Creier de plastic

Îmi șterg nasul cu două șervețele umede din polietilen tereftalat. Mă roade stomacul iar gândurile îmi trec prin cap stohastic ca blondele prin pat. Scot o tableta de vitamina C din blisterul de polistiren, iar curentul îmi zboară folia de aluminiu plastifiat dintre degete. Vântul bate rece, gata sa treacă prin jacheta căptușita cu fibră poliesterica și față poliuretanică care seamăna perfect cu pielea de vită.

Iau loc la o masa epoxi-granit cu blat melaminat, trag tava din polipropilena mai aproape și din caserola de policarbonat înfulec mâncarea cu aroma pregnantă intens procesată. Se întețește furtuna. Ambalajele și foliile de polietilena frumos colorate din crengile copacilor par frunze gata să fuga de iarnă. Îmi huruie burta ca un extruder uzat iar capul stă să-mi expandeze ca o matriță prost etanșată.

Sar în picioare. Scaunul imitație de răchită se răstoarnă lovind țigarea doamnei de alături. Jarul îi face o gaură urâtă în plasa ciorapului de poliamidă. Oscilez de câteva ori încercând să-mi țin firea și echilibrul. Reclamele îmi valsează în fața ochilor. Mă precipită spre spațiul verde. Gura mi se deschide, mandibula coboară, maxilarul rabatează iar pielea bine gresată de margarină culisează până la ochelarii de soare înșurubați în creștet. Cu un icnet mut mă eliberez.

Aerul are gust de fum. Privirea panoramează bombeul polivinilic și activează zoom-macro pe grămada proaspăt purjata în iarba. Circumvoluțiunile lucesc topit a grafit și cupru. Câteva cabluri trecute de tranziția vitroasă mi s-au lipit de talpa siliconică. Nu-mi pasă. Îmi trebuie doar un alt creier de plastic.