Trâmbița lipsei de koi

Înainte să o spuneți voi, o să recunosc că povestea de față mi-a fost inspirată de pocitania de colegă a lui Dinu. Ce să-i faci, nu poți fi original când ai colegi. Bănuiesc că și voi aveți câte unul cel puțin la fel de interesant ca cel descris mai jos. La mine este vorba despre colega din spate, ba chiar de pe umeri, aș putea afirma, pentru că adesea am senzația că îmi stă în cârcă.

În birou Brândușa este supranumită Trâmbița, alteori codat „white noise" pentru ca vocea ei este un sistem de bruiaj fonic mai eficient decât orice gadget electronic s-a inventat vreodată. Dacă vreți ca dușmanul să nu priceapă ce planuri se fac la voi, o puneți pe Brândușa să vorbească la telefon undeva într-un colț. Nu trebuie să o obligați, că ea oricum vorbește continuu la telefon. Doar o iei și o muți.

Nu contează dacă o pui în colt, în centru sau pe o latură. Colega este polifonica, dolby, 3D suround, digital theatre. Este imposibil să porți o discuție cu altcineva cu ea pe fundal. Nu te poți concentra, nu poți reține nici măcar numele interlocutorului. Majoritatea discuțiilor la noi în birou se poartă în scris, pe mail sau prin bilețele tip post-it. Dacă sună un mobil, posesorul fuge cu el afară, cât mai departe de geamurile biroului, eventual în fabrică.

Când nu vorbește la telefon colega vorbește cu noi. Noi dăm din cap și ne strâmbăm. Nu putem răspunde, nici n-ar avea rost, este doar un monolog. Când nu vorbește cu noi, vorbește cu ea, cu pereții, cu dumnezeu iar când nu vorbește scoate tot felul de onomatopee, se vaită, oftează, pufnește plânge, râgâie, gâlgâie, strănută, suflă, scuipă, tușește, se îneacă, icnește.

Am mai scăpat un apropo despre ea în postarea cu obiceiuri enervante ale colegilor de birou, dar n-am dezvoltat ideea. Pe atunci treaba era incipientă. Acum colega este la apogeu și abia o mai pot suporta.

Lucrez într-o fabrica unde nivelul de zgomot este destul de ridicat încât să fie obligatorie purtarea protecțiilor pentru urechi. În funcție de zone acestea pot fi de la simple dopuri din cauciuc sintetic până la căști ce acoperă urechile complet. Vă jur că și prin primele și prin ultimele vocea Brândușei se aude la fel de tare, îngrozitor de ascuțită, ca un sfredel ce avansează sadic spre timpane. Sunetul este o combinație între miorlăit, urlet de bocitoare industrială și motocositoare casnică.

Brândușa este necăsătorită, Brândușa este ne... făcută. Brândușa este neobosită, Brândușa e nevorbită. Brândușa este trâmbița apocalipsei de joi, că aia de apoi nu mai vine de frica surzeniei.

Brândușa locuiește singură, doar ea și o pisică isterică. Am spus singură, pentru că pisicile pot avea personalitate dar nu sunt persoane. Pisicile nu votează, nu plătesc facturi dar pot înnebuni. Dovezi vii că pisica Brândușei este nebună stau mâinile ei zgâriate adânc, pană la coate. Probabil pisica suferă atacuri psihotice, provocate de acutele trâmbiței. Aș putea să jur că de asta este așa agresiv animalul ce trăiește în casă cu o femeie aflată într-un perpetuu sindrom pre-mestrual.

Colega mea este pe deasupra și foarte băgăcioasă. Vrea să știe tot, nu suportă să-i spui că nu știi și vai de urechile tale dacă pronunți nu în prezența ei. O vorbă populară spune: De-ar avea baba un coi, s-ar numi moș!

Brândușa n-a avut un Koi. Dacă Brândușa ar fi avut noroc și ar fi pescuit peștișorul de aur, fie el chiar și un crap auriu japonez, cred că viața ei ar fi fost alta. Dacă în loc de litieră ar fi avut un acvariu, Brândușa ar fi învățat să tacă sfătos, filozofic, enigmatic, adânc, sau măcar din când în când. Dar pentru că trăiește dintotdeauna cu pisica (mereu alta), Brândușa a împrumutat tonalitatea unei mâței aflată permanent în călduri.

Trâmbița noastră n-a avut și n-are koi, deși muncește cât doi. Luna viitoare Trâmbița va fi mutată în alt departament. Nu există motiv oficial, dar noi toți îl știm. Știe și ea. Șefa nu-i mai suportă vocea, deși are ușă antifonată la birou.

Deja la viitorul loc de muncă al Trâmbiței colegii lipesc cofraje de ouă pe pereți, unul și-a cerut demisia și un al doilea s-a dus la ORL să afle dacă poate face augmentare de timpan. Șeful de la acel departament poartă aparat auditiv. Știți, astea noi au chiar și buton de volum.

De când a aflat de mutare, vocea Trâmbiței s-a făcut bucium, trombon, saxofon. Așa jale are în partitură că ți se ridică părul pe mâini. Parcă milioane de lebede corcite cu păuni agonizează la noi în birou. Femeia și așa crizată, a întrat într-o acută lipsă de timp. Are dispoziție de transfer începând cu întâi decembrie și cu cât se apropie ziua Z cu atât este mai agitată și mai greu de suportat. Sper să rezistăm până atunci, fără sa ajungem vreunul la de nebuni.

Ultima barfă spune că amenințarea supremă a șefilor de departamente către subalterni sună așa:

Dacă nu vă faceți treaba, o transfer pe Trâmbiță la voi!

sursa foto