Mic măcel la scara 3

A fost o pauză scurtă ca alea dintre două secvențe de film. Nici un transport mecanizat, mi-a trecut prin minte când am revenit la realitate. Frate ce revelații pot să-ți ofere un leșin! Mașinile din parcare... Protectorii le-au aruncat în aer când tipii ăștia au încercat sa le folosească. Acum este clar că dracii roșii au ceva vehicule asemănătoare pe acasă, altfel nu riscau să le încerce. Sper că explozia i-a crăpat pe mulți.

Primul cap de pitic de care ne împiedicam, mă face să borăsc instant.

- Dacă-l arunci și pe ăsta în sac, poți să-l cari numai tu, zic eu către Rondea. Pe bune, abia mi-am revenit.

Rondea n-are nici un gând. Se pare că nici lui nu-i este bine. O fi de la amoniac sau din cauza căpățânii care arata oribil. Craniul are ochi galbeni de câine, pleoape portocalii, gura are buze subțiri ce nu reușesc sa acopere zimții mărunți și rari care rânjesc galben crom. Ceea ce am crezut noi că e o cipilica cu doua coarne de arlechin, sunt cele doua bose craniene, care fac parte din cap. Din una se scurge ceva ce cred că este echivalentul lor pentru creier. Bleah! Chiar dacă n-ar fi fost galben vârstat cu vinișoare mov ca puroiul unui furuncul, tot aș fi fost scârbit pentru că urăsc creierul!

Ne ușchim în viteză, ținându-ne în umbra pomilor și ajungem în stradă. Aici avem minunata surpriză să o descoperim goală. În capătul opus, la vreo trei intersecții se vede o Poartă care continuă să verse creaturi roșii îmbrăcate fistichiu. Să mă ut! Ori Protectorii trișează, ori consideră dimensiunile piticilor un handicap suficient, că prea aduc mulți.

Mergem de-a lungul unui complex de blocuri turn. Pe o ușă, ca o amintire a unor vremuri apuse, literele îngrijit pictate pe geam anunță: Bl. 21 Sc. 2. Deodată din scara următoare, vedem o mână făcându-ne semne. Ne precipitam într-acolo și ne trezim în fața Dușmanului! Douăzeci de bucăți, cel puțin! Înainte ca prima săgeata să plece spre noi, apuc sa admir rânjetul arlechinului care agita un braț uman secționat. Deștepți dracii, ne-au întins o cursă mortală.

Instinctiv ridicăm scuturile dar eu o fac cam târziu pentru că simt că am fost atins la pulpa piciorului până acum teafăr. Sper ca nu-s otrăvite gândesc, înainte de a năvăli ca berbecul cu capul înainte. Primele mele victime îl includ pe nenorocitul care ne-a băgat în capcana. Simt o satisfacție vecina cu ejacularea când îi zbor un corn.

Zici că dau in bureți uzi. N-am timp sa-l toc cum vreau, ca vadă alți pitici care au reușit să-și încarce sarbacanele. Rad doua mâini înarmate dintr-o sigura mișcare și cu un salt, mă agat de gratiile de deasupra intrării. Saltul mă surprinde și pe mine prin amploare, caci după ce-mi dau drumul ajung chiar în spatele lor. Nu mai apuc sa căsăpesc decât unul, că îi cosește Rondea la propriu, cu o chestie modificata dintr-un nunceac. Ori ăștia nu prea au oase ori tovarășul nostru a luat steroizi, că prea a trecut prin ei ca prin brânză lama aia.

- Să moară tata a zecea oară de nu-i fac tăiței zice Rondea.

Ne uitam unul la altul uluiți. Trei contra douăzeci și nu numai că am scăpat vii dar suntem și învingători! Din semiobscuritatea scării aud șușoteli și chemări insistente. Sunt câțiva arlechini acolo, care nu știu exact cine a învins. Ne bucurăm să constatăm că gratiile sunt solide și ușa poate fi blocata; din nefericire operațiunea ne costă nunceacul.

O luăm la goana, până nu vine grosul după noi. De următoarea scară ne apropiem precauți; pe treptele de beton stă și fumează, de parca ar fi în vacanță, la pescuit, un tip care mi se pare cunoscut. Când ne aude întinde mana după toporișca cât lopată de zăpadă și atunci îmi pică fisa. E fratele canibal nr. 3, cel pe care n-am reușit să-l ucidem acum o săptămână.

- Buna ziua vecine, zice el rânjind cu dinții piliți spre Coidză! Te-am căutat de câteva ori să reglăm conturile, dar nu te-am prins. Acum, acum chiar nu mai am chef!

- Dacă te gândești încă la asta, trebuie să treci prin mine! Eu sunt cel care ți-a omorât frații, nu el, spun eu hotărât sa-l ucid chiar dacă nu încearcă nimic. Mint parțial. Poate că acela cu electrodul înfipt în cap de Rondea supraviețuia dacă nu îi luam capul? Canibalul se schimbă la față și se uită cu interes nou la mine:

- Deci a ta este sabia! O armă bună nu se abandonează chiar dacă are tăișul știrbit. Se întinde către o tolbă imensă.

Îl urmăresc, pregătit să-i zbor mâna, așa cum i-am tăiat lui frate-su piciorul. Dar canibalul scoate o teacă nouă și mi-o întinde încet:

- Te rog sa accepți asta cu viața mea în ea!

Sunt atât de uluit încât am nevoie de câteva ghionturi și priviri insistente la ceas și la cap din partea lui Rondea ca să zic:

- Aa...bine, accept!

- Hai sa ridicam ancora, Majestatea Ta mă îmboldește Rondea. Apoi în șoaptă: nu te pune cu ăștia că nu e de glumit, sunt nebuni toți. Geana pe el.

- Cum te cheamă prietene, zice Rondea apoi către bestie!

- Riga, zice el, și scuipă o flegmă drept pe bombeul ăluia.

Rămân ultimul ca să-mi supraveghez noul „prieten”. De când cu Restaurația, n-au mai rămas canibali așa mulți. Ăia care continuă consumul sunt trecuți de pragul nebuniei și al animalității, dar ăsta pare chiar coerent. Îl studiez atent. Este scund dar bine clădit, cu mușchi antrenați, fără nici o urmă de slăbiciune sau atrofie. Trece pe lângă mine fără să mă privească, legănând toporișca din care picură sânge proaspăt. N-am chef să aflu dacă-i uman sau ba.

Ne plimbăm din ce în ce mai uluiți. pe străzile goale. Soarele arde puternic. Muște ciudate, albe și foarte late bâzâie diverse resturi. Nu-s de ale noastre. Ce căcat de boli or căra cu ele e mai bine să nu aflăm. Ocolim cât mai departe Porțile care au vărsat arlechini jumătate de zi. Acum nu se mai vede unul. Unde naiba s-or fi ascunzând? Dar oamenii ce naiba fac, n-au de gând să le ureze bun sosit vizitatorilor din alta lume?

Pașii ne duc singuri în fața firmei. Obloanele metalice se mișcă imperceptibil, lăsând să lucească vârful unor săgeți. Pe sticla unei ferestre se sprijină o palmă. Are cinci degete!

Oameni, în sfârșit, oameni!