Satisfacție

Nu știu cum e pe Facebook, dar pe Google+, ieri mai bine de 80% dintre postările românilor aveau drept subiect condamnarea mahărilor din fotbal.

Pe bune, atât de ușor suntem de mulțumit? Condamnarea unor moșari bășinoși care or să joace table pe lovelele furate ne face fericiți?
Pe când condamnarea echipelor de fotbal complete și încarcerea lor cu tot cu femeie de serviciu și maseur?

Cum de ce. Să nu-mi spuneți că un meci se poate blătui fără știrea și participarea tocmai ălora de dau cu copita în beșică că vă fac naivi congenitali.
Pană atunci fericiților, slightly to refrain!


 

Mă dau pe blog

Și ce zici că mai faci, bine sănătos, voios, voinic?! Aha, deci fără nevastă. Și n-ai mașină. Și nu vrei să-ți iei? Și nu vrei să-ți refaci viața, să (re)intri în rândul lumii și tu...

Texte, texte, texte. De la vecinul, vecina, fina, cumătra, colegul, colega, de la oricine, pentru că oricine crede că este îndreptățit să mă tragă la răspundere pentru nesupunere socială. Știu, am mai scris despre asta, nu o să continui.

După astfel de interpelări ca cele enumerate mai sus, următoarea întrebare este aia despre cum îmi petrec timpul liber.

Abia răspunsurile astea îi contrariază pe curioși, pentru că eu în timpul liber:

- Beau cele șase beri (aproape) zilnice, fumez pachetul de țigări aferent și mă joc “Samurai vs Zombie” pe telefon (am atins nivelul 50 doar de vreo șase ori consecutiv);

- Citesc cărți. Citesc atât cărți tipărite pe hârtie cât și în format digital. Citesc în autobuz, pe budă, în pat, la masă, și mai nou la sfatul celui mai bun prieten al meu, am început să citesc în cadă ca să tratez obsesia iadului despre care pomeneam aici. Citesc când nu beau;

- Ucid arcurile canapelei cu șalele făcând găuri cu privirea în tavan. Operațiunea se poate desfășura cu o un pahar de vin roșu sau o bere pe noptieră;

- Mă uit la filme, de genuri diverse, multe dintre ele ciudate, filme horror, glamour, de epocă, de amor, de autor. Filme pentru care prietenii mei m-ar lua la bătaie dacă i-aș păcăli să le vizioneze. Primesc recomandări de la un amic virtual atât de doxă în cinematografie încât uneori mă întreb dacă nu cumva l-am inventat eu și numele lui secret este de fapt Tyler Durden. Mă uit la filme când nu beau;

- Mă dau pe bloguri. Citesc mult mai multe decât cuprinde blogrollul. Le urmăresc după autor, după subiect, uneori din comentator în comentator până îmi iese fum din păr. Scriu când beau, citesc când beau și uneori comentez când beau, motiv pentru care unii se mai irită interfesier.

Deci mă dau pe bloguri, îndeletnicire pe care trebuie să o declar cât mai rar cu putință cunoștințelor IRL pentru că nu știu de ce, unii consideră blogul drept o sursă de scrânteală. Aha, de asta nu mai plouă, de asta nu fac tinerii cruce când trece RATA pe lângă cimitir, etc.
Treaba asta o spun aceiași mârleți care își dau check in la biserică. Cică aia nu este scrânteală ci social media. Toată lumea are social media, așa cum toată lumea are o boală venerică, nevastă, mașină, job. Pentru că trebuie. Pentru că blow.

Spuneam că am grijă cui spun că mă dau pe blog. Oamenii sunt foarte suspicioși cu cei care pe lângă păcatul cititului mai au și obiceiul de a scrie. Dacă apuc să spun că scriu pe blog întrebarea imediat următoare este: o să scrii de mine, de rău?! Majoritatea par interesați dar uită să-mi ceară adresa. La întâlnirea următoare apar cu nelămurirea că m-au căutat și nu m-au găsit. Unde m-au căutat? Pe feisbuc, unde evident nu exist.

Derutați de acestă groaznică revelație șovăie o clipă apoi o iau de la început:
Și ce mai faci, căsătorit, copii, mașină?
Mă dau pe blog, zic eu brusc, anticipând întrebările despre timpul liber. Citesc și uneori scriu.
Sper că nu scrii despre...
Nu, nu scriu despre tine, pentru că nu pot scrie despre nimicuri. Haide pa că mi s-a făcut frig.
În astfel de momente, în loc să-mi înfig plombele în bordură, zâmbesc și îmi aduc aminte:

Viața este ciclică pentru că din ciclu s-a zămislit.

Viața este o glumă la care cine nu râde moare trist.

Sau mult mai adevărata:
"Viața iese din pizdă și se duce pe pulă”

Refuz

Refuz lepșele. Le urăsc.

Puteți să mă socotiți extremist, nebun, prost, dobitoc. Nu-mi pasă. Îmi pare rău, chiar nu îmi pasă. Vă rog să nu-mi spuneți cretin sinistru, în rest puteți să-mi spuneți cum vă vine la tastatură.

Din acest moment, indiferent de cât de buni prieteni am fi în spațiul virtual sau real vă garantez că nu mai comentez la chestii care încep cu:

duzina de...,

leapșa cu....,

miercurea fără...,

joia în...,

plm, etc.

Nu o să mai comentez la nici o postare care-mi insultă setea de originalitate și libertate. Nu o să mai citesc nici un rând din acest tip de manifestări „literare”, sau dacă le citesc imi rezerv dreptul de a le socoti rebuturi, scurgeri de timp si atentate la inteligență.

Apetitul meu pentru teme de casă nu a existat niciodată iar obligația de a mă conforma s-a încheiat odată cu școala. Prin urmare nici din politețe nici din delicatețe nu o să îmi ascund dezgustul și refuzul pentru lepșe.

Da, este adevărat că am mușcat și eu din fructul viermănos, dar am scuipat rapid conținutul pe jos. Adică pot înțelege entuziasmul temporar pentru o astfel de activitate, la descoperirea unui cerc nou, a unui blog colectiv sau nou agregator, dar asta nu poate dura luni și în nici un caz ani.

Așa că  vă rog să-mi scuzați expresia, mai bine îmi bag un electrod de sudură pe uretră decât să scriu despre ceva ce i se pare altui prost că ar fi interesant. Pot fi dobitoc și singur, n-am nevoie de turmă.

Vă doresc inspirație, subiecte la alegere și joc de glezne.

Jos leapșa!

 

Muioritica

În trenul intercity Iași - București lumea era pestriță dar destul de spălățică. Din acest motiv am reacționat puțin cam deplasat in momentul în care, în timpul unei elevate discuții despre numărul paharelor de vin roșu de Huși necesare unei erecții, mi-a ajuns la urechi un zgomot odios dar cunoscut: cranț, cranț, ptiu, ptiu! În acel moment am exclamat cu voce suficient de puternică să se audă în tot vagonul:

- Pe bune, cineva sparge semințe în Intercity?!

Cum nu s-a sesizat nimeni m-am ridicat și am privit înspre sursa sunetelor masticatoare.

Am avut surpriza să constat că spărgătoarea de semințe era îmbrăcată elegant, avea manichiura cu bordură french style, geamantan Scamsonait, poșetă Limbist Vulvone, iFuone, iPed, iRahat, că gacica era toată un brand-stand.

Ei bine această ingenuă și elegantă purtătoare de etichete, spărgea semințe și scuipa cojile într-un cornet făcut din foaie de caiet dictando. În momentul în care s-a sesizat că o privesc, și-a lăsat un pic candy crush-ul nesupravegheat, a scos o cască din ureche și privindu-mă peste ReyBeni mi s-a adresat gingaș:

- Ia spune prietene, ai chef dă ceva, sau doar mă lustruiești cu privirea?

Oripilat i-am dat ignore, pe silent, cu degetul mijlociu în sus. Muioriticelor nu le poți cere verbal să înțeleagă că o coajă de sămânță atârnată în rujul cocoloșit la colțul gurii, nu excită chiar pe toată lumea.

 

Haxed

Schweinshaxe sau simplificat Haxe este o mâncare tradițională nemțească extraordinar de bună.
Problema este că porția este făcută pentru nemți,  și în consecință din tot cărnăretul acela bine rumenit, învelit în șorici crocant, tăvălit în sos de bere neagră sau vin roșu, eu am mâncat jumătate, iar din mingea de cartofi fierți/prăjiți abia am ciupit.

Langă haxe musai trebuie o bere. Dar ce bere, ah oh oh! Se pare că la bere am stomac de neamț. Ar fi fost și păcat să nu fie așa, pentru că hăxuiala și beruiala de care povestesc s-a petrecut în restaurantul din spatele celei mai vechi berării din lume, Weihenstephan.

Cică friții s-au apucat să fermenteze hameiul pentru prima weissbier în acest loc prin 1040!!!

Cum o fi frate să declari că ești în branșă de o mie de ani? Cred că fabulos.

Deci, în cazul în care aveți treabă în München și aterizați pe aeroportul Fraising, dați o fugă în Weihenstephan Burg. Acolo, ascunsă în spatele fabricii de bere este "bodega" Bräustüberl, locul cu ciolan de porc, bere nefiltrată și cele mai bătrâne chelnerițe pe care le-am văzut vreodată.

Vă garantez că o să visați la ciolanul și la berile alea, cu bale la gură, mult timp după.

Totul e să nu visați și chelnerițe de 70 de ani cărând 15 halbe!!!

Micul nimic si marele ger

Afară era întuneric și ger. În ambele taxiuri era atât de frig încât membrele păreau că mi se distanțează de trup ca într-o rapidă expansiune universală. În scurt timp mi s-au părut atât de îndepărtate încât mi s-a făcut dor de ele, dor de mine. Resemnat, m-am împrăștiat în frig, uimit că nu m-a durut. Era rece atunci, e rece și acum. Sunt micul nimic în marele ger. Mi-e umbră.

M-am pierdut, și am senzația că asta s-a întâmplat demult. Oare cum s-a întâmplat? Oare când a devenit viața mea o pauză între taxiuri, o colecție de stații, săli de așteptare și restaurante de gară categoria trei? Și ei, toți cei care acum mă ignoră atât în persoană cât și în lipsă, cum au reușit să mă găsească? Mi-e ciudă.

Nimeni nu mă vede cu adevărat, nimeni nu mă atinge. Câteodată mă simt atât de singur, că aș vrea să fiu un telefon android. Atunci aș fi privit, mângâiat, iubit. Acum nu mă ține nimeni, nu simt nimic. Din lipsa atingerii umane în curând o să ajung o prezență ștearsă, înfrigurată, ca un cerșetor lângă un calorifer rece, iar privirile oarbe ale celorlalți or să treacă peste mine ca peste un detaliu ce face parte integrată din decor. Mi-e frică.

Mă sperie că nu mă mai sperie singurătatea. Mă sperie posibilitatea de a deveni o non-prezență, un efect detectabil mult prea târziu față de producerea evenimentului cauzator. Este ca și cum întreaga mea existență ar fi un buchet de flori pe care ceilalți îl observă abia când calcă peste frunzele și petale uscate împrăștiate pe covor. Asta și mirosul putred de apă stătută în vază ar forma unica dovadă că am fost viu. Mi-e târziu.

Cred că prin recunoașterea faptului că sunt veșnic tardiv mi-am terminat antrenamentul pentru moarte. Acum sunt pregătit să înțeleg o latură interesantă a suicidului, aceea că unii își curmă viața nu pentru că au pierdut totul, ci pentru că nu au avut niciodată nimic. Oamenii se sinucid pentru că nu mai întrevăd în viață nici un câștig, pentru că se simt prinși într-un joc numit existență în care realizează că nu au cerut să intre, dar pentru care sunt obligați să plătească miza multiplicată la infinit. Așa ajung la concluzia că pot da "exit" acum sau mai târziu. Mi-e egal

Pizza blondă

OMFG, exista pizza cu eucalipt!?

- Aluoo, piițaa Cuatruo Stajionii?!

- Da, bună ziua. Spuneți domniță, cu ce vă servim.

- Deci fira-ți amabil, aș dori să comand și io uo piță simplă. Deci ce-mi puteți oferi?!

- Păi avem pizza cu piept de pui, pizza cu salami, cu ton, pizza cu funghi p...

- Deci nu. Deci stop. Deci nu vreau cu carne, puteți să nu puneți pe pizza mea carne?

- Da sigur.

- Nici salam sau parizel?

- Ok

- Nici pește, fie el ton sau chiar semiton?

- Ok s-a notat.

- Și nici ciuperci.

- Pai dacă nu are nimic pe ea în afara de parmezan și sos de roșii însemnă că doriți o pizza Marquerita.

- Aoleu, deci nu! Nu puneți nici sosul de roșii și nici cașcavalu' ăla italienesc. Deci vă rog să nu puneți pe pița mea nimic. Să nu fie nimic pe ea, deci nimic pe ea, înțelegeți? Deci pizza cu nimic pe ea, da?

- Ok cucoană am notat, unde vă găsesc, adresa dumneavoastră vă rog?

- Pardon, dar de ce vrei dom'le să-ți spun unde stau, că io sunt femeie serioasă, soție de căpșunar de la Spania.

- Păi ca să vă livrez pizza cu nimic, pe care de o oră tot o comandați!

- A uochiei, deci strada Dudelor, colț cu Poroambei, vila cu mure, etajul trei. Deci vă aștept.

.....................................................................................................................................................

- Buna ziua doamnă, v-a sosit pizzaaaaaa!

- OMFG, deci ce e asta?!?!

- Păi n-ați comandat o pizza care sa nu aibă deasupra nimic?

- Ba da, dar...

- Poftiți, pizza calțone! În pița asta toate sunt pe dinăuntru! Face fix 72 de lei.

- Vai de mine, dar o piță costă doar 12 lei! Deci de unde 72 de lei?

- Deci. Cât timp m-ați ținut pe mine de vorbă pentru o calțone nenorocită, am pierdut cinci comenzi. Deci. 60 lei alea cinci pițe pierdute + 12 lei pizza calz... pardon, cu nimic = 72 fix.

Deci plătiți sau vă fac calzzonele guler, pardon, pizza asta cu nimic, ceva mască de păr?! Apropo, să știți că aș fi pariat un milion că sunteți blondă.

Așa, mulțumesc, păstrez restul. Deci vă doresc pa!