Celălalt eu

De M.V.

   Nu ştiu ce-am făcut cu viaţa mea. Doar ştiu că n-o mai am. Am pierdut-o demult, din adolescenţă într-o negură abstractă. Poate de când am învăţat să fiu singur, să gândesc singur, să mă iubesc singur şi să iubesc aşişderea, viaţa mea a devenit un pavaj imperfect cu pavele ce nu dau niciun model. Cum toate piesele au fost aruncate brownian şi aşezate întrun echilibru instabil, nu am pretenţii la nimic, de la nimeni ci doar de la mine. Dar încă mai cred că ascendentul meu este confundat cu inconştienţa şi automatismul lui „tre' să fie bine” şi a lui „o să fie bine”. Practic sunt prins întro undiţă uriaşă, momit cu nişte vise stupide care mă fac să alerg către o altă dimineaţă. 
   Îmi este greu. Să-mi găsesc iubiri abstracte, oameni care să mă iubeasca, imi e teribil de greu. Iubesc himere şi mistere, împietresc privind gorgone încrustate pe scuturi inteligente. E atât de teribilă inconsistenţa bazei paşilor care mă transportă spre alte coordonate, încât să calc drept pare blestem.

   Omul obosit caută singurătea şi liniştea. Eu sunt singur, dar am uitat cum să fiu liniştit. Şi dacă singurătatea nu aduce linişte nu o vreau. Există în mine o dorinţă nebună să strâng în braţe pe cineva. Nu am mai sărutat cu dragoste de prea mult timp şi de prea puţine ori în viata am făcut-o ca să nu-mi deplâng nevoia. Sunt incomplet, sunt separat de lucrul la care tanjesc. Sunt captiv într-o cameră cu reci pardosele de marmură, într-o cupolă fără ferestre, unde ecoul se propagă la infinit şi mă asurzeşte înainte de a mă culca la pământ definitiv.

   Nu mi-am pierdut speranţele, doar am conştientizat că nu le mai am, n-o să le am şi mă suspectez că nu le-am avut niciodată. Liniştea se poate duce la culcare, inima poate să bată în continuare zgândărindu-mi timpanele cu duri bătai, capul poate să-mi pleznească de neputinţă. Facă-se toate terci. Sunt format din mâini şi atât. Atât de mult timp m-am iubit, că m-am plictisit şi eu de mine.

   Zilele astea va fi perigeul. O elipsă a drumului lunii cu diametrul minim drept spre noi ce va face tipsia de pe cer cât roata carului. Nopţile astea ar trebui să stau cu nasul turtit pe geam să văd Luna cum se-apropie de noi. Să văd infinitul ceva mai de-aproape. Vreau nopţi cu lună, fără mine.

   Nu mi-s desnădăjduit, doar extrem de trist şi de resemnat. Am de dat mult şi nu fac decât să pătez tricouri. Astăzi dau vina pe Lună. Mâine iar o să vină dimineaţa peste mine, iar o să mă trezesc. O să am două zile frumoase la Budapesta pentru că o să-l văd cântând pe Rieu dar pe urmă toată pudra de întuneric va pica peste mine şi iar mă voi închista. Am învăţat sa păstram muzica dar fericirea n-o putem conserva. Aş vrea să mă evapor, să fiu un abur, să stau să mă hodinesc şi să fumez o ţigară!

Aş vrea...