vineri, 28 iunie 2013

Cum am pierdut o barcă


Am stat pe ponton ca pe un peron și am privit în zare cum se duce o barcă ce putea fi a noastră. A durat o veșnicie, una mică cât un apus. Senzația aia ciudată de pierdere diluată ne-a lăsat gust de apă sărată acolo unde așteptam să simțim lacrimi. Am dat o sută de pași înapoi și ne-am privit din spate așteptarea. Ne-am uitat în zare până la uscarea buzelor, ne-am privit barca atârnată între ud și eter cu ochi injectați de briză, mijiți a nedumerire. Se duce sau vine? Și atunci ni s-a făcut dor să pierdem un tren. Ne-am luat de mâini pentru că să pierzi un tren doare mai scurt. Noi, ce cuvânt, ce cuvânt...

11 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Cateodata poeticul trebuie scos, expectorat. Imediat dupa asta te uiti la rezultat ca la un scuipat si te simti scarbit de ceea ce iese din tine.

      Ștergere
    2. Asa spune criticul din tine ?
      Eu am alta parere ! :)

      Ștergere
  2. nu, 'hm :)' - si atat.

    RăspundețiȘtergere
  3. de pierdut, pierdem.
    Dar nici să rămânem în gară nu-i a bună. Că nu suntem Dorobanțu. (Dorobanțul)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Păi dacă "rămânem" înseamnă că suntem mai mulți. Îl Trimitem pe Dorobanțu să aștepte în aeroport și rămăne "Gară pentru doi"
      Logic, nu?

      Ștergere
  4. Of mi s-a facut dor de mare. Ciudata senzația sa stai sa privești cum dispar la Orizont barcile in larg. Ma intreb a fost sau doar mi s-a părut?! Iar briza marii si liniștea si foșnetul ei noapte sunt magice simțindu-le in doi. :) Arina

    RăspundețiȘtergere

Comentarii mucegaite