“Boeing, Boeing” - piesa la care nu poți zbura de râs pentru că te ia cu frică

Acesta este un titlu lung și prost pentru pseudo-recenzarea unei comedii teatrale bune, dar a cărei vizionare se poate transforma în dramă. Am scris cu jenă față de eforturile actorilor dar cu convingerea că un semnal de alarmă pentru cei care nu se au de prieteni cu simțul autoconservării nu strică. De altfel textul e la fel de lung și prost, așa că cei ce stau rău cu nervii sau cu timpul sunt invitați să troleze fără să citească, că nu le dă nimeni extemporal.

“Cea mai comică piesă de teatru” are toate șansele să placă atât amatorilor de sporturi extreme cât și celor care leagă centura de siguranță și când pornesc motorul mașinii să vadă dacă bateria mai încarcă. Singura diferență ar fi că ultimii nu or să mai revină la piesa asta, cel puțin până nu verifică în prealabil dacă nu s-a modificat locația în care se joacă.

Așa cum puteți vedea de pe pagina de net a proiectului, “Boeing, Boeing” se joacă la Sala Epika a Grand Cinema Digiplex aflat în Băneasa Shopping City din București. Adică teatru în mall.

Până să intri în sală, primești vagi indicii că anumite lucruri s-ar putea să nu-ți placă. Primul este acela că se dă drumul în sală cu foarte, foarte puțin timp înaintea începerii reprezentației. Asta și compartimentarea acelei secțiuni de mall devin motivul perfect sa iți scadă respectul pentru tine și să devii din domnul parfumat și doamna fardată, o pereche de oi transpirate înghesuită între alte behăitoare resemnate, aflate între montă (muls rezolvat la cumpărarea biletelor) și un posibil drum spre abator. Dacă afară e primăvară rusească și înăuntru vară ecuatorială, pe coridorul lung întunecos și întortocheat care conduce spre singura ușă operațională a sălii, e posibil să suferi încă o cădere de moral.

Luată pe sus de valul de pop corn, nachos și chipsuri, mulțimea se storcește pe sub reflectorul a cărui suport stă la intrarea sălii ca un sfincter forestier. În timp ce te comprimi îți zici că ai intrat în horă și musai să joci. Oricum nu ai cum să te răzgândești și să te întorci.

Ajuns în spațiul larg al sălii îți mai vii în fire cât cauți locurile și te așezi. În jur lume multă din toată gama socială, deși nu chiar aia cu care ești tu obișnuit în sălile de teatru. Dar deh, să nu fim chiar așa fițosi, cultura aparține elitelor dar trebuie distribuită maselor. Nimic de comentat aici.

Problema apare când te-ai liniștit și ai început să rotești privirile prin sala de cinema. În partea frontală, scena și decorurile ocupă tot spațiul din fața ecranului, blocând ieșirile de urgență din lateralele acestuia. Pe acolo intră actorii în scena. Nu prea pare în regulă. Iar când realizezi că Epika fiind ultima sală din Mall, nu mai are o a doua ușă de acces opusă celei pe care tocmai ai intrat, începe să-ți miroasă a capcană. Așa că atunci când întunericul coboară și singura ușă a sălii îți dispare din vedere, aproape că auzi: tronc!

Exact atunci, pe ecran apare avionul! Taman la fix să-ți treacă prin minte că zgomotul închipuit de mai devreme este făcut de ușa aeronavei care se închide în bolțuri iar tu ești prins într-un spațiu etanș.

Hai să lămurim o chestie. Nu îmi e frica să zbor, nu sunt claustrofob, nici panicos din fire, dar în mod clar nu sunt nici idiot. Sunt un om cu suficient spirit de aventură dar și posesorul unui instinct de conservare care mă împiedică să bag degetele în priză pe motiv că-mi plac găurile, sau să beau șampon doar pentru că miroase a fructe.

Așa că, pentru că prietena de alături, ocupată fiind cu amuțitul unui iPhone, nu mă auzea, am șoptit mantra mea favorită pe care ea o urăște total: ”Nu te neliniști, totul are să fie bine!”

Îndemn pe care am încercat să-l pun în practică, căutând să mă relaxez urmărind piesa care de altfel este mai mult decât ok. Prin 1965 a fost chiar ecranizată cu Tony Curtis și Jerry Lewis în cap de afiș. Distribuția românească este și ea excelentă, motiv pentru care senzația de nesiguranță se atenuează, dar nu dispare.

Nu dispare pentru că la pauză trebuie să faci față iar conceptului “gâtului de sticlă”. Când luminile se aprind, sutele de oameni se bulucesc către ieșire pentru pipi sau pentru o nouă porție de ronțăieli. Unii freacă nerăbdători între degete țigările. Deși sunt fumător, când îi văd nu mi se face pofta ci teamă. Am colegi care dacă nu ești pe fază își aprind chibritul de rezervorul de acetilena și își fac slănină prăjită pe butelia de oxigen. Ar fi de ajuns să existe în sală unul din acești Dorei ca să îngroape mama din mine o cutie de pantofi cu lucrarea dentara și SIM-ul de la telefon.

Aglomerația de la pauză aflată la limita busculadei, este sporită de prezența la ieșirea din coridorul în unghi drept, acolo unde spațiul se lărgește doar cât în loc de doi să încapă patru cetățeni, a două fete cu pliante. Târgul oferit e simplu. Dai cei doi la suta din impozit ca să primească gagica de lângă tine un bilet la tombola cu cosmetice. Am uitat să vă spun că am văzut piesa fix pe 8 martie? Ghinion.

Singur am beficiat și eu de ușa de urgență a holului, blocată de fumători cu extinctorul, dar mai încântată a fost prietena iPhonela, pentru care filmele sunt tortură din cauza lungimii (se mai toarnă filme sub două ore?) ce o bagă în sevraj nicotinic, iar la teatru e interdicție de crocănței. Aici fata a avut verde la amândouă, ca de ziua ei. (Iartă-mă pisi, știi că nu pot pentru care să mă abțin!)

Reintrarea pe orbita Epikăi după pauză, este prilej de rememorare neîntemeiată a temerilor inițiale, dar în a doua parte a piesei e mai lejer de tratat frica, pentru că tot felul de oameni cu vezici mici și stomacuri încăpătoare s-au prins că regulile de bun șimț de la teatrul clasic au fost abolite si mișună continuu formând un trafic atât de cursiv prin fața scenei încât e sigur că ușa nu are cum să fie restricționată. Nu mai contează că acest du-te-vino te scoate din atmosfera piesei, dacă te simți (aproape) safe.

De asta nu-mi aduc aminte să fi reușit vreun moment să imersez complet în lumea piesei, în ciuda unui Temișan bestial și a unei Maria Buză în mare formă. Nici restul membrilor echipei nu au jucat rău, doar ca nu le-am reținut numele.

Ar mai fi și faza în care The Gogul a trebuit sa se încrunte puțin la sunetiștii aflați în spatele nostru. Probabil pentru că văzuseră piesa de „n” ori, spre final sunetul a cam lăsat de dorit și de plictis băieții bârfeau atât de tare încât îi auzeam pe ei în locul replicilor. Mă rog, oamenii au înțeles că dacă se ridică Gogul la ei, iese cu mare microfonie și au tăcut. Cam târziu.

Tocmai când aplauzele de final încercau să mă convingă că totul are să fie bine (sic), s-a produs un mic ambuteiaj. Extragerea câștigătorilor la tombola din antract a blocat jumătate de spectatori în palierul îngust dintre rândurile de la jumătatea sălii. Noi am reușit totuși să ne strecurăm printre doritorii de ruj 2% impozit, teferi, doar puțin transpirați și tăcuți, până în holul central, unde jur că nu am deschis primul gura. Lio a fost cel care a exprimat ceea ce gândea (aproape?) tot grupul:

“Bună piesa, dar nu-mi doresc să mă mai întorc aici niciodată! Poate dacă se joaca altundeva...”

Din spate, un adolescent care a vorbit cu mă-sa, cu gura plina de strips-dips, cola-chips, și a stat cu ecranul telefonului activ toată piesa zicea:

“Bestială poanta! M-am căcat pe mine de râs, mama! Am primit și cârcă de laicuri pentru că teatru!”

L-am privit cu invidie. M-aș fi căcat și eu dacă nu m-ar fi constipat ideea de oameni disperați călcându-se în picioare. Ferice de cei cu mintea relaxă, sau cum e era aia:

„Free your mind and your ass will follow”

Iată ce nasol este să ai idei. Te crispezi, devii ipohondru și dacă dai în în ipohondrie, fandaxia-i gata!

Dar nu e panică man, cu ajutorul Mc D's al KFC și al mall-urilor, mulți pot să trăiască fericiți cu un hamburger în loc de creier, plus cartofi prăjiți sau o băutură, totul la numai la cinci lei!

 

sursa foto