Spovedania unui blogăr pervertit

   Au trecut câţiva ani de când am blogul asta, nu conteză câţi, că nu aniversez nimic în afara egoismului. Anii au trecut pe nesimţite pentru că eu sunt un nesimţit şi dacă eu nu simt atunci cine?! Astăzi, habar nu am de ce, am recitit ceva scris pe la început. M-am şimţit  ruşinat, umilit. Cel vechi mă pişă în creştet la orice moment. Cel vechi era mucegăit, visceral, aproape sincer. Eu cel de azi sunt o târfă digitală, un pervertit, un prostituat al cuvîntului. Ruşine să-mi fie!

   Am început acest blog scriind numai pentru mine, făcând din scris un fel de exorcizare. După fiecare articol mă simţeam uşurat, ca după o vomă ce îţi eliberează pântecele de un aliment stricat sau imposibil de digerat. Nu scriam niciodată presat de termene, nu căutam idei; subiectele mă căutau pe mine, nu eu pe ele.

   Astăzi mă simt obligat să vărs ceva în eter măcar săptămânal. Astăzi mă uit la statistici, la trenduri, la curbe şi zig-zaguri. Am trecut la diacritice, am pus poze cu surse si drept de autor. M-am înscris în agregatoare, am votat pe alţii ca sa fiu votat. Am pus virgule mai puţine, am folosit punct şi alineat, deşi mi-am dorit să-mi înşir ideile aşa cum se pişă omul beat. Am făcut toate astea ca să vă vă fiu pe plac.

    Voi cei ce mă citiţi, voi sunteţi vinovaţi; voi m-aţi schimbat. M-aţi cerut şi m-am dat. N-a mai rămas mare lucru din mine pentru mine. Abia acum înţeleg că dependenţa de Facebook este bazată nu pe comunicare, ci pe frica de nimic, frica de non existenţă, spaima că nu exişti dacă nu te confirmă alţii.

   Oh Mucegaiule, eşti un amant minunat, adică erai. Mi-ai dăruit atât de multe la început încât acum dragostea ta mă doare prin însăşi a ei absenţă. M-ai obişnuit cu extraordinarul, mi-ai tocit simţurile cu diamantele cele mai dure, iar acum imi oferi drept consolare o banală batistă de hârtie ca să-mi şterg lipsa ta de pe trup. Te-am alăptat  ca pe un miel, dar  tu mi-ai muşcat sfârcul ca un lup. Te iert, dar nu te uit.

   Iar pe voi, pe cei chemaţi drept martori, vă urăsc pentru că v-aţi transformat peste noapte din spectatori în strigoi. Aţi pretins trup acolo unde doar ceaţa rodeşte al imaginaţiei fruct. Voi cei ce mă citiţi m-aţi schimbat. Aţi crescut pentru că v-am auzit. Nu ar fi trebuit să vă răspund, nu ar fi trebuit să vă admit existenţa. Astăzi mă spovedesc vouă ca unor zei şi vă reneg. Am să vă dărâm altarele, am să vă necinstesc fecioarele, am să vă risipesc cenuşa dorinţelor în vânt. Mărturisesc că plâng, pentru că ştiu egoistul adevăr absolut.

   Nu am nevoie de voi, mă vreau doar pe mine înapoi!

Nu mai urmăriţi seriale medicale, că faceţi urdori!

   Ţin să mulţumesc pe această cale doamnei/domnişoarei SixtyNine care mi-a scos în cale acest subiect, şi bineînţeles, mamei sale. Dar mai bine îi mulţumesc mamei mele că m-a făcut rotund la cap şi cu fobie faţă de spitale.

   Din motiv de cauză al acestui fapt, am scăpat neatins de mania serialelor cu doctori. Adică la unul singur m-am uitat şi io, dar era grila tv atât de îngustă încât Dr. Quin chiar nu se pune.

   Dragi prieteni pixelaţi, ce plăcere perversă poate cauza unui om să vadă serii întregi de boli incurabile, panoplii cu unelte de tortură, sânge şi ficaţi săriţi pă păreţi? Cum puteţi să idealizaţi acele personaje, ştiind prea bine că în realitate medicii sunt nişte maşini de strunjit cu comandă numerică?

   Pe bune că cei mai realişti doctori sunt roboţii medicali din filmele SF, ăsta fiind singurul loc unde Star Trek o suge nasol.

Sfat sfătos de om (încă) sănătos, pentru domniţa cu un şase pe faţă şi unu pi dos:

- Nu te mai uita dragă la Dr. House, că e periculos, un nebun viţios, care "soluţionează" cazuri atât de savante că lui Leonardo DaVinci nu i-ar mai rămâne de inventat decât mersul pe jos iar lui Sherlock Holmes nu i-ar rămâne un os de ros. În caz că te lapezi de House M.D., să nu te pună naiba să te uiţi la Anatomia lui Gray, că ţi-o iei. Serialul ăla sodomizează actul medical prin telenovizare şi este probabil comandat de producătorii de şerveţele nazale, a doua mafie mondială după trusturile farma.

Concluzia este aia din titlu.

   Nu mai urmăriţi seriale medicale, că faceţi urdori!

MD la magazinul de bărbaţi

   Ieri mă sună MD. Era în mall, la magazinul de bărbaţi, că erau oferte. Bărbaţii se terminaseră aşa că s-a apucat de cumpărat şosete şi cică să-i mai spun odată cât suport la labă şi dacă am alergie la caşmir.
   După ce ne-am certat pe texturi si culori, am trecut la dimensiuni. La culori a câştigat ea, cu replica: Radule, griurile nu sunt culori! La dimensiuni am cîştigat io. Adica  i-am spus: draga mea, dacă tot îmi iei şosete colorate în nşpe mii de nuanţe, ia-le lungi până la subsiori şi dacă nu mi se potrivesc în picioare, le folosesc ca fular de sărbători! Sau ia-mi şi nişte jartiere ori bretele pentru şoseţi, cum purtau gangsterii americani prin 1932. A tăcut femeea, să nu se certe cu nebunul. Azi imi zice:
   Ştii ca te-am sunat ieri de la şosete... Ca să-i fac unuia loc, mă apropii de stand, adun ce-am de adunat, le leg una de alta, le fac cârnat să un le pierd si plec, ţanţoşă, prin magazin. Bag de seamă că se cam uita lumea la mine, da' îmi ziceam "Mădălino, eşti dilie... ţi se pare!".
   Mai iau cîte ceva ceva, apoi într-un târziu merg la cabina de probă şi mă văd în oglindă. Pe burta  mea era un sticker mare: "şosete bărbaţi XX lei".
   Se lipise nemernica de tricou! Nimeni nu mi-a zis că am preţ de burtă, ori au crezut că la magazinul de bărbaţi, preţurile se pun din burtă, de către femei!
   Luviu, MD!
sursa foto

Dau tot atât bine cât primesc

Nu vreau să citesc printre rânduri

Ştiu ce e bun, ce sunt bunele gânduri

Ştiu ce mă face bine să simt 

Nu vreau conflicte fără sfârşit
 

Şi ştiu ceea ce este drept

Ştiu precis ce este corect 

Şi mai ştiu ce este greşit

Ştiu exact ce este greşit
 

Dau tot atât bine cât primesc

Dau tot atât bine cât găsesc

Ştiu timpul când e, să înclin capul supus
Ştiu că răspunsul bun e cel niciodată spus

Şi cu nici un decret n-ai să mă forţezi
Să devin altul decât cel ce-l vezi

Şi ştiu ceea ce este drept

Ştiu precis ce este corect 

Şi mai ştiu ce este greşit

Ştiu exact ce este greşit

Dau atât bine cât primesc

Dau tot atât bine cât găsesc

Dau atât bine cât primesc

Dau tot atât bine cât găsesc

Ştiu care stradă să o traversez

Ştiu când să dărui sau să trişez
Ştiu ce e drept, ştiu ce e eronat

Ascultă-mă sau am terminat 

Ştiu, nu e altul ca mine într-o mie

Sunt unic şi aşa trebuie să fie

Ăsta mi-e drumul, felul de a fi

Şi singura-mi cale de a simţi

Şi ştiu ceea ce este drept

Ştiu precis ce este corect

Dau tot atât bine cât primesc.

Jocurile Doamnei 3

Cu o piatră ţinută în pumnul protejat de cârpe am spart ochiul de geam cel mai apropiat de tocul uşii. Taximetristul se face mic în scaun de frică să nu îl vadă careva. Ascult o clipă. Noaptea este tânără şi în afara zgomotelor marelui oraş nu se aude nimic. Trag siguranţa şi ridic uşa doar cât să mă strecor pe dedesupt. După ce o cobor la loc, rasuflu uşurat. Credea că dacă blochează receptorul de la telecomanda nu pot să mai intru, ha ha ha.

În acel moment se aprinde lumina. Doamna în cel mai descheiat şi roz capot posibil, se holbează la mine.

-Tu! Tu ai mers prea departe. Ai spart geamul la garaj! Să ştii ca am chemat poliţia şi...

Din trei paşi ajung la ea şi o înhaţ lupeşte de gât. Îi pun o palmă peste gură.

-Pe mă-ta n-ai chemat-o?

-Mmm ghhm de ce, gâfâie doamna printre degetele mele?

-Ca să vadă cum ţi-o trage boschetarul la tufiş!

Nici dacă exersam o lună nu-mi ieşea mişcarea cu care am aruncat-o fix peste sacii plini cu lavete murdare, reviste şi pluşuri roase sau decolorate de soare. Doamna ţipă anemic încercând fără succes să ţină cârpa roz peste carnea ei fragedă. Simt ca mi se duce pulsul la două sute în momentul în care o văd aşa expusă. Năvălesc peste ea şi o iau pe sus.

Înainte să îşi dea seama ce se petrece, doamna are mânecile halatului prinse în menghină şi mâinile captive înăuntru. Halatul suflecat şi legat cu cordonul o ţine imobilizată ca întro cămaşă de forţă. A doua oară în aceiaş zi doamna rămâne fără aţa din cur care devine dop în gură. Cât timp îi leg gleznele de cîte un picior al bancului, doamna bâzâie ceva.

Dau pantalonii şi chiloţii jos, apoi cămaşa pe care i-o trec peste cap iar mânecile le răsucesc după pumn. Un deget trimis drept sondă în gaura neagră interlabială mă convinge ca doamna a atins masa critică. Asudă febril pe dinauntru. Fără discutii trebuie să îi pun termometrul. O fac dar din mai multe tatonări, motiv pentru care doamna îmi găureşte cămaşa, scuipă resturile de bumbac ars plus dantela dintre dinţi şi strigă:

-Trage-mi-o odată, trage-mi-o tare, nenorocitule!.

Aşa deci, zic eu în gând şi intru în ea ca ursul în peşteră. Întru şi dau, şi dau. Dau cum dă surdul în tobă şi orbul în şubă, în timp ce ricanez dinapoia ei:

-Îti place fă aşa? Nu e bun patul pentru tine, nu e bună mătasea. Aşa vrei tu să fii luată, plină de ulei şi motorina în miros de lături şi latrină, nu parfum şi cremă fina. Nu vrei romanţă duioasă, tu vrei să te injure aurolacu' în timp ce ţi-o iei la melasă. Na fă, e bine? Ia fă, ţine să-ţi ajungă!

Şi i-a ajuns. I-a ajuns pâna la col, pînă în gat, până în creier, acolo unde sula înlocuieşte la femei glanda pituitara. Eu am ajuns până la etaj, acolo unde e baia în care am intrat să mă spăl după mozol.

Bing bang, soneria. O aud strigând pe Doamna, din baia de jos:

-Iubitu', stai acolo că răspund eu!

Ies cu prospul în talie şi şoptesc pe geam.

-Liber Vasile, multumesc încă o data!

-Seara bună şefu', zice omul în uniformă după care urcă la volanul taxiului şi o ia din loc.

Doamna se întoarce foşnind dintr-un capot nou. N-am să pricep niciodată care e atlas si care e mătase. Ăsta să fie păcatul meu. Cert este că acel capoţel e un ambalaj tare aspectuos.

-Cine era fă, joc eu încă o clipă rolul precedent?

-Poliţia dragă. Cică sa fiu atentă că în cartier a aparut un individ dubios. Se cam uita la mine, caraliul. Dar tu cu cine vorbeai?

-Cu nimeni. Aşa i-ai deschis uşa? Cred că bietul poliţai a plecat în trei picioare.

-Mmm ce să zic, avea nenea o caschetă lăsată pe ochi şi uite aşa un baston...

-Alo doamna, revino pe orbită! Mâine seara cât mă duc eu sa achit chiria la apartament, tu iei copii de la mama soacră şi serbăm aniversarea căsniciei şi în varianta accesibilă minorilor. Adică la mall. Hai să ciocnim.

-La mulţi rigolierul meu romantic!

-La mulţi ani perversa mea de catifea!

Ăsta este al cincilea an în care jucăm Jocurile Doamnei ca să ne salvăm căsnicia de la divorţ şi viaţa sexuală de la ruina rutinei. An după an, devin din ce în ce mai priceput. De exemplu ştiu deja ce-i trebuie Doamnei pe anul viitor. Dacă e cuminte primeşte un poliţai. Dacă nu e cuminte, primeşte doi.

Jocuri plăcute prieteni, să câştige cel mai bun!

PS: Dacă nu v-a plăcut finalul, vă ia toţi dacii!
(merci de expresie, Pitigrasule)
sursa foto

Jocurile Doamnei 2

Abia am parcurs o sută de metri până la primul stop că taximetristul a exclamat surprins:
-La dracu, cucoana se întoarce! O fi uitat ceva.

-Ne-a văzut? Întoarce, că a prins roşu, trage pe dreapta să cobor lângă pubele. Dispari, că te sun eu!

Doamna parchează aproape de tomberoane, deschide uşa garajului apoi portbagajul. Când se apleacă după al doilea sac de gunoi, mă postez în spatele ei. Scapă punga din mână când mă vede bălind de data asta foarte reuşit. Fumul chiştocului aprins în grabă îmi intră în ochiul stâng care se zbate încercând să scape de tortură.

-Am ceva în sac pentru tine, se bâlbâie ea.

-Şi io am ceva pentru tine, rânjesc eu apucând-o de mână. Chiar aici, spun ghidând mâna ei fină între cracii pantalonului. Vrei să vezi? Sigur că vrei! Îi simţi mirosul? În slobozu meu, ştiu că-l simţi!

Doamna roşeşte violent. Începe să respire rapid ca şi cum ar fi alergat. Îi smulg telecomanda din mâna, o trag după mine în garaj şi închid uşa după noi. Lumina puţină cade de sus într-un unghi în care trăsăturile ei se lungesc în mod grotesc. Brusc simt că o urăsc. Îi sucesc braţul la spate şi cu cealaltă mână o înhaţ de părul îndreptat cu placa. O rabatez peste bancul de lucru cu capul aproape de  fălcile menghinei de pe latura opusa

-Nu mişca că te julesc!

Îmi vâr mâna între pulpele ei, strecor degetele după elastic şi îi trag chiloţii în vine. Pantalonii mei cad liberi după ce desfac funia cu care erau legaţi. Chiloţii se lasă greu de parcă au fost sudaţi. Îi petrec funia după gât şi o răsucesc cu faţa. Doamna lasă privirea ca şi cum i-ar fi ruşine. Cutra.

-Îţi place ce am aici, da? Pupă-mă fă, zbier eu!

Doamna se apleacă lent, apoi îngenunchează.

-Pe gură curvo, pe gură, strig ceva mai încet! Încep să râd răutăcios.

Ea deschide gura să protesteze, dar o apuc cu degetele de obraji şi o ridic ca pe un peşte de operculi. Îi trag o flegmă între amigdale, apoi o îmbrâncesc înapoi peste o ladă. Ea se şterge întinzându-şi grotesc rujul.

-Ce ziceai fă că ai pentru mine, bani, maşini, tablouri?

-Nişte haine, rămase de...

-Băga-ţi-ai zdrenţele în cur să te caci şnur! Dă-te dracului!

Trag pantalonii în sus şi apuc telecomanda. În timp ce ies dau comanda de închidere. În uşa care coboară, Doamna se apleacă fluturând mobilul şi strigă după mine:

-Unde pleci bă, stai aici că acum chem poliţaii!

-Chemă pompierii fă, poate se îndură vreunul să te stingă, că tot te-am lăsat încinsă!

Va urma?
(Spune da, te rog eu! Tertipurile îmi suflă în ceafă.)
sursa foto

Jocurile Doamnei

Aleg din coşul de rufe cea mai murdară pereche de chiloţi, cel mai descusut şi îngălbenit la subţiori maieu. Arunc o privire la ceas. Este târziu şi eu nu am cămaşă murdară. Trag una albă de pe umeraş, îi frec mânecile şi gulerul pe răzătoare, apoi o înghesui în găleata de gunoi, o scot, o pun pe masa de călcat şi reuşesc chiar să o ard pe alocuri. Pantalonii i-am sfaşiat de ieri între craci iar rivanolul cu crema de mâini simulează perfect o pată lăbărţată de... De ceva. Pentru veridicitate mă chinui şi scap doi-trei stropi pe ei. Trag "hienele" în picioare apoi le scot. Am uitat un lucru. Ghetele arată suficient de dezlipite şi scâlciate în bot dar nu put deloc. Arunc în fiecare câte un anșoa şi o bucată de feta, apoi le încalț din nou. Drace, e târziu. Dau cu bulion pe frunte şi pe gât, apoi bag sub limbă o felie de sfeclă roşie. Ies pe uşă cu puţin înainte de unsprezece.

Reuşesc să cobor din taxi exact când Doamna, încuie poarta garajului. Cu mâna pe geam, atentă la telecomandă nu mă observă cum mă trântesc în fața maşinii şi dau cu pumnul în capotă.

Sare speriată afară şi când dă cu ochii de mine trage o înjurătură. Nu pare deloc speriată. Se uită la mașină căutând zgârieturi, apoi pe asfalt după pete de sânge. Nu ştiu de ce ratez momentul. Poate din cauza parfumului ei ratez să gem, ratez să bălesc. Descleştez maxilarele, dar ea mă înjură iar ,apoi mă scuipă cu o uimitoare precizie adunat şi abundent, drept în gură. Cu dezgust mă ajută sa mă adun de pe asfalt, apoi mă reazemă de gard. Cât timp cotrobăie în poşetă mă ţintuieşte cu o cizmă în piept. Se apleacă şi îmi îndeasă un pumn de bancnote în buzunar. Îmi cere să mă evapor. Când maşina ei dispare după colţ, taximetristul parchează lângă mine.

- Acasă şefu', sau mai aveţi clienţi la schimbu' unu?

- Urmăreşte-o, îi spun eu aruncând o flegmă grena!

Va urma?
Până atunci iată că femeia nu s-a putut abține și a dat cu ciocul răstălmăcind jocul

foto: movi4botosani