Pervers

Idealul meu în viață e să scap la opt de greață. Sună frumos în versuri, dar în realitate este o dorință elegiatic-mahmuro-eminesciană de absolut.
Dinu a împărțit starea de mahmureală destul de exact în două categorii. Una dintre ele poate fi ușor confundată cu astenia de primăvară, dar cea de-a doua este feroce și implică în ea Greața Primordială.
 
Ca multe alte rele Cuana Greața poate fi controlată, ținută în frâu. Dar toate au o limită. Câteodată îndiferent de metode, conținutul quasi inexistent al stomacului țâșnește la lumină ca un râu năvalnic.
 
O astfel de reacție am oprit-o la limită azi dimineață în transportul în comun. În autobuz lângă mine era o doamnă urâțică, grăsuță și vizibil șleampătă. Astfel de femei ar trebui să umble pe stradă cu un sac pe cap, nu slobode prin autobuze. I-am aruncat o privire dezgustată când m-a obligat practic să ma înghesui mai tare lângă geam, pentru că ea avea cur de două locuri, apoi am ignorat-o cu succes.
 
Treaba a început să devină urâtă în momentul în care am realizat că peste mirosul meu de bețiv se suprapune încet dar sigur un miros de prăjeală infectă. Era o duhoare de tocană din cele cu ceapă clocită și bulion fermentat, care se simțea, de parcă femeia de lângă mine dormise îmbrăcată cu paltonul direct în cratiță. Am strâns din ochi ca să-mi forțez imaginația să înghețe. Nu te gândi mai departe, ignor-o, ignor-o!
 
Dar cum să ignori pe cineva care lipit de tine se foșgăie, se agită oftează geme, strănută?
Cum să ignori că în momentul strănutului persoana de lângă tine își privește cu interes mâna pusă inițial la gură, de parcă stropii proaspeți de muci verzi ar fi ceva semne sau stele de zodii.
 
Cum să ignori că batista cu care și-a șters secrețiile, prezenta antice semne de spută galben-maronie scorojită.
N-am mai putut ignora nimic. Greața m-a izbit violent în plexul solar urcându-mi diafragma in bolta palatină la limita senzatiei iminente de voma. Respiră, respiră pe gură, respiră lent, expira, mi-am spus în gând.
 
Supliciul însă nu se încheiase, Odată cu mucii, doamna a observat că și-a șters și rujul aplicat acasă. După scotoceli intense acompaniate de o gamă largă de onomatope, doamna Tocană Expirată și-a găsit în fine rujul în geanta.
 
Începând din acel moment scenele de tortură vizual-olfactivă s-au desfășurat într-un slow motion înfiorător. Cadru cu cadru am văzut rujul ieșind strâmb și murdar din tub, decalotându-se ca un penis bolnav de șancru. Mirosul de grăsime râncedă s-a infipt în creierul meu prin ochi, pentru ca în acel moment mi-am închipuit că sunt o focă ce poate strânge din nări.

Proastă idee. Ați văzut ce ochi mari are foca? Imenși! Mii de rujuri expirate mi s-au dus pe nervul optic direct în cerebel. O zei, am nevoie de aer, trebuie să cobor, trebuie!
Atunci s-a produs nenorocirea. Încercând să mă strecor pe lângă ea, am fost nevoit să-i privesc chipul. Autobuzul a oprit în stație, eu am coborât precipitat și aproape îngenuncheat am vomat spasmodic lângă primul stâlp.
 
În fața ochilor împăienjeniți de vinișoare sparte de alcool și icneli, am văzut în cadre largi, parcă sub lupă, cocoloașele de ruj lipite în vârful tuleielor din mustața femeii. Grotesc, dar imaginea care m-a ajutat sa-mi golesc complet stomacul a fost cea a buzelor subțiri și mustăcioase ale Doamnei Tocăniță așezându-se peste ale mele.

Chiar treaz nemâncat de aș fi, dacă asta s-ar petrece vreodată în realitate, i-aș borî nesimțitei direct în gât. Fără preaviz.

Foto: Wicked de Julija Jan