Dă-mi like că te sparg!

Am văzut la restaurant o famile formată din părinţi şi doi copii măricei. Chiar mă bucuram că puradeii nu zbiară, nu sprinteză printre scaune iar părinţii nu le baga mâncarea cu forţa pe gât. Era totuşi ceva straniu. În timpul mesei toţi patru butonau la mobile fără să vorbească între ei, fără să se privească. Între felul doi şi desert fata s-a înroşit deodată la faţă şi i-a dat un ghiont fratelui mai mic: “am postat poza aia cu ghiocei acum o oră şi tu tot nu mi-ai dat like”. Puştiul a bombănit ceva preocupat de propriul telefon. După nici un minut soră-sa ia mai tras un ghiont: “dă-mi like că te sparg!” Ăla mic, pac şi el un cot. Mă-sa abia a ridicat ochii o clipă cât să zica un: “terminaţi măi!”. După înca două ghionturi contra coate, tatăl a aruncat sec cu ochii în ecran: “bă da' dă-i dracului un like, că nu crăpi!”. Frumoasă familie. Cred că vacanţele lor sunt minunate. Părinţii mai ales mi s-au părut pur şi simplu adorabili. Like, like, like!

Cred că lumea noastră este bolnavă. Suferinţa ei ni se datorează nouă ca indivizi şi mai puţin societăţii. Noi suntem vinovaţi pentru starea societăţii şi nu invers. Astfel plătim tradarea acelor caracteristici care au furnizat speciei umane supremaţia planetara. Nu mai comunicăm, nu mai cooperăm, nu ne mai unim, nu ne mai stimăm. Nu mai suntem specie, nici clan, nici măcar ciurdă nu mai suntem. Nu mai suntem fiinţe sociale cu adevărat, suntem doar nişte simulanţi sociali. Trăim în mari aglomerari, împarţim acelaş spaţiu, respirăm acelaş aer de nevoie, sau mai mult inerţial. Sentimentul de specie este zero, cel naţional este semi nul iar afilierea la clan o întâmplare cu legătură invers proporţională la gradul de emancipare. Azi nici familia nu mai este celula de bază a societăţii.

Toate facilităţile tehnice făcute să ne apropie de semeni mai mult ne dezbină. Avioane, maşini, calculatoare, telefoane, toate astea sunt mijloace rapide de a fugi de ţara ta de neamul tău, de omul de langa tine, de intimitate. Este mai uşor să spui la telefon “te iubesc”sau să trimiţi o feţişoară galben-pupăcioasă pe mess, decât să o dovedeşti. Dacă dragostea este perimată, cred că nici căsătoria din interes nu mai are sens.

Ieri am auzit că unii au ajuns să divorţeze ca să-şi înscrie copii preferenţial la şcoală în clasa întâi. Vai ce act de daruire părintească ve-ţi spune! Le-aţi da şi ăstora un like? Ia mai gândiţi-vă odată!

Merită odraslele de de mai sus sacrificiul ăsta? Nu merită nici ei, dar nici alţii, iar motivul este foarte simplu. Tu îi întreţii. Dacă tu crăpi sau pleci, copilul este aproape pierdut. Oricum, dacă boracul este loază, poţi să-i lipeşti un cap în plus că tot nu va învăţa indiferent la ce şcoală îl înscrii.

Ce exemplu “minunat” de stabilitate familială este acest gest pentru copil? La gimnaziu poate o să divorţezi iar ca să prindă clasa de engleză, apoi încă o dată la liceu. Continuarea logică ar fi ca la admiterea în facultate, propriul copil să-ţi ceară să te sinucizi ca să intre la bursă socială.

Căsătoria este un contract. Dacă tu scuipi pe el ca să fentezi o regulă a societăţii, dai motiv societăţii să te taxeze pe tine ca individ şi să tragă apa dupa asociaţia de indivizi numită familie. Oricum copilul ăstora va avea măcar o lecţie bine învăţată: căsătoria este un rahat iar omul trebuie să se descurce singur.

Din păcate unul câte unul suntem mai uşor de strivit. Am uitat această lecţie de când nu ne mai atacă ursul cavernelor iar bizonii cresc în staul. De sus părem un furnicar perfect ordonat, dar de aproape suntem un mare numar de invizi aflati în mişcare Browniana. Nu mai suntem o mulţime, suntem doar mulţi. Prea mulţi ar putea considera unii. Prima specie inteligentă care ne găseşte în stadiul ăsta ne va ucide fără remuşcări dând cu DDT să scape planeta de păduchi.