Universitate, ăla vechiul. Apoi ne-am revenit. El s-a angajat si eu mi-am gasit alt soţ. Deşi aveam de toate, inclusiv pulă, am pus coada pe spinare. Îmi era dor de vremurile de sărăcie
-Pot sa iau povestea asta si sa o romanţez niţel?
-Da, poţi! Poţi?
-Aş putea...adică ce mi-ai zis aici şi să-mi mai dai ceva detalii...
-Un nene în tramvai mi-a zis: să nu credeţi că sunt din ăla, dar nu mă pot abţine să nu vă spun, sunteţi de o frumuseţe stranie! Stătea jos iar eu ma ţineam de scaun. Aşa se agăţa pe atunci. Daa...ce vremuri! Îi plăcea că nu eram pripită, egocentristă. Spunea că sunt un om simplu şi valoros. De ce, nu stiu.
-Pentru el, erai.
-Cred. Suna aşa frumos, după faza cu sărăcia, când vroiam să mă întorc acasă. Mă mai şi certasem cu verişoara doarece m-a pus să plătesc singură lumina pe câteva luni în urma deşi nu stătusem. Chiar vroiam să vin acasă, când am cunoscut pe cineva. Şi am mai stat aproape un an, însă pe el l-am anunţat dupa trei luni, deoarece nu avea telefon. Rar aveau oamnii mobile şi oricum erau nişte caramizi. Aveam un fix de la o vecină. Sunam în caz de urgenţă. Şi dupa trei luni disparute în peisaj, sun. I-am dat adresa unde să vină dupa ce am vorbit cu iubitul explicându-i că e un amic bun. Şi a venit. A avut şoc. Era şi nervos şi bucuros că m-a regăsit. Nu m-a intrebat nimic, i-am spus eu totul. A devenit exact ceea ce l-am declarat, un prieten foarte bun. Venea regulat la noi. Asta se întâmpla în vara lui 2000. Apoi am venit acasă. Atunci am făcut cursul de bucatari.
-Deci calificare la bucătari-ospătari...
-Da, tu asculţi ce spun sau desenezi maşinuţe pe coperta caietului?
-Te ascult, ai lucrat în restaurant?
-Am lucrat şi în Bucureşti şi în Buzău şi în Roma
-Mmm...
-Eşti gurmand? Ţi-aş găti. Doar ţie. În general mi-e silă de bucătărie. Fac doar ceva, la care mama nu se pricepe. În rest nu fac nazuri, mănânc orice. Apropos, cred că ies. Mă duc să mănânc.
-Ok, eu am mâncat deja.
-Te pup prieten drag!
-Pa.