Afară era întuneric și ger. În ambele taxiuri era atât de
frig încât membrele păreau că mi se distanțează de trup ca
într-o rapidă expansiune universală. În scurt timp mi s-au părut
atât de îndepărtate încât mi s-a făcut dor de ele, dor de mine.
Resemnat, m-am împrăștiat în frig, uimit că nu m-a durut. Era
rece atunci, e rece și acum. Sunt micul nimic în marele ger. Mi-e
umbră.
M-am pierdut, și am senzația că asta s-a întâmplat demult.
Oare cum s-a întâmplat? Oare când a devenit viața mea o pauză
între taxiuri, o colecție de stații, săli de așteptare și
restaurante de gară categoria trei? Și ei, toți cei care acum mă
ignoră atât în persoană cât și în lipsă, cum au reușit să
mă găsească? Mi-e ciudă.
Nimeni nu mă vede cu adevărat, nimeni nu mă atinge. Câteodată
mă simt atât de singur, că aș vrea să fiu un telefon android.
Atunci aș fi privit, mângâiat, iubit. Acum nu mă ține nimeni, nu
simt nimic. Din lipsa atingerii umane în curând o să ajung o
prezență ștearsă, înfrigurată, ca un cerșetor lângă un
calorifer rece, iar privirile oarbe ale celorlalți or să treacă
peste mine ca peste un detaliu ce face parte integrată din decor.
Mi-e frică.
Mă sperie că nu mă mai sperie singurătatea. Mă sperie
posibilitatea de a deveni o non-prezență, un efect detectabil mult
prea târziu față de producerea evenimentului cauzator. Este ca și
cum întreaga mea existență ar fi un buchet de flori pe care
ceilalți îl observă abia când calcă peste frunzele și petale
uscate împrăștiate pe covor. Asta și mirosul putred de apă
stătută în vază ar forma unica dovadă că am fost viu. Mi-e
târziu.
Cred că prin recunoașterea faptului că sunt veșnic tardiv mi-am
terminat antrenamentul pentru moarte. Acum sunt pregătit să înțeleg
o latură interesantă a suicidului, aceea că unii își curmă
viața nu pentru că au pierdut totul, ci pentru că nu au avut
niciodată nimic. Oamenii se sinucid pentru că nu mai întrevăd în
viață nici un câștig, pentru că se simt prinși într-un joc
numit existență în care realizează că nu au cerut să intre, dar
pentru care sunt obligați să plătească miza multiplicată la
infinit. Așa ajung la concluzia că pot da "exit" acum sau mai târziu.
Mi-e egal