marți, 4 septembrie 2012

Noapte de vis la Bačka Palanka

   Uitându-mă eu peste comentariile de la postarea cu berea, mi-am adus aminte că am băut una bunicică la sârbi. Uite aşa m-am hotărât să vă povestesc o întâmplare petrecută la una din puţinele mele ieşiri din ţară. Până acum m-am abţinut de la asta, pentru că este netul plin de bloguri cu călătorii minunate garnisite cu poze frumoase şi descrieri fabuloase. În afară de asta eu nu sunt un călător adevărat. Cu mici excepţii călătoriile mele externe au fost delegaţii. Azi am să povestesc cât de frumos am petrecut eu la republica Srpska, adică Serbia.
   Trebuie să mărturisesc că în afară de trei ciocolate ceva magneţi de frigider, şi un tub de hemorzon, n-am cheltuit un ban pe nimic. Totul a fost plătit de firmă şi de colegii sârbi. După doua zile de mers cu maşina şi hămălit cu jobul undeva la nord de Zagreb, a treia zi am revenit în Voivodina la Novi Sad.
   Aveţi dreptate, Zagrebul este în Croaţia, unde am avut ceva treabă, dar cum din ţara aia n-am văzut decât autostrăzi, două fabrici şi un pat de motel pe care am leşinat obosit, nu prea am ce vă povesti.
   Ba ar fi parcă ceva. La cât am văzut din goana aftomobilului croaţii sunt nişte oameni mândri care trăiesc întro ţară mândră. Să zicem că Hrvatska cum îi spun nativii este un fel de Italie locuită de austrieci. Cum toată lumea mă înebunise de cap povestind despre croaţi că sunt pădureni care bat cam la 2 metri înălţime, am întrebat pe un gardian de 1,65 m cum de a primit jobul ăla. Mi-a zis că tocmai de aia l-a primit, că nu se cere mare forţă să stai pe scaun şi să tragi aghioase cu ochii la nişte ecrane. Bărbaţii fortoşi dau cu brandul, aşa că, cu mici excepţii ale unor aplicaţii critice toţi gardienii sunt pigmei. Oricum tot nu mi-e clar de ce e viaţa mai frumoasă dar şi mai scumpă la ei.
   Revenind la Serbia, am remarcat din nou cât de bine este să călătoresti în spaţiul comunitar ca cetăţean UE. Vă jur că asta a fost prima călătorie în care am fost stresat la trecerea frontierelor. Între Hrvatska şi Srpska graniţa avea cate 3 cordoane cu cate 3-4 controale.
La aeroportul din Belgrad erau la fel câte 3 controale, iar la unul dintre ele un nene cu baston m-a obligat să mă plimb în şosete apoi m-a pipăit inclusiv la ouă. A fost primul control corporal din viaţa mea, şi m-a făcut să mă simt, nu ştiu de ce, umilit.
   După ce am reintrat în Serbia, am depăşit Belgradul apoi Novi Sad şi am ajuns la Bačka Palanka. Acolo Oleg după ce a lăsat maşina acasă m-a dus pe malul Dunării. În lumina amurgului am reuşit să văd castelul de pe malul croat, statuia unui mare campion la caiac şi lebedele. După asta am vizionat ambii câte trei sticle de bere la un restaurant cu debarcader pe un lac. Jelen îi zice la berea aia produsă în regiune la Apatin. Era rece, un pic mai aspră şi mi-a cam plăcut.
   Cât am tras de coadă bericioaicele alea, Olea a zis că are o surpriză pentru mine. Mi-a rezervat camera la hotelul unde lucrează a mai mare bucătăreasă sârboaică care se există, adică nevastă-sa. Şi pentru că i-am zis că îmi plac mâncărurile tradiţionale mi-a comandat o cină specială. Plin de bere, am ajuns vesel la hotel pe la 10.
   Cina mirosea a festin dar a devenit chin. Greşeala mea. Am crezut sincer că numele primului fel este o glumă. O fi fost de vină şi faptul că nu am auzit bine, datorită manelelor ce zbierau drăceşte din interiorul resturantului unde era un majorat. Pe terasă era cât de cât acceptabil doar că zornăiau tacâmurile. Cât timp am aşteptat sa vină cineva, o scrumieră s-a sinucis aruncându-se de pe masă. Chelnerul pletos, slab ca o hamsie şi translucid ca o piftie părea să mă cunoască. Cred că fusesem dat în consemn. A venit la mine şi m-a informat că cina e din partea casei. În cateva momente s-a întors cu un castronel.
   Kriminalnaia saladca era varianta diabolică a salatei bulgareşti, fără şuncă dar plină de ardei iute cu draci. Flăcările iadului erau probabil principalul ei ingredient. În timp ce mâncam au început să-mi curgă mucii şi lacrimile şiroi. Dacă îmi făcea chelnerul o poză aş fi arătat ca o ilustratie la Moartea Căprioarei combinată cu Luceafărul. Pletosul însă tremura încercand sa nu izbucnească în râs în timp ce mă privea cum mâncam plângând, cu buzele vinete, cu ochii roşii, cămaşa descheiată pană la buric şi părul ud ca după duş.
   Felul principal se numea Ciorti plakia şi l-am confundat iniţial cu ceva platou festiv pentru o masă întreagă. Era o tavă gigantică pe care se lăfăiau 3 bucăţi imense de peşte ce înotau întro mare de smântână printre meduze de ciuperci pleurotis.
Avînd gura amorţită de la primul fel abia după cateva inghitituri zdravene am realizat că nu simt nici un gust. Am băgat nişte sare, apoi înca o tura, dar nimic. Abia când mi-a sărit un strop de sos pe mine am realizat că mâncare era clocotită. Gura îmi era deja opărită, ba chiar mi se cojea un rând de piele de pe buze şi gingii. Bineînţeles mâncare era condimentată la greu cu piper că prea m-a luat strănutul. Am reuşit cu chiu cu vai să dau gata o treime din felul cu peştime, de ruşine. Dacă mă pâra limbricul unsuros lui Liuba că nu mi-a plăcut mâncarea facută de nevastă-sa, riscam să îmi ia gâtul. Mi-a mai şi zis ca e din Kosovo de fel.
   La desert am primit ceva ce semăna cu o clătită flambată. Se numea Pan flute cake Probabil Pan fiind după coarne şi copite rudă cu Skaraosky dar şi cu Bahus, mi-a băut tot coniacul din clătită şi la înlocuit cu kerosen. Drept urmare atunci când mi-am pierdut răbdarea aşteptând să se stingă şi am suflat în ea, am rămas fără par în nas şi ceva gene. A sfârâit drăcia de clătită şi a ars pîna n-a mai avut în ea pic de gem. Am mestecat-o ca pe şoriciul de vier de mi-au căzut plombele. Bonus, mi-am pierdut parţial mirosul. Am cerut o Jelen ca să sting dezastrul provocat în stomac de clătita cu smoală dar am primit o Lew. Bună şi aia. Gata cina.
   Abia mă băgasem în patul triplu cu faţa chituită, plină de aftershave cremă când a bubuit prima petardă. De fapt erau focuri de artificii care au ţinut jumate de ceas neîntrerupt. După ce s-au terminat artificiile a mai trecut o jumate de oră până a reuşit şi ultimul sîrb să îşi oprească alarma la maşină. Apoi a mai durat o jumate de oră să se potolească câinii isterizaţi de gălăgie. În fine, am adormit cred o fracţiune de secundă dar m-a trezit un ţiuit care tăia timpanul. Dracii ăia mici au fumat în camere, sau intenţionat au pornit alarma de incendiu. Jumate de oră de chirăieli de putori minim majore dar maxim de bete, tropoteli, bubuit la uşă, ieşit în chiloţi, înjurat la ei în 3 limbi. Degeabă. Mi s'a făcut frig şi am constatat că în loc de pătură de rezervă aveam o draperie. Am tras draperia peste mine.
   După o oră iar pornea alarma de incendiu. De data asta a venit poliţia. Abia se potolise gălăgia când mi-a ieşit uşa din ţâţâni. Venise fideaua pletoasă să-şi ceară scuze pentru disconfort. Cred că tipul era gay că prea se holba la mine. În fine, a plecat şi ăla, după ce i-am umplut frigiderul de carne pentru "disconfort", am reuşit să mă prăbuşesc pe pat, unde am rămas nemişcat pâna la ziua, indiferent la următoarele două alarme care au urmat.
   Dimineaţa m-am uitat în oglindă şi am înţeles de ce se holbase chelnero-recepţionerul la mine ca la felul 3. Dat cu şmac pe jumate de faţă şi îmbrăcat în draperia cu flori arătam într-un mare fel. M-am aşezat pe budă ca de obicei. Absolut ca niciodată de cănd am trecut de 4 anisori, am strigat-o pe mama. M-am ridicat brusc de pe tron şi m-am dus la prima farmacie. Abia la o săptămână am reuşit iar să zâmbesc şi să merg drept. Vedeţi voi, mâncarea sârbeacă, pe unde iese ustură mai a dracului decât pe unde intră! În rest, la vecinii sârbi este exact ca la noi.

7 comentarii:

  1. Te-ai scos. Inainte de plecare trebuia sa o consulti pe Tinichea ca ea e experta in sarbi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma descurc si fara sfatul muierii. Doar il am pe Olea cu mine cand ma mai duc acolo. O sa fiu totusi precaut. La masa o sa fie ca la laboratorul de bio-chimie. Teste de pH, in vivo/vitro eventual si pe animale la orice fel necunoscut de haleala.

      Ștergere
  2. Ahahaha, Papillon m-a făcut să râd așa de dimineață.
    Din păcate, nu-s atât de expertă în sârbi pe cât mi-aș dori.
    Dar cu berea te pot ajuta, Jelen mi-a plăcut și mie. Și mai au și Lav, tot bunicică, dar cam slăbuță, cam la fel de slabă ca un Carlsberg. Noroc că au și varianta strong.
    Cât despre haleală...mie nu mi-a plăcut că insistă și pe miel, iar carnea de miel nu-mi priește. În rest mi-a prins bine. D-aia am și zis că m-am simțit mai bine ca acasă: pentru c-am mers la budă mai des.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oamo la mine a fost taman lingivers. Dupa ce am mancat soda caustica mi-a fost teama sa nu ma cac cianuri, asa ca m-am dus la buda abia cand am aajuns in tara. Dar vorba ta, berea Lav strong merita riscul. Apropos si fabrica aleia e tot prin zona aia.

      Ștergere
  3. Ahh Radule, ce poftă-mi făcuşi de mâncare sârbească, dacă e cum zici tu.
    Da” panseluţă eşti zânule de vrei la mama din orice bucăţică de ardei iute!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Belle ai belito. Cum te prind cum iţi gatesc. Am eu ac de cojocul tău. Panseluţă. da? Zân, aha ha! M-am apucat deja să caut cei mai drăcoşi ardei.

      Ștergere
  4. Frumoasa călătorie ai facut! Păcat ca nu ți-a facut domnul ala o poza sa vedem cum aratai dupa cina :)) Madi

    RăspundețiȘtergere

Comentarii mucegaite