Scrisoarea n

Draga mea, frumoasa mea, puiul meu,

Nu este drept să-mi ceri să fac asta, chiar dacă o să încerc să o fac. Nu am cum să uit că te iubesc indiferent de cât de mult ar durea asta. Mă văd în cele mai frumoase și în cele mai penibile momente și în toate amintirile mele ești tu, măcar că nu erai cu adevărat prezentă.

Indiferent de ce crezi tu că simt, eu știu ce simt. Simt o gaură imensă, o lipsă atroce. Uneori amorțesc și zic că o să fie bine, ca oricum noi doi mai mult ne-am certat decât ne-am iubit. Că o să fie bine. Dar nu pot uita că așa laș sau indecis, eu am luptat pentru tine, te-am dorit, te-am iubit. Tu n-ai făcut nimic.

Acum nu pot pur și simplu să mă resetez ca un calculator, să te șterg din mine, doar pentru că mă urăști, pentru că până la urmă tu ești parte esențială din eu.

Cât timp te știu acolo, chiar dacă ești departe de mine, nu știu, nu pot să uit cum să te iubesc. Dacă aș putea să schimb trecutul, as șterge tot în afara de tine.

Rațional înțeleg perfect toate cauzele care au condus la acest moment, însă emoțional nici nu pot să mă gândesc.

Fără tine am să mă scorojesc, am să îmi îngroș epiderma în armură și surâsul în rictus. Nu din vina ta, ci din lipsă...

Acum plec de acasă spunându-mi că o să supraviețuiesc, mai târziu mă va cuprinde disperarea că n-o să te mai vad, că n-o sa te mai ating.

Și Doamne cât de mult îmi doresc să te ating și să-mi răspunzi la un sărut măcar cu un fals sărut.

Nu pot, încă nu pot și n-o să-mi cer scuze pentru ca te iubesc!

Între timp, am supraviețuit și am putut.