Mă dau pe blog

Și ce zici că mai faci, bine sănătos, voios, voinic?! Aha, deci fără nevastă. Și n-ai mașină. Și nu vrei să-ți iei? Și nu vrei să-ți refaci viața, să (re)intri în rândul lumii și tu...

Texte, texte, texte. De la vecinul, vecina, fina, cumătra, colegul, colega, de la oricine, pentru că oricine crede că este îndreptățit să mă tragă la răspundere pentru nesupunere socială. Știu, am mai scris despre asta, nu o să continui.

După astfel de interpelări ca cele enumerate mai sus, următoarea întrebare este aia despre cum îmi petrec timpul liber.

Abia răspunsurile astea îi contrariază pe curioși, pentru că eu în timpul liber:

- Beau cele șase beri (aproape) zilnice, fumez pachetul de țigări aferent și mă joc “Samurai vs Zombie” pe telefon (am atins nivelul 50 doar de vreo șase ori consecutiv);

- Citesc cărți. Citesc atât cărți tipărite pe hârtie cât și în format digital. Citesc în autobuz, pe budă, în pat, la masă, și mai nou la sfatul celui mai bun prieten al meu, am început să citesc în cadă ca să tratez obsesia iadului despre care pomeneam aici. Citesc când nu beau;

- Ucid arcurile canapelei cu șalele făcând găuri cu privirea în tavan. Operațiunea se poate desfășura cu o un pahar de vin roșu sau o bere pe noptieră;

- Mă uit la filme, de genuri diverse, multe dintre ele ciudate, filme horror, glamour, de epocă, de amor, de autor. Filme pentru care prietenii mei m-ar lua la bătaie dacă i-aș păcăli să le vizioneze. Primesc recomandări de la un amic virtual atât de doxă în cinematografie încât uneori mă întreb dacă nu cumva l-am inventat eu și numele lui secret este de fapt Tyler Durden. Mă uit la filme când nu beau;

- Mă dau pe bloguri. Citesc mult mai multe decât cuprinde blogrollul. Le urmăresc după autor, după subiect, uneori din comentator în comentator până îmi iese fum din păr. Scriu când beau, citesc când beau și uneori comentez când beau, motiv pentru care unii se mai irită interfesier.

Deci mă dau pe bloguri, îndeletnicire pe care trebuie să o declar cât mai rar cu putință cunoștințelor IRL pentru că nu știu de ce, unii consideră blogul drept o sursă de scrânteală. Aha, de asta nu mai plouă, de asta nu fac tinerii cruce când trece RATA pe lângă cimitir, etc.
Treaba asta o spun aceiași mârleți care își dau check in la biserică. Cică aia nu este scrânteală ci social media. Toată lumea are social media, așa cum toată lumea are o boală venerică, nevastă, mașină, job. Pentru că trebuie. Pentru că blow.

Spuneam că am grijă cui spun că mă dau pe blog. Oamenii sunt foarte suspicioși cu cei care pe lângă păcatul cititului mai au și obiceiul de a scrie. Dacă apuc să spun că scriu pe blog întrebarea imediat următoare este: o să scrii de mine, de rău?! Majoritatea par interesați dar uită să-mi ceară adresa. La întâlnirea următoare apar cu nelămurirea că m-au căutat și nu m-au găsit. Unde m-au căutat? Pe feisbuc, unde evident nu exist.

Derutați de acestă groaznică revelație șovăie o clipă apoi o iau de la început:
Și ce mai faci, căsătorit, copii, mașină?
Mă dau pe blog, zic eu brusc, anticipând întrebările despre timpul liber. Citesc și uneori scriu.
Sper că nu scrii despre...
Nu, nu scriu despre tine, pentru că nu pot scrie despre nimicuri. Haide pa că mi s-a făcut frig.
În astfel de momente, în loc să-mi înfig plombele în bordură, zâmbesc și îmi aduc aminte:

Viața este ciclică pentru că din ciclu s-a zămislit.

Viața este o glumă la care cine nu râde moare trist.

Sau mult mai adevărata:
"Viața iese din pizdă și se duce pe pulă”