Îmi este drag orașul ăsta, îl iubesc chiar și când mă doare. Îi admir cerul, clădirile, câinii și oamenii. În orașul acesta toată lumea se grăbește, toată lumea este într-o continuă luptă cu timpul, într-o perpetuă fugă.
Cel mai bine ilustrează această frică de stagnare pietonii. Pietonul buzoian este un fel de capră neagră umană. Numai cei bine antrenați supraviețuiesc în jungla urbană. Numai cei bine determinați ajung zilnic la serviciu.
Să fugi, să sari, să ocolești, să înșeli turmele de bizoni blindați opriți la vadul unui semafor, să te strecori printre elefanții parcați cu jumătate de roți în rigolă și restul pe spațiul verde cere un efort zilnic bine dozat de cel puțin două ori. Numai cei bine determinați ajung la muncă și numai cei rezistenți se întorc acasă. Dacă eziți, dacă încerci să te odihnești, riști să te trezești lovit, stropit, aruncat în noroi.
Viața în orașul acesta este o curbă, o parabolă, o bretea fără pantaloni. Iubesc orașul acesta, orașul fără trotuare, orașul care hăituiește pietoni.