Ușile

Dintotdeauna lumea noastră a fost plină de uși. Unele erau acoperite cu ramuri, altele cu stânci, iar cele mai multe cu scânduri simple sau ferecate în metal. Sunt atâtea feluri de uși că n-are rost să te gândești. Pana și modul cum le deschizi are milioane de posibilități. Un brânci, o apăsare de clanță, un cod tastat, sau o comandă verbală eliberează deschiderea și te lasă să pătrunzi dincolo. Iar dincolo poate fi orice: o bucătărie, un laborator militar secret sau o altă lume.

Tot de când lumea (a noastră, bineînțeles), ușile au fost ascunse, bine păzite și au fost deschise, de cele mai multe ori, numai de cine trebuie! Marii filozofii știu că și mintea are uși. Unii le-au deschis și au aruncat o privire Dincolo.

Ce se întâmpla când cei neavizați deschid o ușă? Păi dacă e ușă de la camera fratelui tău mai mare, pe care e desenat semnul interzis, s-ar putea să-ți cadă ceva în cap sau să primești vreo scatoalcă. Dacă-i ușa cuștii leului de la zoo, mai trebuie oare să-ți desenez ce-o să pățești?

De obicei semnul că ai voie să deschizi o ușă, este orice poate înseamnă o cheie. Ai cheie, înseamnă că ai voie să deschizi ușă. Dacă ai cheia, poți să intri, să ieși, sau să lași pe altul să o facă. Depinde cât de tare te temi de ce poate fi dincolo de ușa aia.

Azi am găsit în minte o cheie. Odată cu asta am descoperit că am două mari dileme. Unu, nu văd nicăieri ce ușă deschide cheia! Doi, dacă găsesc ușa, să o deschid sau să-mi văd de treaba mea?

Cinstit, ar mai fi încă o problema; cheia nu este de fapt decât un fel de dublură sau șperaclu. L-aș arăta cuiva să mă sfătuiesc în privința dilemelor care mă macină, dar cum să fac asta, când șperaclul meu este în esență, doar o idee? Cine poate împiedică o idee să se multiplice odată ce a fost enunțată în prezența unei alte persoane? Un cod, o cheie la cheie?

Ia stai, dacă ușă poate fi oriunde, înseamnă că poate fi chiar aici, deci nu contează unde-i încuietoarea!

Răsucesc ideea de cheie în ideea de încuietoare și Ușa se deschide. Dincolo, un coridor duce către cea de-a doua ușă. Mă gândeam eu că n-o să fie simplu. Răsucesc cheia în ușa următoare și prima se închide fără zgomot în spate, în stânga, pretutindeni în jurul meu. Pășesc dincolo de primul hol anticipându-l pe cel de-al doilea. Stai puțin, aici pare că s-a schimbă ceva. Să fie lumina, aerul? Aerul o fi într-adevăr aer? Continui înaintarea cu cheia înainte traversând „n” holuri trecând prin „n+1” uși. De ce or fi trebuind și holuri, nu era mai simplu să descui doar n uși? Asta este! Nu exista holuri ! Deschid ușa și… am ajuns! Unde, asta-i întrebarea!

- “Unde”, așa se numește lumea noastră!

Puștiul bălai și ciufulit face biluțe din mucii din năsuc, continuă în timp ce mă măsoară din priviri cu un aer trist.

- Unde-i mama, unde-i tata?

- Poftim, ce tot spui acolo, te-ai pierdut?

- Pentru unul care a intrat aici cu cheie și nu a fost uitat ca restul lumii, ești de-a dreptul prost!

- Ia ascultă piciule, cred că ți-aș putea fi tată, dă puțină dovadă de respect!

- Serios, dar ce, ai cumva mai mult de 200 de ani, ca să-mi poți fi tată?

- Deci tu ai 200 de ani, da da.... Păi la așa etate ar trebui să porți niște țoale mai retro.

- Ei asta-i buna, le-a uitat cineva și le-am găsit eu! Nici nu-ți trece prin minte ce pot uita unii.

- Adică vrei să spui că asta-i lumea obiectelor pierdute?

- Am zis eu ca ești prost, dar nu mă așteptam să am atâta dreptate. Asta-i „Lumea a tot ce s-a pierdut vreodată în univers”. Aici regulile se schimbă după cum bate vântul uitării iar nimeni și nimic nu rămâne nealterat.

Peste picioarele mele se abate un baston. O siluetă gârbovită trece printre noi șontâcăind.

- Cine-i bătrâna?

- Mama uitata a lui Cosmin Olăroiu. Săraca femeie, o vreme după mediatizarea cazului, s-a zbătut între lumi, apoi a fost uitată de toată lumea și a rămas aici!

- Eu nu-mi aduc aminte nici măcar că Olăroiu a avut o mamă!

- Vezi, ce ți-am spus! Hai să-ți fac un tur, că bănuiesc că te grăbești!

- De ce să mă grăbesc?

- Iar ești naiv, până și de timp poți uita… teoria relativității… știi?!

- Pe asta o ține minte toată lumea! Cred că sunt în siguranță!

- Treaba ta, ideile se uita cel mai ușor. Hai să mergem!

Lumea „Unde”, este un caleidoscop care din fericire prezintă zone intermediare, așa că până pășești de la o imagine la alta, ai timp să-ți ferești mintea de o criză. Așa ar fi corect cu atâtea fracturi logice. Culorile frumoase dintr-un loc îmi par cam șterse, prăfuite și bolnave în următorul. În unele zone totul este alb/negru iar în altele, retina te doare de atâta intensitate sau strălucire. Zgomotele se împletesc cu muzica, frigul cu arșița, așa ca atunci când obosesc, piciul propune să ne odihnim într-o zona de tranziție. Peste tot, indiferent de lumile în care au fost uitate, zac diverse obiecte. Pentru ele îmi pierd cel mai repede interesul. Admir însă îndelung ființe mitologice uitate, extratereștri uitați, bătălii uitate și deodată mă răvășește o furtună sufleteasca.

- Stai liniștit, este doar o grămadă de sentimente pierdute, mă consolează piciul!

- Auzi, ce-i cu fumul ăla negru, și ce miroase așa?

- E de la crematoriile lagărelor naziste. A început lumea să uite de ele, dovadă că cu fiecare zi fumul devine mai dens!

- Nu se poate piciule, nimeni nu uită așa ceva!

- Serios? Ia uită-te la ciuperca aia, vezi cât este de mare? E de la o explozie nucleară! Știi ce-i acolo de unde a pornit furtuna de sentimente? Vino, privește creatorul necontestat, apoi presupus, respins, umilit și uitat.

Inima îmi bate nebunește și cad în genunchi năucit.

În mijlocul sferei de lumina, iubirea pierduta pulsează căpătând volum înmiit în fiecare clipă. În mijlocul sferei aurii, la capătul unui tunel luminos, un tânăr brunet și un bătrân alb ca spuma marii apar și dispar lent, în timp ce privesc imaginea intermitenta a unei pasări care luminează ca soarele.

- Dumnezeule mare!

- Chiar El. Trinitatea încă nu-i completă, pentru că deși este neglijat de ei, Sfântul Spirit, încă le mai bântuie cugetul catolicilor!

- Ajunge, nu mai pot; hai să plecam de aici!

- Încă una, ca să echilibram balanța și după aia faci cum crezi!

Puștiului cu părul ca focul începe să i se înnegrească zulufii văzând cu ochii.

- Auzi, tu nu erai blond?

- Probabil, ai mei au uitat cum aveam parul; în curând o să mi se mi se schimbe și chipul. Păcat, mă obișnuisem cu înfățișarea asta! Hai să-ți arat ultimele sosite în lumea „Unde”.

-Uite, ăla este un criminal în serie, celălalt care se descompune văzând cu ochii este cel ce a creat virusul EBOLA iar celălalt cu masca de oxigen, este cel ce a creat HIV-ul.

Iată Iadul. Nu te lasă agățat de demonii cu chip de înger, că sunt niște parșive! Uite, domnul cu coarne de colo este Lucifer, care din cauza infatuării de a se crede egalul lui Dumnezeu și a-și pune prea multe nume, începe să fie uitat tot mai des. Lasă-l să strige, că nu-i bine să vorbești cu el. Uite, furtuna aia curcubeu, este formata din prejudecați xenofobe, rasiale, sexuale și cate or mai fi pe lumile din afara ăsteia! Aia mai firavă este formata din ură, frică, și ignoranță. Și acolo...

Deodată mă zgâlțâie o voce cu vibrații de tenebre:

- Tu chiar crezi că-l poți ignora pe Prințul Întunericului, stârpitură? Cine crezi ca ți-a dat cheia aia? Ai adus-o înapoi, dă-mi-o și să încheiem povestea!

Piciul mă înhață de mana și fugim către cea mai apropiata zonă de tranziție.

- Fugi, fugi și nu uita să încui în urmă, zice piciul apoi brusc părul îi încărunțește, carnea îi curge ca nisipul prin clepsidra cutiei toracice. Grămada de oase întinde mâna spre mine încă o secundă, apoi se se prăbușește în țărână.

Belzebut, capătă o noua înfățișare în momentul în care eu sau altcineva de aiurea ne aducem aminte acest nume. Lângă zona de tranziție o fetiță privește în oglindă, înțepându-i luciul cu degetul. De fapt semnul este pentru mine.

- Acolo ești în siguranță, spune ea, iar eu mă arunc spre luciul ușii cu cheia înainte. Iadul își extinde limitele, împingând Zona Tampon mai departe decât am reușit să sar eu. Întorc fața către dezastru și de frică, sunt aproape gata să leșin. Fetița se interpune între mine și haos cu brațele deschise. În fata ei se deschide o gigantică vizuina de iepure, o înghite, apoi absoarbe ca un aspirator întreaga colcăiala demonică.

- Mulțumesc Alice spun eu, apoi răsucesc cheia și ies, închizând ușa în jurul meu.

Oare mai trebuia să fac ceva? Acum în timp ce-mi trag sufletul, mă gândesc că niciodată nu am stat bine cu memoria. Aoleu!

Nu vă supărați, vrea cineva cheia asta, că mi-e teamă să n-o uit pe undeva! Și dacă o uit...

sursa foto