joi, 19 martie 2015

Colegii mei de navetă

Nu, nu sunt astronaut, sunt navetist adică locuiesc în orașul/satul A dar muncesc în B. În funcție de oră am diverși colegi de navetă. Îi știu pe toți, am avut timp să-i cunosc mai mult decât mi-am dorit. Amărâtul de maxi ne înghesuie atât de tare unul în altul încât ne conduce către o apropiere prost înțeleasă.
Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt cu nasul pe sus, dar nu am apetit pentru țățisme, nu zilnic. După ce-i cunoști îți dorești să-i schimbi, să fii în alt autovehicul, eventual în cel care pleacă la ora cinci în care sunt numai brute obișnuite cu pilitul intensiv și care dorm tot drumul. Nu e mare lucru de spus referitor la ei. Menajeria din minibuzul de la ora șapte merită însă să o cunoașteți puțin:

Polițaii. Sunt doi, un tablagiu și un colonel. Cu tablagiul am copilărit, acum nici nu mă salută. Polițai, punct. Colonelul e ceva de vis, un fel de babă cu pulă. De când are nepoțică cred că i-a venit și ciclul. Are întotdeauna caramele la el pe care le distribuie vulpilor și retarzilor.

Vulpile. Sunt două la număr, una mai bătrână și una mai tânăra. Roșii din unghii până în vârful flocilor, astea două sunt prietenele colonelesei. Își țin una alteia locuri punând poșete pe patru scaune deși ele sunt trei. Cum care trei, coloneleasa, ați uitat? Pericol maxim dacă nu găsesc loc pe scaun se crizează, țipă, plâng, declamă că așa nu se mai poate, să facă cineva ceva, zău!

Mistreții. Ăștia variază ca număr în funcție de ture. Sunt ori doi ori trei. Muncesc pe la ceva fabrici la depozite. Băieți buni Nu vorbesc doar pufnesc și îmbrâncesc. Dacă e să stai lângă unul alege locul de la geam că altfel o sa călătorești pe o singură bucă tot drumul.

Mama și puradelul retard. Ambii sunt de fapt retarzi. Adică eu uitându-mă cum și-a desenat mămica sprâncenele la un lat de palma între ele și la două de occipital, nu mir că ia ieșit copchilul defect. Duce kindărul la logoped dar ea abia știe să lege două vorbe cu dificultate cruntă la acordul între subiect și predicat plus pronunție de rahat. Oricum, de doi ani de când cară boracul la logoped nu văd vreun progres. I-aș sugera să facă altul, dar mă tem că ne umple proasta autobuzul de tembeli.

Bulibașa și piranda. Ăștia de obicei sunt șansa mea să nu mai stau înghesuit pentru că țigan = nespălat, deci nu se așează nimeni aproape. Buba e că el e surd și urlă. Nu merg mereu cu acela maxi și nu mereu împreună. Câteodată el o urcă pe ea și pe urmă zbiară de jos: fă sa cobori unde zice dom șofer!

Apeviștii. Ăștia de lucrează pentru armată sunt niște gigei fără multă minte dar și fără fițe în ei. Nu vorbesc, nu scuipa, nu calcă iarba, nu cedează locul la femei. Dacă zice vreunul din grup un banc râd de se pișă pe ei. Dacă le zice altul o glumă doar clipesc des.

Chiloțăresele. Și aici numărul variază în funcție de ture, dar în general sunt doi ei și patru ele. Ei doi chirăie și bârfesc mai tare decât ele. Una dintre chiloțărese părea atât de serioasă încât am crezut la început că e ceva contabilă care face socoteli pe telefon. De fapt dă de mâncare unei pisici vorbitoare, sau joacă candy crush.

Corporatiștii de rang trei. Sunt doi trei inși care deși se cunosc între ei, se prefac că nu. Genul desk oficier pe la bănci, Orange, Vodafone, puii mei. Teoretic sunt niște domni la costum cravata și geantă de laptop, practic niște pârliți proveniți din supraproducția facultăților private de management.

Profesoarele. Uzual e una singură, gri, slinoasă, care predă fizica sau tehnologie, dar categoria se gonflează în perioada bacului și a altor examene cu alte cinci șase bucăți creaturi gălăgioase cu părul bigudat, înfumurate, veșnic surmenate, puternic cremuite și supărate pe sistem.

Șoferii. Atât cei de la volan cât și cei ce le stau alături și care se cred așii circulației. Uite-l și pe ăsta cu skoda, nii la boul cu opelul... Nimeni nu știe mai bine ca ei, toți ceilalți participanți la trafic, sunt niște proști, mama lor cu cine le-a pus covrigul în mână.

Elevii. Cei mai cuminți pasageri din lume, fără să exagerez nimic, sigurii zâmbitori și vii. Odată urcați cu căștile în urechi își vede fiecare de mobilul său. Îmi e greu să cred ca din acești tineri or să iasă mai târziu toate categoriile menajeriei descrise mai sus și încep să bănuiesc că războiul între generații a fost inventat de maturi ca să-și scuze involuția.


În concluzie: la navetă, la toții nii greu, da nu la toți la fel!

2 comentarii:

  1. Excelentă descrierea personajelor! Pot fi lesne vizualizați, ai surprins foarte bine anumite trăsături ale unor categorii socio - profesionale. Sunt colegii tăi de navetă, dar pot fi și ai nostri, ai tuturor, mutați din acel minibuz în orice altă comunitate.:))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am mai ratat cativa, poate o sa revin cu Colegii 2.

      Ștergere

Comentarii mucegaite