Vis încrengat

Aş vrea să fiu un copac uriaş într-un rest luminos de  iarnă. Aş vrea să fiu copac ca să pot fi viu dar să par mort pe dinafară. Din juru-mi schelete de vise firave să-şi scoată degetele printre frunzele mucede ucise de toamnă şi peste albul zăpezii să-mi odihnesc umbra murdară. Tu să treci pe acolo cu fruntea noduroasă de griji, să-mi faci o poză sepia şi apoi să mă strigi.
Aş vrea să cred că o să rezist, iar când o să îmi invoci numele accentuînd strident vocalele eu n-am să mişc. Cât timp o să-ţi controlezi buzunarele eu am să-mi înfig mai adânc în humus tendoanele.

Am să te las să te apropii puţin şi apoi cu braţele crengi am să te cuprind înainte să apuci să o ştergi. Am să te strâng şi-am să mă strâng, până ce din noi doi o să rămână un singur vis, ca un strop de sânge şi scoarţă căzut în abis. Din îmbărţişarea asta în loc să murim, o să devenim pribegi din somn în somn, împletind visul de pom cu cel de om. Şi în afara visului nostru încrengat nu o să rămână altă dovadă că am existat în afara omătului pătat cu sânge şi umbră de copac.