O blondă crocantă

Sunt un navetist muncit și trist, plictisit, mereu obosit. Aș putea spune că sunt navetrist. Deci sunt navetrist și fac naveta de la Ana la Caiafa cu naveta de la NAȘA. Plec în zorii zilei când e aproape întuneric și mă întorc acasă când se lasă seara. Navetist fiind am zilnic parte de mult plictis, germeni patogeni și jeg. Foarte rar savurez întâmplări frumoase.

Azi a fost una din acele zile, pentru că în a doua stație geo-urbană s-a urcat în racheta noastră plină de transpirație o blondă. Deci să subliniem încă o dată, autobuz navetă = 95% bărboși mirosind discret a transpirație, 4% grase, mirosind moderat a tocăniță, peste care adie un iz generos de țuică. Mirosurile vechi de ieri toate, nu vă îngrijorați. Ah da, 1% eu.

Ei și insultând toate aceste statistici, se urcă de jos una bucată domnișoară platinată, mirosind între săpun scump și noapte într-un câmp cu flori. Și se urcă ea cu oarece lentoare datorită tocurilor înalte și rochiei strâmte; se urcă singurică, în ciuda mânuței ridicate după ajutor, de altfel neprimit. Toate astea cu capul în jos țintind la geanta un pic cam voluminoasă, cu parul lung revărsat peste cap și sâni, de o culoare frapant contrastantă cu bronzul brațelor și pulpelor bine proporționate. Bronz de solar, evident.

În timp ce domnița întreabă cât costă biletul pe șofer, din spate se aud mormăituri:

- Mamă ce șut are asta!

- Frate ce meci aș face cu ea.

- Aș juca în deplasare, după aia aș contesta scorul și aș regla problema pe teren propriu.

Eu mă dau lângă geam și îi fac loc în dreapta mea. Stăteam pe prima banchetă în spatele șoferului care imediat ce și-a primit banii a demarat. În același moment blonda m-a salutat aranjându-și parul. După un moment de surprindere și ușoară bâlbâială i-am răspuns.

- Ești bine, mă întreabă ea în continuare? Ai loc, nu stau prea aproape de tine?

- E ok, zic eu cu toată amabilitatea de care sunt în stare, încercând să o privesc în ochi. Inevitabil nu reușesc. Mă concentrez mai mult pe sâni și pe picioare, chiar și când îi vorbesc. Kilometrii trec și bărbații din spate se întrec între ei la spus glume cu și despre blonde. Unul chiar bun.

- Cică un canibal se plimba cu fiul lui pe țărm când descoperă o naufragiată blondă. Una buna rău, completează naratorul cu un ton mai sus. Și ăla micu' când a văzut blonda a început să țopăie și să zică: tatii tatii, o ducem acasă și o mâncam! Canibalu' jap o labă peste ochi puștiului: o mâncăm pe mă-ta, pe asta o păstram.

Intre timp eu și blonda purtam discuții despre vremea și greutățile muncii în Italia, despre asigurări, carnete de șofer, poze față/profil, despre sănătate, despre dragoste și ură. La un moment dat mă simt atât de sigur pe mine încât îi spun bancul cu Godzilla și șoarecele, iar ea râde sprijinindu-se ușor de umărul meu.

- Fenomenal, îmi sufla la ureche, nimeni n-a mai avut tupeu să-mi zică bancul asta, cred că ultima oara l-am auzit în liceu.

Din spate momentul probabil arată cu totul altfel. Simt că toți bărbații din autobuzul, în afara șoferului mă invidiază. Ajungem la prima stație. Cand ea coboară, flutură din mână spre mine, își dă parul ușor peste cap. Se întoarce și către spatele autobuzului: Ciao băieți,

Toți rămân muți. Blonda platinată nu mai este blonda delicios bronzată. Este chiar prea crocantă pentru gustul lor pentru că jumătatea stângă a feței i-a fost arsă de către un amant gelos. Pielea i-a dispărut, puțina carne care a rămas este gofrată și urâtă. Urechea nu are lob, printr-o gaură dintre mandibulă și maxilar i se zărește dantura, iar ochiul stâng aproape lipsit de pleoape, atârnă lăcrimos, mai jos de cât fratele lui sănătos.

 

Blonda cu jumătate de față arsă se numește Ama și nu-i place să cumpere cercei, pentru că se vând perechi. Mi-a lăsat numărul de telefon. Când mi l-a dat a zis: doar așa, în cazul că...

Presimt că nu o să fie niciodată cazul.