Adâncă groaznică depresie

Depresie dureroasă, acută.

Ca un stilou înfipt în ochi. Te doare, dar nu ai curaj să te miști, ca să nu pătrundă mai adânc. Te temi să-l scoți, nici măcar nu clipești. Când ajungi să crezi că durerea o să înceteze de la sine, depresia apasă pistonul și cerneala îți umple creierul transformându-l în rezervor de păcură.

De acolo îmi tot vin aceste gânduri negre, iar și din nou. Uite-le cum vin!
Și dacă vin, eu ce să fac, dacă vine demența, durerea și frica, eu unde să mă duc? Ea spune că nicăieri dar nu vreau să mă duc acolo, nu!
O să rezist, cum pot, cât pot.
Fugi, pleacă de aici, lasă-mă!

Uneori pleacă, dar revine ca o muiere legănând monstruoase șolduri cu doi prunci atârnați de țâțele imense. Deznădejdea și Disperarea. Copii ei și ai mei. Făcuți în lipsa mea. Vin către mine toți/toate trei. Ea mă învăluie cu tentaculele pe după gat în timp ce progeniturile mi se agață de picioare. Nu pot, nu am unde să fug.

Taci, spune ea pregătindu-se de sărutul în care știu că o să mă afund, pentru că nu e femeie ci mlaștină. Mă pierd în brațele ei, în ciuda oricăror medicamente pe care doctorii le-ar prescrie, în ciuda giontului de iarbă, a dozei de haș, a liniei de coca, a pastilei de extazy. Nimic nu merge nimic nu ajută, paharul e Iuda, familia si prietenii sunt zgomot de fond. Toți îmi vor binele, toți îmi spun că sunt acolo în caz ca vreau să vorbesc.

Da, ei sunt acolo, iar eu aici cu Depresia. Ei vor sa vorbească, dar ea nu vrea să vorbesc, ea vrea să clipesc des, să bâțâi din picior în timp ce sting chiștocul în scrumiera de o sută de ori. Poc poc, toc toc toc...

Îi vrea pe toți plecați, ca să să trag storurile, să mă înghesui într-un colț. Mă aud spunând: încetează, încetați, plecați plecați, vă rog!

Iar ei pleacă pentru că îmi sunt prieteni, dar constat că până și o veste bună este ceva rău. Mintea mea face un salt și deodată mă simt penibil. Acum simt dezgust, iritabilitate călită, frică de nimic, tristețe și o singurătate cumplită.

Sunt singur pentru că i-am gonit. Și am depresie. Sunt depresie! Depresia sunt eu!
M-a consumat în asemenea măsură, că nu mai este mintea mea cea care face alegerile, cea care ia deciziile. Doamna guvernată Depresie dictează ce nu-mi place, unde să nu merg, la ce să nu mă uit, ce să nu ascult. E depresia mea într-un fel pervers. Eu sunt cel ce-i aparțin.

Nu mai sunt eu, este depresia cea care decide, iar eu stau aici în mine și plâng. Dar nu ajunge, o nu. Mă stigmatizează, mă alungă dintre semenii mei.
Religia îmi pune pe seama demonilor suferința, iar jena îi face pe membrii familiei să nu spună nimănui că sufăr.

„Fericirea are chipul tău
Luminat de dragoste mereu”

Biata Mihaela Runceanu, oare chiar credeai asta? Dacă da, de ce erai trista? Ce chip are depresia, Mihaela, știi? Probabil că da, dar n-ai să-mi spui pentru ca ești moartă.

A mea... Depresia mea a spus...

Mi-a spus, în fiecare dimineață că sunt mai rău, că trebuie să mă simt trist.
Este ca un lucru, o forță, o parte din mine, un alt eu sau un alt el care se ascunde în mine, real, forțându-mi sentimentele să se contorsioneze, să se simtă prost cu mine.
Propriile mele sentimente sunt acum ale ei. Este uriașă, pentru că s-a hrănit din ego-ul meu. Este gigantică și se uită la mine ca la un vierme, mă tratează la fel. Mă pune să urc munți și să cobor canioane de mâhnire în timp ce în fiecare dimineață îmi spune că mi-e rău, că o sa-mi fie și mai rău, că trebuie și inevitabil o să mă simt mai rău până la epuizarea gradelor.

Depresia mea este la fel de reală ca un cancer. Se răspândește și doare la fel. E bacteria mâncătoare de carne care nu se vede la exterior. Sau poate se vede un mic semn, o privire tristă, un ciob de mâhnire sclipind ca un led. Dar e acolo, mă roade de viu, mă obligă să mă prefac în loc să fiu.

Și eu plâng, plâng fără lacrimi, fără martori, plâng în gând.
Uneori depășesc măsura și suspin, și mă lamentez. Sst taci, îmi spune. Ești penibil, jalnic, inutil. Taci, plângi, taci! De asta am mai multe lacrimi în stomac decât în ochi. Pentru ca le înghit. Înghit lacrimi acide, ce săpă în mine două non opțiuni: să plâng și plâng ... și apoi să mor.
Nu sunt eu cel ce a ucis. Este depresia, cu toată chimia ei morbidă din creierul meu.
Ea este cea care a făcut această decizie.
Trebuie să mori, mi-a zis. Oricum ai pierdut controlul mult timp în urmă. Nu e altă cale să scapi de mine, fi convins. Ești în mașina, gonești cu două sute de kilometri la oră către un zid. Și tu nu șofezi, nici măcar n-ai carnet.

Asta e.
Depresia, a băgat cheia în contact și progresiv a selectate toate roțile dințate din cutia de viteze.
A condus de ani de zile și ca șofer a decis să îmi încheie viața, să scrie SFÂRȘIT.
Cum poți să mă învinui pe mine că un cancer sau altă boală terminală m-a ucis?
Înseamnă că ai nevoie de ajutor exact când am nevoie de tine să mă ajuți!
Întotdeauna am strigat după ajutor! Șoptit, chinuit.
Depresia a fost cea care a respins ajutorul tău, lăsându-mă neajutorat, subnutrit mental, intoxicat, torturat și fără speranță.

Acum, că eu sunt mort, care e reacția ta?
Simți înțelegere, empatie, milă retrospectivă, sau dai vina pe mine, că am fost bolnav?

Mai rău, mă faci laș. Tu, un om viu, vesel și sănătos, stăpân al propriului trup, mă faci laș.

Știi că n-am să reacționez. Am gura plină de pământ, dar nu de asta nu-ți răspund. Te las să constați singur ce minciună e demnitatea morții.


Dacă Robin Williams a tăcut, filmele lui spun încă mult.  R.I.P.