O premieră furtunoasă, sau cum băs actorii descheiaţi la Golden Şlitz

 sursa foto

Numai dacă n-aveţi altceva mai bun de făcut într-o seară de weekend şi banii vă dau din buzunar pe afară, vă recomand piesa “O premieră furtunoasă” la Teatrul de Revistă “Constantin Tănase”. În sală este cald, lumina puţină şi orientată spre scenă, aşa că dacă nu vă deranjează hărmălaia puteţi dormi. Piesa merită calificativul 4 P, adică: penibilă, perimată, plicticoasă şi putredă. Cum dai ochii cu decorul sclipicios, ai o strângere de inimă. Sună "Gogul". Prima întrebare care îţi vine în minte după declanşarea cavalcadei sonore şi optice pe scenă este “de ce şi-or fi adus unii copiii la piesa asta?!" Or fi greşit adresa cu Teatrul Ţăndărică aproape peste drum, sau aşa le place lor să-şi educe odraslele cu scene de sexualitate ieftină. Asta pentru ca în piesă apropourile sexuale mimate sau verbale sunt exacerbate grotesc, dublă dovadă a impotenţei conceptuale şi actoriceşti. Orice asemanare cu "O noapte furtunoasă" a lui I. L. Caragiale este întâmplătoare şi profund jignitoare. Acest spectacol este un fel de "Scary Movie x” în care habar nu ai ce scenă, din ce film se parodiază. În afara minorilor (majoritatea preşcolari) doar bunicii lor zaharisiţi şi retarzii pot râde la el. În rest le plângi actorilor de milă. Lulescu este dărâmat şi bombastic, Valentin Teodosiu mai relaxant decât elefantul în magazinul de porţelanuri, iar Adriana Trandafir tristă, despuiată şi depăşită. La ea se poate nota pozitiv forma fizică bună cu care dă parţial clasă fetelor de ambele sexe din ansamblul de balet. Două trei numere coregrafic-muzicale sunt aproape acceptabile, iar în rest spectacolul este neconvingator, aglomerat şi uşor greţos. Dă impresia unui ghiveci în al cărui miros am fost scăldaţi la propriu în sală înainte de încheierea primului act. Cineva a presupus şoptit că îi face garderobiera o tocăniţă cu praz lu' dom' director Arşinel. Şi da oameni buni, piesa are două acte! Mare curaj pe ea şi mare noroc pe noi că după binecuvântata pauză o parte din spectatorii cu simţul penibilului dezvoltat uită să revină în sală. Rămân totuşi suficienţi masochişti printre care şi grupul nostru. Ce să-i faci, oamenii sunt răbdători, zgârciţi ori curioşi. Eu prefer curiozitatea ca mobil pentru noi. Chiar vroiam să vedem cum se termină. Şi să vezi surpriză, piesa se termină la fel cum a început adică penibil, cu câteva reprize de cerşit aplauze la scenă deschisă! Pentru prestaţia îndoielnică în aşa piesă seacă, eu m-aş fi ascuns după cortină şi n-aş fi ieşit de acolo decât după ce vedeam femeia cu aspiratorul dereticând printre scaune. Actorii de la Tănase însă nu. Ei dau dovadă de naturaleţe doar la plecăciuni sincron. Drept cireaşă pe tort, între reprizele astea de cerşit atenţie, urcă pe scenă bâţâind din toate încheieturile tătăicul care a clocit odioşenia. Fără gluma chestia pe care el o numeşte piesă, este un afront adus lui Caragiale. Cred că la fiecare reprezentaţie maestrul se face titirez în mormânt. Dacă nu înceteză reprezentaţiile în curând, o să aflăm că scheletul lui nenea Iancu a ajuns în Coreea. La acestă nouă emigrare postumă îl forţează textierul Octavian Sava în complicitatea regizorală a lui Cezar Ghioca cu manelismul muzical a lui Marius Ţeicu. Ştiu că exista diferenţe între revistă şi alte genuri teatrale dar vă rog, cât încă mai joacă, duceţi-vă să-l vedeţi pe Beligan în Egoistul. Dacă nici asta nu vă convinge să reveniţi la teatru, înseamna că suntem pierduţi. Da, marii actori sunt bătrâni; da ştiu, cei tineri sunt necopţi sau emigraţi! Dar la naiba, chiar nu mai este nimic altceva între ei decât vid? Nici vorbă de război al generaţiilor. Ce război poate fi între oponenţi care nu se văd, nu se aud şi nu se ating? Nici unul!

În concluzie piesa „O premieră furtunoasa” este o salată de varză pe care un chelner nepriceput ţi-o trânteşte pe masă nefrecată cu sare, fară olivieră şi fără tacâmuri. Şerveţelul uitat pe masă îţi foloseşte doar ca să-ţi ştergi lacrimile.

În încheiere îmi cer scuze actorilor pentru micile exagerări. O să o fac eventual şi sub semnătură imediat ce or să ceară şi ei scuze spectatorilor plătitori de bilet. Nu m-ar deranja să-mi dea o parte din bani înapoi, bănuind că este imposibil să mi-i returneze pe toţi. Până ajungem la un numitor comun gen „pupat toţi piaţa endependenţi”, vă salut din mers.

La bulivar birjar!