Așteptând Tunguska la Bruxelles

Ai putea crede că între două străzi, pe distanța unei stații de metrou, nimic straniu nu ți se poate întâmpla. Credința este o ipoteza înghițită pe nemestecate. Senzația este însă posibilă și am simțit-o la Bruxelles după ieșirea din metrou, la stația Simonis. Din liniștea și deplasarea bidirecțională din subteran am ieșit într-o piațetă aglomerată unde lumea agitată părea să caute un adăpost.

 Senzația de care vorbesc s-a clădit practic din acel moment, pe parcursul traversării părculețului prin care doream sa ajungem la Basilica Sacred-Heart of Koekelberg. Cu cât am înaintat, cu atât lumina s-a modificat devenind spectaculoasă, ca și cum un filtru foto mi-ar fi fost aplicat direct pe retina.

Atârna în aer un fel de nepăsare de dinaintea morții. Ca și cum ai aflat un diagnostic terminal și în loc de groaza te simți satisfăcut că știi cauza. Două mașini de politie patrulau încet pe aleea secundară făcându-te sa te întrebi ce amenințare constituie aleea populată de două bătrâne și un cuplu de bicicliști. Timpul a început sa încetinească, aerul a devenit întâi vâscos apoi vitros.

Am întors capul și atunci am simțit fiorul. Era atât de toamnă încât după sfârșitul verii cel al lumii părea cronologic evident. Lipsea doar Nibiru, sau mai bine Tunguska. Sau poate Tunguska era deja acolo în plină explozie iar noi trăiam fracțiunea de secunda dintre lumina deflagrației și unda de șoc devastatoare.

Și era atât de frumos încât am ales să nu mor, am ridicat mâna și am fotografiat așteptarea. Mai este încă timp, hai să-l fotografiem și să-l împărțim intre noi! O secundă ție, una mie, egal, frățește!