luni, 5 septembrie 2016

ȘTIMA

2.Gâlceava ursitoarelor


După primul an în care pântecul femeii mele n-a prins rod, între noi au început certurile. Eram oleacă mai frumos decât Spurcatul și mai mare ca păsatul, așa că lelițele satului îmi aruncau ocheade, dară eu lor, nu. Geaba eram io cuminte, dacă femeia credea că-mi risipesc sămânța cu altele și că ea rămâne stearpa tocmai din astă pricină.

Pe vremea aia felcerii știau tare puține despre rodnicia oamenilor. Am cheltuit bani grei, am dat pământ în arenda și am vândut vițelul din burta vacii ca să-i plătim Ioanei vizitele pe la tot felul de doftori cu monoclu și halat peste costum nemțesc.

M-am împotrivit până la începutul celui de-al doilea an de după cununie să fac ceea ce vroia Ioana, însă cum s-a mai zbicit pământul după primele ploi ale primăverii n-am mai avut încotro, am împrumutat o iapa și am mers cu căruța cale de mai multe ceasuri până la o vrăjitoare de lângă Scăieni.

Mare mi-a fost mirarea când în loc de ceva căruță cu coviltir în care să încerce să mă prăduie de bani vreo țigancă hoață, am dat peste un bordei mic îngropat într-o margine de mal lângă crâng.
De pe acoperișul bojdeucii mă priveau cu ochi de drac trei capre bălțate și pe lângă streașină se întindeau corzile a doi butici de vie groși cât pomul. Via care se sălbăticise din pricină că nu fusese tăiată ori legată de multa vreme mi-a adus aminte de țața Chiva, așa că dintâi n-am vrut să intru.

Abia când mi-am auzit femeia juruindu-se că mă lasă, că se spânzură, că se îneacă și altele la fel de dulci, m-am îndurat să n-o las singură cu baba, am aruncat țigarea și am intrat dimpreună în casa vrăjitoarei.

Cum am pătruns pe ușă, am pufnit a scârbă și am dat să ies. Înăuntru era strâmt și întuneric ca în cosciug și trăsnea a pișat de mâță de ți se topeau ochii în cap și începeau să curgă pe nări. Dar cum Ioana mea părea că nu are nas, din fundul bordeiului întunecat, despletită și noduroasă ca o salcie, baba privea la mine cu ochii ei încețoșați de albeață.

- Dapăi bună vreme, dragilor! Bine ați venit, vă așteptam! Hai intrați, intrați.Ia de stai jos colea pe laiță, Ioană! Dumitre, așază-te odată maică, că-mi dărâmi podina! Unde? Unde vrei tu maică, nu te uita că nu e loc, că pe pământ toate-s jos.

Dar ce te strâmbi așa arătosule, ori nu-ți place mirosul fetelor mele? Păi tu nu știi că femeia fără bărbat e blestemată, dar aia și fără bărbat și fără mâțe e dată dracului?! Să nu te încrezi niciodată în babele care n-au măcar un suflet încotoșmat prin preajmă, auzi?!

Ia vină tu încoace bărbate, că l-a muiere parcă nu-i nici o treabă. De pune altul pula pe dânsa, face prunci pe roată. La tine însă e ceva necurat.
Și văzând ea că Ioana vrea sa zică ceva contra, baba i-a pus o mâna pe gură ei și pe cealaltă mie:

-„Lacăt cu zale de fiere
Pe buzele tale muiere
Zăvor cu cruce de fier
Pe limba ta, bărbățel;
Pun inel de aur zălog
Ca să rămâie olog,
Ăl care o deschide gura,
Până n-oi întreba ceva!”

Cum fură astea spuse de babă, am simțit că mi-a luat cineva gura. După ochii beliți a spaimă, Ioana simțea tot așa. Atuncea baba mi-a luat mâna stângă, a închis ochii și a început a se legăna îngânând o rugă păgâna. 

Nu pricepeam nimic dar de ciuda că nu puteam vorbi îmi venea sa-i dau o palma peste tăietura știrbă cu care chema spiritele. Am stat totuși și-am răbdat, până a dat vrăcioaia în bobi, și în oscioare de pui. Și apoi a înșirat și a dat în cărți a scuipat în degete și a luat tăciune de la gura sobei și mi-a făcut semn de linie pe frunte, iar ei un punct între sprâncene, iar când a terminat, mi-a luat amândouă mâinile și m-a privit drept în floarea ochilor, căutând parca sa-mi vadă sufletul prin ei.

- Tu nu te uita orbule în cei doi ochi din care lumina sclipește dar nu izvodește; uită-te în ochiul întunericului din frunte, cel care vede tot dar nu clipește și nu obosește!
Apoi văzând că nu mișc și fac cum și ce-mi spune, s-a foit o țâră, după care mi-a pus în fiecare palmă câte unul din cerceii Ioanei, mi-a zis să strâng pumnii și s-a apucat să descânte:

„Dar lucrat din argint curat,
Nedescântat și neblestemat,
La urechile dragostei purtat,
Du-te de cată și calea-mi arată,
Unde-i pe trup bubătură,
Sau la minte vătămătură,
Făcuta celui viu de alt viu,
Ori de neviu, ducă-se-n pustiu;
Te du argint curat obol
Și drept pe calea stelelor
Arată-mi clar ca lumina zilei
De unde-i la bărbat lipsa prăsilei;
Te du drept și arată-mi neîntârziat
Soarta lui Dumitru, prunc botezat...”

- Ah, a făcut baba deodată, care după ce s-a tras înapoi scăpându-mi încheieturile, a zis: deschide pumnii, Dumitre!

Și să vezi drăcie: când am descleștat pumnii, în palme nu mai aveam nimic! Văzând parascovenia asta femeia mea a dat ușurel ochii peste cap și a căzut suspinând în leșin. Eu m-am făcut înspre ea să o ridic, dar vrăjitoarea m-a oprit cu un strigăt scurt:

- Nu, stai! Trupul babei s-a împuținat, s-a micșorat, și chipul i s-a albit ca de spaimă. M-a apucat iar de încheieturi. Las-o așa că mai bine e să n-audă ce am să-ți spun, a continuat ea. O dată și numai o dată am să vorbesc despre treaba asta. După ce termin, pleci și nu mai vii aici nici tu nici ea și nici altul în numele tău.

„De nu m-oi asculta, de capul tău să fie, că vrei, că nu vrei,
Să facă tot neamul vostru brâncă, râie, șancru și lăței,
Să coacă pula flăcăilor și să iasă viermi în pizdă la femei
Și să dea Belzebut să cază de pe ei zece rânduri de piei!
Așa să fie, zic și drept plată, dau o chele de capră
Care să se lege blestemul, în clipa asta crapă!

Cum a terminat de zis asta, am și auzit: „buf”, iar în cap a început a-mi curge țărână din podina bordeiului.

- Dumitre eu am să-ți spun acum ce-am aflat, dar nu-i treabă în puterea mea de dezlegat.
Dacă ai să întrebi pe mă-ta cu juruială să nu te mintă, are să-ți spuie ca te-a făcut cu căiță. Ea n-a văzut, ca a căzut în somnul lehuzei și numai de la moașa știe care i-a și spus. Nu știu cine te-a moșit dar nu cred că aia i-a spus tot ce a văzut și simțit.

Află deci că un Solomonar din cei mari, a venit în noaptea nașterii tale înaintea Ursitoarelor și în pământul de la stâlpul porții a vărsat argint viu. Și căița cu care te-ai născut, a dispărut; lucru rău, dar nu mai rău decât cel cu argintul viu care a stricat treaba ursitoarelor.

Tu știi că ursitoarele sunt surori cu ielele. Se zice că nu le vede nimeni, ori cei care le-au văzut au murit și prea puțini dintre cei care le-au văzut au scăpat cu viață dar nu teferi.
Bagă de seamă că nu-i de șagă, ceea ce sortesc ele, aproape întotdeauna se împlinește așijderea. Mașterele mai spun că la număr sunt trei ursitoare, altele zic de șapte, noua, unsprezece sau chiar doisprezece zâne ursitoare. Dar eu una de când trăiesc știu doar de trei.

Lumea azi e așa fudulă de găsește minte-n pulă iar orice babă care la pizdă a început să chelească crede că zânele știe să le socotească. Crede-mi spusa mie: unșpe n-au cum să fie că nu-i număr vrăjit, doisprezece e numărul surorilor care se țin vara de dănțuit și-s meștere la pocit, șapte e număr pentru zile, luni, mări și cântări, așa că trei, câte eu în bobi am zărit, pare numărul de ursitoare cel mai potrivit.

Numele celor trei nu-i cunoscut așa că lumea le-a botezat după treaba pe care o fac, pentru că ursitoarele sunt de dinainte ca măcar cuvântul botez să se fi aflat.
Celor trei surori li se zice Toarca, Soarta și Moartea. Ultima nu e Moartea ce-a Mare și mai Bătrână decât Lumea. Această soră ursitoare poroclită Moartea are în chimir o foarfeca de aur cu care îi dă de lucru Celei Cu Coasa. Nu te mai foi pe scaun, că uit ce vroiam să spun...

Așa! Ziceam ca Ursitoarele vin în camera fătului sau la fereastră în primele trei cinci sau șapte nopți de la naștere și ii menesc destinul. Puțina lume știe însa că de copilul e născut noaptea înainte de al doișpelea ceas, ursitoarele vin atunci pe dată, iar de a trecut de miezul nopții vin seara următoare.

Oamenii cred că în noaptea în care e să vina ursitoarele în odaie ar trebui sa fie doar mama cu copilul și moașa. Poarta și ușile care duc la odaia pruncului trebuie lăsate descuiate, neînchise de tot ci numai alăturate de ușori, dinadins pentru ursitoare, care nu se pot atinge de zăvoare ori clanțe și care dacă văd uși încuiate care le împiedică să se apropie de prunc se înfurie și îl ursesc de rău din mijlocul uliței.

Unii mai zic că șapte nopți de la nașterea copilului toți cei din casă trebuie să doarmă cu o mână sub cap ca să viseze și să tina minte ce spun ursitoarele. Stră strămoașă-mea zicea că astea sunt prostii și că doar ce visează mama pruncului în noaptea ursitoarelor e important și bine de ținut minte dacă se poate. Asta pentru că Visul Mamei de îl ține minte, se adeverește, prezicând cumva viitorul fătului.
Lucru ăsta e greu de făcut pentru că ursitoarele au prostul obicei de a înnegura amintirea omului dinadins ca sa poată ele meni nestingherite după plac. Tata și mama copilului deseori încearcă să îmbuneze ursitoarele punând masă bogată pe care așează: apa, faina, busuioc, zahar, sare, ulei, dulceață, găină friptă, pană ascuțită, hârtie, in, aur, argint și încă altele, după cum ii duce capul și îi ajută punga.

Ursitoarele însă sunt mucezite și sucite, așa că ceea ce le place azi de urzesc frumos, mâine li se pare urât, bun de aruncat pe foc și se apucă de menesc pruncul de rău. Lumea mai zice că au drag de lucrurile dulci și de cele lucitoare, dar urăsc fierul ca mai toate din neamul zânelor.
Tu Dumitre, ai venit în astă lume imediat după căderea întunericului, așa ca ursitoarele au venit în aceiași noapte. Numai că n-au ajuns la masa cu Daruri pentru ca au călcat în argintul solomonarului și deodată s-au învrăjbit și s-au certat pentru darurile lăsate acolo pentru ele fără sa le atingă. Și au uitat de bucate, de dulceață, de faină sau lapte pentru că s-au bulucit să adune argintul viu din pământ cu mâinile și atâta s-au nevoit de s-au năclăit.

De tulburare, Toarca, cea care tine fusul și furca, le-a scăpat pe pământ taman când trebuia să-ți toarcă firul vieții. Cea numită Soarta a băgat de seamă că surata ei strică treburile, a luat firul în mâini încercând să-l întindă, când a treia, Moartea, i-a dat peste mână cerând să fie lăsată să-l taie singură. 
Numai că firul era deja încâlcit, tras în argint și n-a vrut să se rupă cu nici un chip.

Și uite așa s-au sfădit și s-au canonit până aproape de a se părui surorile Ursitoarele, hăt până aproape de răsărit. Iar când au văzut că e gata să le prindă zorile, au învârtit firul repede înapoi pe fus și au plecat supărate fără să se atingă de Adevăratele Daruri. Și după câte simt îs cătrănite pe tine până și în ziua de azi pentru că nu și-au luat nici plata, dar nu și-au terminat nici treaba, lucru de mare rușine pentru ele.

De aia pe fusul ăla, firul vieții tale este legat de al multor oameni, dar nu de al tuturor. Ai să mori câte puțin de fiecare dată când moare unul legat de tine și ori de câte ori unuia dintre ei i se va naște prunc, din caierul vieții ți se va toarce încă o bucată de fir.

Din sămânța ta nici un pântec de femeie n-o sa zămislească prunc. Din sămânța ta se hrănește blestemul din tine; ești ceva ce n-are nume, ceva care-i om numai pe jumătate. Numai de pe cealaltă lume, Moartea te-a răpune.

Firul tău și-ar fi terminat argintul, dar de curând, cineva a turnat altul în tine. Ca să zic așa de două ori același ghinion nu se numește întâmplare ci voia stelelor.
Deși ești om darnic, pe de o o parte, pe alta ai să aduci mai multa suferință decât bucurie oricărui vei face daruri din suflet și oricui te va iubi. De vrei să nu faci rău la nimenea nu iubi! Lasă-ți nevasta, leapădă-ți numele și intră la mânăstire. Nu te lega de avere sau femeie, că n-ai să le poți păstra pe nici una!

Ajunsă aici baba a căscat gura să mai zică ceva, dar s-a răzgândit și s-a dus de a zgâlțâit-o pe Ioana. I-a mângâiat părul ca spicul cu ghearele ei ofilite și pline de negi și după ce i-a dat o gură de apa, a prins-o de umeri:


- Dezleagă Doamne gura celei ruptă din coasta lui Adam! Du-te cu Dumnezeu femeie, că numai el știe cu ce i-ai greșit, de ți-a hărăzit așa pedeapsă!
Apoi a venit la mine:

- Văz că ai băgat la cap cum se descântă. Cineva din neam ți-a zis de un deochi, de o aplecată, și ai avut urechea sprintenă. Dar tot coaie goale ești Dumitre, că n-ai să leac fără cineva care să creadă în harul tău. Că vorba veche prost nou cere: dacă ar face toate muștele miere ar fi și la curul babii mele!
Zi-mi rămas bun Dumitre și du-te de te învârte! Dar, înainte pupă-mă-mi obrazul, ca pe sor-ta, Dumitre! Și acum mâna, ca lu mă-ta. Și încă o îmbrățișare ca pentru tact-to, să fie primit ce ți-am zis, bun dat, bun aflat, dar din dar, nu furat, așa cum a fost primit să puie dumicat în loc scuipat! Hai mișcă-te din loc că ți-a sta și norocul pe care nu-l ai!

Uite așa am căpătat noi vorbe multe cu tâlc și fără, dar tot fără leac pentru burta Ioanei. Tura vura, prețul pentru ghicit, babei tot l-am dat. Păcat că de avut putere, se vedea că are, dar nu pentru necazul nostru. Eu unul pricepusem asta, dar Ioana care nu auzise cu urechile ei ce a zis baba, nu nu și iară nu, că să mai stăm, să ne dea leacul! Și dacă nu du-te de strânge baba de gât ca sa spuie cine ce și cum.
Eu: fă femeie ești nebună, hai acasă că se s-o face noapte până ajungem!
Ea: nu, aici stau până prind pui și nasc, chit că mă fute țapul babei și fac prunc cu coarne de drac!
Nu mă credea nebuna cu nici un chip că baba nu are ce face pentru pântecele ei și că vina e a mea.
Dapăi cine gândește că Ioana a fost o femeie bună și îngăduitoare care s-a înrăit când a dat peste necaz, n-a cunoscut-o pe Ioana adevărată.

Plecarea de la Scăieni s-a lăsat cu ciorbă de limba și zeamă de palmă. Numai așa am lămurit-o pe Ioana să urce înapoi în căruță. Am zis că am plecat de la babă cu nevasta bătută dar chipurile hotărâtă cu jurământ că o las, să nu mă mai întrebe nimic și să nu mai pomenească vreodată de vrăji sau leacuri.

Eu prost ca tot bărbatul am crezut în crucile, lacrimile și în spaima jumate adevărată, jumate prefăcută a femeii. Rău face însă cel care se încrede în cuvântul și judecata muierii. Dar io eram prost, ea tristă și frumoasă. Și era 8 martie, o mie nouă sute și cui mai pasă cât ?!

După asta, des, prost și fără fără folos i-am repetat femeii mele că n-am leac. Degeaba i-am zis că trebuie să-și găsească pe altul și să se lase de mine. Ea s-a încăpățânat să-mi rămână alături, așa cum jurase la altar.

Întâi părea împăcată cu soarta și chiar credeam că viața ne va fi frumoasă chiar fără a fi binecuvântată cu copii. Dar în ascuns gândul ei numai la asta a fost iar traiul nostru bun sa dus pulii de suflet.

Pleca femeia de una singură pe la babe și nu trecea săptămână să nu-mi dea să înghit vreo fiertură scârboasă. După fiecare nou leac mă obliga să o iubesc, trăgând nădejde că de data aia va rămâne grea. În fiece vineri se întorcea de la altă babă cu șorțul plin de ierburi și licori, de nu mai aveam loc de ele.

Seara se spăla cu leșie, se ungea cu mir și apoi se freca cu boz, cucută sau alte buruieni pe lângă care pelinul îți părea miere. Își ungea părțile rușinoase cu tot felul de pomezi că se îmbâcsiseră așternuturile, apoi se băga în pat lângă mine și începea a mă mângâia. Dacă spuneam că-s obosit de la prășit ca să-mi dea pace mă lăsa de-o părere. Dar taman în miezul nopții și dimineața pe la cântători, când e somnul mai dulce, mă trezeam cu ea peste mine plină de untură de cal și snopuri de țipirig la subțiori. Așa de rău puțea că-mi părea o scroafă în călduri.

Deh, însurătoarea nu se mănâncă pe pâine. Asta-i vorba pe care însă o crezi abia când te rupi de atâta întins. Îmi luasem nevastă ca să-mi găsesc liniștea după ce pierdusem pe Maria, și să nu mai umblu „huş marginile, saltă-i lealei poalele”. Dar în loc de cumințenia pământului, mă pricopsisem cu nebuna satului, nemulțumită de toate ale mele, de la turul la ițar, pân’ la pungă-n brăcinar.

Nu spun că și mie îmi stătea gândul la a îmi mulțumi soața, cum îi este înecatului sete. Ajunsesem să tresar noaptea în somn visând că are arici între craci, ciulini la sfârcuri și lipitori în buze. Și de ar fi fost doar fapte ascunse între doi oameni în pat la ceas de noapte, aș fi zis că merge. Dar nu, ea mai și vorbea vrute și nevrute! Se plângea la tat-so că o bat, se plângea prin sat că o înșel și la mama că nu-i aduc de nici unele și că fac nazuri la mâncare.

În nebunia ei, femeia trecea de la rugăminți de ibovnică părăsită la datina și datoria bărbatului, ajungând să mă amenințe că mă face de râsul curcilor și batjocura satului. O vreme mă lăsa să răsuflu, pesemne pierzând din curaj sau așteptând să uit, ca să încerce alte fierturi de drac.
În timpul ăsta era cu ochii pe mine ca hultanul pe pui, de nu puteam bea o țuică în sat fără să știe ea de cine a fost culeasă pruna. Cu cât așteptările ei nu se împlineau, cu atât se făcea privirea ei mai rea și mai neagră. La fiecare lună când cârpele i se umpleau de sânge, Ba bocea ca la mort ba începea sa arunce după mine cu blidele prin curte. Parcă nu mai eram bărbatul ei, parcă eram vreun taur de prăsilă legat de stănoagă și care mănâncă tain degeaba.

De multe ori, după ce mă chinuia cu trupul ei îmbâcsit de unsori, vărsam și mațele din mine după prunul din fundul livezii. Și pe ea o auzeam cum se văita noaptea de scârbă și obidă. Numai că ziua, când eu îmi spărgeam bojogii cu copii de la scoală pe ceaslov, ea stătea că beşniţa în pat și în mintea ei se socotea lehuză.

Un pai nu mișca. De nu puneam mâna tot eu să deretic, fugeau viermii pe noi și ne cărau păduchii de păr la gârlă, să ne spele. Ajunsesem să urăsc toate femeile din lume, dar mai ales pe ea care se uscase pe picioare, îmbătrânind într-un an, cât altele în zece, arătând mai mult a Brezoaie decât a femeie tânără.
Însă în afara de chipul posmăgit si a căutăturii tulbure, Ioana era zdravăna deși nu iute ca o zgâtie și de asta când a am găsit-o într-o amiaza zăcând nemișcată în pat, nu mi-a dat seama ca nu-i a bine, am zis ca i-o fi lene.

I-am aruncat o cergă zicând sa se învelească și mi-am văzut de trebi prin curte. Am dat la vite, apoi am otânjit și pigulit o găina ca sa o fac friptă. Cară lemne, cară apă s-a făcut noapte.

Abia când a fost gata puiul ăla, am strigat la ea să vie la masă și văzând că nu mai vine m-am dus după ea.
- De ce stai Ioană pe întunerec cu lampa stinsă, n-ai dormit destul?
În timp ce căutam pe bâjbâite chibriturile și apoi lampa, m-a izbit un iz.

- Alei femeie, mai schimbați și tu curățeau că puți a babă. Trebuie să te primenești un pic, dar nu acuma, lasă să se încălzească apa de am pus-o să spăl ceaunul.
Aida să mâncăm că am răsturnat mămăliga și puiul e gata pe masa din tindă! Dar ce ai acum, de ce nu răspunzi fă nevastă, ți-e lene, ori n-ai gură?

Săraca de ea avea gură, sufletul însă o părăsise și în patul în care înainte dormeam amândoi rămăsese doar o bucată de lut. Și lutul era rece, lutul era ud și mai ales mut.

Prima parte a Știmei: Duhul iazului.

8 comentarii:

  1. Naprasnica soarta au cei pe care-s suparate ursitorile. Dar poate a 3-a e cu noroc,nu?

    RăspundețiȘtergere
  2. si iata ca povestitorul nostru stie si descantece :)
    oare ce mai urmeaza?

    RăspundețiȘtergere
  3. Plantează doi copaci și tipărește-ți visul pe-un ram acum tăiat. Cândva, alt braț a pus puiet, poate pentru tine, descântând slovele ce aveau să vină.

    RăspundețiȘtergere

COMENTARII MUCEGAITE