Broscuțe reci ca la Berheci

Pe peronul gării din Berheci am văzut eu prima dată broscuțe adevărate, mici, vii.
- Uite tati, broscuțele am urlat plin de bale muci și entuziasm juvenil!
Aveam probabil trei ani și nu, nu stâlceam cuvintele pentru că din momentul în care am început să vorbesc (destul de târziu) am  articulat, cu toate r-urile la locul lor, cu accent și intonație. Păcat că odată cu maturizarea m-am prostit așa de tare încât mi se cere să vorbesc cu toți dinții și să fac fraze.

Eram în mijlocul peronului format din dale de beton, iar în jurul meu țopăiau hipnotic sute de mini batracieni proaspăt avansați de la stadiul de mormoloci la broaște adevărate. M-am aplecat și am început să le prind. Erau atât de nostime cum țopăiau ele pe beton ca niște bomboane lucioase scăpate dintr-o cutie prost deschisă.

Când m-a surprins tata culegând broaște a râs. Apoi s-a gândit o clipă, a încruntat din sprâncene și m-a chemat la el. Aveam buzunarele pline cu broscuțe, mâinile la fel. Aveam broscuțe până și în sân.
- Dă-le drumul a cerut tata în timp ce îmi scotea bluza din pantaloni ca să evadeze broscuțele. Dă-le drumu și la alea din mâna a cerut el din nou în timp ce îmi scutura broscuțele din chiloți. Auzi mă, de ce nu vorbești? Zi mă ce ai?
- Nimic, am zis eu înghițind cu greu.
- Aoleu ce ai mă în gură. Ai mâncat broaște, bleah, scuipă! Scuipă tot.

O oră mai târziu, la magazinul comunal o doamnă încerca sa mă îmbie cu niște drajeuri în formă de broască. Vânzătoarea grasă și urâtă se strâmba la mine și îmi vorbea peltic:
- Să-ți tea tanti bobo, bebe? Bobo pun pun, bloscutze bobo, vlei?
Am pus mâinile cruciș pe pe piept și am zis răspicat:
- Nu vreau bomboane, vreau salată de beuf!
Povestea a ajuns la urechile bunicilor care m-au întrebat cum erau broaștele pe care le-am mâncat. Am răspuns fără să clipesc:
- Verzi și reci!

sursa foto